Mi-am mutat privirea la el, apoi la uşi. Doctorii ciumei aveau să intre din clipă în clipă. La scurt timp după aceea, aveam să fiu chemată pe scenă. Un voluntar norocos, ales să înfrunte oglinda magică a lui Andreas şi să stea apoi în calea pumnalelor lui Jian. Se părea că antrenamentele mele aleatorii aveau să îmi fie de ajutor.
— Doar nu plănuieşti ceva scandalos fără mine, nu-i aşa? a întrebat Thomas, suficient de încet, încât să nu fie auzit de doamna Harvey.
Unchiul nu ne însoţea, căci coordona căutarea Lizei. Avusesem nevoie de fiecare strop de stăpânire de sine să nu fug pe urmele lui şi să dau uitării spectacolul.
— Ar fi nedrept, să ştii. Ştiu să improvizez destul de bine, în special după un pahar de vin.
Thomas şi-a ridicat paharul cu vin alb, zâmbind strâmb. Privirea lui îmi cerceta însă în continuarea chipul, dându-mi de înţeles că nu avea să creadă următoarea mea minciună, indiferent de cât de bine o spuneam. Relaţia noastră era încă tensionată după discuţia de la miezul nopţii şi probabil că avea să rămână la fel până reuşeam să vorbim cu adevărat. Deşi nu eram convinsă că o conversaţie mai calmă avea să conducă la un alt rezultat. Poate că măritişul nu era pentru mine. Poate că urma să caut libertatea indiferent de asigurările lui Thomas şi dacă cuşca în care mă aflam era reală sau doar imaginată. El avea nevoie de cineva fără îndoieli. Poate că noi doi eram sortiţi să fim doar parteneri de lucru.
Am oftat.
— Voi urca pe scenă şi nu, am şoptit eu, pe când chipul lui Thomas se lumina, nu îţi este permis să vii cu mine. Eu nu am intervenit când te-ai oferit să fii tăiat în două.
Thomas s-a tras înapoi de parcă l-aş fi plesnit.
— De asta ţi-ai petrecut nopţile cu Mefistofel?
— Thomas! l-am avertizat eu.
Prietenul meu părea atât de plin de speranţă, însă momentul sărutului cu maestrul mi s-a ivit în minte, amintindu-mi că eram sătulă de minciunile care mă împresurau. Poate că nu iniţiasem eu sărutul şi poate că durase doar o secundă, însă realitatea era că se întâmplase. Nu aveam de gând să îl asigur pe Thomas că între mine şi maestru nu se petrecuse nimic, când acesta nu era adevărul adevărat. Thomas a înghiţit şi şi-a întors privirea spre farfurie. Din câte se părea, şi el îşi pierduse pofta de mâncare.
Un cvartet de coarde a intrat în salon, intonând în surdină la vioară şi violă o melodie ameninţătoare. Deodată, reflectoarele s-au îndreptat spre doi violoncelişti, care şedeau cu instrumentele lor aproape de marginea scenei. Măştile ce le acopereau doar jumătatea de sus a feţei sclipeau în lumina albăstruie.
— Ah! Sextetul de coarde numărul 1 în Si bemol major al lui Brahms.
Thomas a închis ochii de parcă s-ar fi înmuiat în muzica minunată.
— Opus 18, favoritul meu. Şi o alegere perfectă pentru spectacolul final. Începe lent, apoi, ascultă… ritmul devine mai rapid, mai frenetic, se simte un crescendo şi după aceea, a zis Thomas, sprijinindu-se în scaun, şi după aceea revine la melodia lentă, prevestitoare. Se întrevede un pericol.
— Da, păi, începusem eu să zic când uşile s-au deschis brusc şi personaje cu adevărat macabre şi bizare au intrat în salon.
Câţiva oameni au icnit şocaţi pe când doctorii îşi începeau procesiunea tăcută, înşiruiţi unul după celălalt, cu măştile lor albe de păsări care păreau încă şi mai tulburătoare pe fundalul violoncelului şi al viorilor jeluitoare.
De îndată ce au pătruns printre mese, doctorii s-au oprit cu toţii, ca la un semn, s-au rotit şi au început să valseze, ţinându-şi mantiile lucioase cu o mână. Arătau ca nişte păsări cu aripile frânte. Mirosul ierburilor aromatice plutea în aer, provenind, cel mai probabil, din ciocurile măştilor. Mefistofel încercase să fie cât mai autentic, fără a neglija nici cel mai mic detaliu. Speram că nu încerca să mascheze şi mirosul morţii prin metoda asta.
Muzica a devenit mai macabră, viorile cântând melancolice şi grave, iar melodia îmi înfiora carnea.
— Sextetul de coarde numărul 2, a şoptit Thomas, încruntat. O altă alegere potrivită. Deşi pare…
Mefistofel a apărut pe scenă ca o explozie, din spatele unei cortine de artificii. Scânteile albe s-au înălţat până la tavan, iar coloanele luminoase au rămas aşa, verticale, preţ de câteva clipe. Fumul a zăbovit în spatele lui, rotindu-se în cârcei cenuşii înainte de a se risipi. Salonul duhnea acum a sulf.
— Doamnelor, domnilor…
Mefistofel şi-a desfăcut braţele, etalându-şi mantia care avea cusute pe ea pene adevărate, negre, atât de întunecate, că păreau iridescente.
— Bine aţi venit la marele spectacol final! V-am promis magie, pozne şi haos. Iar această seară…
Mefistofel a făcut turul scenei, pe măsură ce reflectoarele se aprindeau şi luminau diferite numere amplasate ici, colo.
— Această seară este dedicată haosului. Pregătiţi-vă să fiţi purtaţi în spaţiul dintre vis şi coşmar. Bine aţi venit la ultimul spectacol al „Carnavalului Clarului de Lună”!
Anishaa arăta splendid în costumul ei de dragon. Tânăra a păşit într-un ring de pe scenă. Solzii perlaţi, de culoarea lavandei, luceau pe când fata sufla în flăcări, creând coloane lungi de foc. Pasagerii din faţa scenei au ţipat, trăgându-şi repede scaunele înapoi, sperând că nu aveau să fie arşi de vii.
Un alt reflector s-a aprins, atrăgând atenţia publicului spre cer, unde Cassie a zburat pe deasupra salonului ca o stea căzătoare, săltând de pe un trapez pe altul. Inima îmi bătea nebuneşte. Clovnii, care se jucau cu mingi colorate, săreau de pe un picior pe altul, strâmbându-se. O femeie tatuată, cu un şarpe imens, îşi croia cale printre mese, cu paşi degajaţi. Animalul ei de companie sâsâia de fiecare dată când vreun pasager întârzia cu privirea asupra ciudăţeniei. De îndată ce artiştii se aflau cu toţii la locurile lor, avea să vină rândul meu. Am strâns şervetul pe sub masă, concentrându-mă asupra propriei respiraţii.
În cele din urmă, Andreas şi Jian au intrat în salon, săltându-l pe Houdini, care atârna cu picioarele în sus, pe un eşafod din lemn.
Harry purta o cămaşă de forţă, pe deasupra căreia era strâns în lanţuri. Nu îl văzusem exersând acest număr şi îmi imaginam că era un alt secret pe care maestrul îl ţinuse doar pentru el.
De îndată ce Houdini a fost agăţat ca un peşte proaspăt prins, zbătându-se în undiţă, Mefistofel a bătut din picior de trei ori, iar cercuri de foc s-au aprins în jurul fiecărui număr de pe scenă. Asta era! Mi-am muşcat buza de jos, uitându-mă la fiecare artist şi încercând să îmi dau seama cine plănuia o crimă chiar în acel moment. Pulsul îmi bătea din ce în ce mai repede. În orice clipă…
— În seara asta avem nevoie de un voluntar din public.
Mefistofel a traversat scena de la un capăt la celălalt, acoperindu-şi ochii de flăcări şi de luminile strălucitoare.
— Care dintre dumneavoastră este suficient de curajos să stea în faţa pumnalelor năprasnice ale Cavalerului? Cine are puterea de a privi în oglinda magică bavareză şi să îşi înfrunte viitorul?
Pasagerii păreau să îşi ţină respiraţia; nu s-a mişcat nimeni, cu excepţia celor de pe scenă. Atunci am înţeles. Acesta era un alt motiv pentru care Mefistofel îmi ceruse să iau parte la ultimul lui spectacol – se temuse că un astfel de lucru avea să se întâmple. După prima crimă, maestrul încercase să asigure viitorul trupei lui de circ. Spectacolul avea să continue şi să beneficieze de pe urma participării publicului, chiar dacă şi asta era tot o iluzie.
M-am ridicat încet. Rochia mea în dungi roşii şi negre mi se părea, deodată, cu două numere mai mică.
— Audrey Rose, aşteaptă! a zis Thomas şoptit şi insistent. Nu te duce! Ceva nu este bine… Unde e contorsionistul?
Am arătat spre tavan pe când Cassie sălta de pe un trapez pe altul, acolo unde ştiam că Sebastián îşi aştepta semnalul ca să se alăture zborului ei.
— Tu!
Mefistofel a sărit de pe scenă, umflându-şi, ameninţător, aripile mantiei. Pasagerii de la cea mai apropiată masă au sărit iute de pe scaune şi s-au năpustit spre uşă, ferindu-se din calea doctorilor care continuau să valseze în ritmul aceloraşi două melodii. Din câte se părea, costumele erau puţin cam prea înfricoşătoare, iar mişcarea bruscă a maestrului nu calmase deloc spiritele.
