— Vino, frumoasă domnişoară! a zis Mefistofel, întinzându-mi braţul. Să vedem ce îţi va aduce soarta în această seară!
Am strâns uşor umărul lui Thomas şi am acceptat braţul maestrului de ceremonii. De îndată ce am urcat pe scenă, aşteptând să fie adusă ţinta, gravitatea serii m-a lovit în plin. Aveam să fim martori la moartea cuiva sau la expunerea unui cadavru. De acest lucru eram aproape sigură. Nu îmi surâdea niciunul dintre scenarii, mai ales dacă verişoara mea păţea ceva. Sau dacă victima urma să fiu chiar eu.
Mi-am şters palmele pe corsaj. Lumina reflectoarelor era mai fierbinte decât îmi închipuisem. Sau poate faptul că mă aflam în faţa mulţimii – deşi publicul se împuţinase semnificativ faţă de numărul de la începutul săptămânii – mă înspăimânta mai mult decât îmi imaginasem.
M-am uitat subtil la pumnalele lui Jian – lamele lor luceau de fiecare dată când bărbatul le rotea –, la Anishaa, care sufla foc spre un Houdini pe jumătate eliberat. Harry avea să evadeze şi din acele lanţuri şi urma să dea naştere unei alte poveşti legendare. Îmbrăcat în costumul lui de doctor, Andreas stătea în faţa oglinzii, de parcă ar fi păzit viitorul. Nu trebuia decât să păşesc spre ţintă, şi adevăratul final avea să înceapă. Speram doar că nu mă îndreptam spre moarte.
— Doamnelor şi domnilor, a croncănit Mefistofel, să înceapă haosul!
Artificiile au izbucnit din colţurile salonului ca nişte fântâni de apă carbogazoasă. Poate că nu fusese tocmai cea mai bună idee, având în vedere că nervii erau întinşi la maximum. O femeie a leşinat pe masă, umplându-şi pieptul de homar şi de sos. Un alt bărbat şi-a tras scaunul înapoi aşa de repede, că a căzut pe spate. Doctorii au sărit în ajutorul lor, ceea ce cred că era încă şi mai înfricoşător decât zgomotul asurzitor.
Chiar şi în mulţimea agitată, Thomas îmi atrăgea atenţia spre el, aşa cum făcea întotdeauna. Privirea lui pătrunzătoare era fixată asupra unui lucru din spatele meu, la care se uita încruntat. M-am întors pe jumătate, dar nu am zărit decât oglinda. Nu pândea nimeni în spatele ei. Nu se vedea niciun cadavru spânzurat, niciun trup incendiat sau scufundat în apă. Oglinda arăta la fel ca întotdeauna, doar că maestrul îl convinsese probabil pe Andreas să o cureţe puţin.
— Domnişoară Wadsworth? a şoptit Mefistofel. Este timpul.
Am inspirat adânc şi am păşit printre cercurile de foc până ce am ajuns în faţa ţintei lui Jian. Silueta unei femei fusese pictată de placa de lemn, lăsând publicul să ghicească ce urma să se întâmple. Am întins mâna aşteptând o panglică pentru a fi legată la ochi, dar Jian a clătinat o dată din cap.
— Nu în seara asta.
Bărbatul mi-a întins un măr. Zâmbetul lui batjocoritor s-a preschimbat în ceva ce semăna cu respectul pe când am luat mărul fără pic de ezitare.
— Puneţi-l pe cap! Şi NU TE MIŞCA!
Mi-am înghiţit nodul din gât, privind de jur-împrejurul salonului şi căutând un soi de încurajare. Un gest cât de mărunt. Aveam nevoie de cel mai bun prieten al meu. Doar că Thomas nu se zărea nicăieri.
— Eu…
— Domnişoară Wadsworth, mi-a zis Mefistofel, cuprinzându-mi repede mâna şi strângând-o a consolare, fii curajoasă!
Am păşit, ca prin ceaţă, spre ţintă. Mintea mea se mişca mai repede decât acrobaţii înveşmântaţi în argintiu, cocoţaţi pe picioroange, care tocmai intraseră în salon şi învârteau ceşti în vârful unor beţe. Dacă Thomas plecase…
Am ajuns la ţintă şi mi-am aşezat mărul roşu ca sângele pe creştetul capului. Nu mă gândeam decât parţial la propria mea siguranţă. Liza. Pesemne că Thomas descoperise ceva despre verişoara mea sau era prea furios ca să stea cu mâinile în sân în timp ce eu eram pe scenă? Poate că se temea că Mefistofel şi cu mine pregătiserăm propriul nostru număr şi gândul îi făcuse rău.
Jian dădea comenzi publicului, dar eu nu simţeam decât căldura reflectoarelor, trosnetul flăcărilor care aproape că acoperea sextetul de coarde pe măsură ce începea următoarea melodie şi haosul care îmi zumzăia în urechi şi în piept. Un bob de sudoare mi s-a rostogolit printre omoplaţi. Ceva era în neregulă. M-am uitat pe furiş la vesta lui Jian. Haina era cam ciudată având în vedere vestimentaţia obişnuită a artiştilor din trupa de circ. Pânza era ţesută cu imaginea unei păduri magice, de basm, cu liane şi copaci şi constelaţii. Mai văzusem materialul şi în altă parte…
Un cuţit a traversat aerul şi a aterizat lângă urechea mea. Un alt pumnal l-a urmat repede şi s-a înfipt adânc în lemn, pe partea opusă. Pulsul îmi zvâcnea nebuneşte. Îmi scăpase ceva. Un lucru care captase atenţia lui Thomas. Puteam jura că machiajul mi se topea pe faţă sub luminile arzătoare. Un alt cuţit s-a oprit lângă capul meu. Thomas se uitase la oglindă, dar nu putea fi Andreas cel care o răpise pe verişoara mea şi îi retezase degetul. Tânărul era chiar acolo, făcând trucuri cu cărţi cu Houdini, care se eliberase deja.
Pulpa mărului a stropit în jurul meu, iar sucul lipicios şi dulce mi s-a prelins pe faţă şi pe gât. Mulţimea s-a ridicat în picioare, aplaudând. Cavalerul îi uimise cu pumnalele lui. Eu însă nu mă puteam concentra la ce se petrecea în jurul meu.
Andreas şi-a ridicat masca şi a sorbit, pe furiş, o gură de apă. Jian a făcut o plecăciune lentă, privindu-mă cu atenţie.
Cassie mi-a zâmbit de sus. Masca ei scânteia ca o sabie. Mi-am înghiţit nodul din gât, privind-o pe Anishaa, care legăna două şiruri gemene de flăcări şi apoi le-a suflat în apropierea mea. Fiecare dintre ei era splendid, însă periculos. Şi poate că erau cu toţii vinovaţi.
Am traversat scena împleticindu-mă. Cercetam indiciile în minte aşa cum ciorile cercetează un stârv proaspăt. Am simţit brusc un braţ care mi-a cuprins umerii, trăgându-mă aproape.
— Este totul în regulă, domnişoară Wadsworth? a întrebat Mefistofel. Dacă nu zâmbeşti şi nu faci plecăciune, o să sperii publicul.
Eram pe cale să mă supun, când, în sfârşit, mi-am amintit unde văzusem vesta lui Jian.
— Materialul furat…
— Mai târziu! a zis Mefistofel. Te rog să faci o plecăciune şi să îţi ocupi locul!
— Nu! am şoptit. Jian este criminalul. Trebuie să îl scoatem de pe scenă. Acum!
— Poftim?
— Jian este criminalul! aproape am urlat.
În colţul opus al scenei, Jian şi-a înclinat capul, răsucind un cuţit în mână, ca şi cum ar fi fost un pistol.
— Ce-ai spus?
Dansatoare de cancan au ieşit din spatele lui, ridicându-şi picioarele sus de tot. Fustele lor erau stacojii, verde-aprins şi de culoarea cobaltului. Pete de culoare pe paleta argintie. Şi îl împiedicau momentan pe Jian să înainteze spre mine. Bărbatul şi-a făcut loc printre dansatoare, ferindu-se din calea picioarelor lor, privindu-mă ameninţător pe când se înălţa deasupra mea.
— Nu ai nicio dovadă care să îţi susţină acuzaţia, aşa e? a zis Jian, poruncitor.
Mefistofel a reuşit să ne tragă cumva în spatele dansatoarelor şi al fustelor lor voluminoase, aproape ca şi cum ar fi prezis ceea ce se întâmpla şi dorise să ascundă scena de privirile spectatorilor.
— Materialul vestei tale a fost furat acum câteva zile, am zis, arătând spre haina lui. Credem că criminalul se face vinovat de furt. Şi iată-te, purtându-l în faţa tuturor! Seara asta este marele tău final, aşa-i?
Jian s-a uitat la vesta de pe el, clipind ca şi cum abia acum o observa.
— A fost un cadou.
— De la cine? am întrebat, deloc convinsă, deşi durerea din ochii lui era evidentă.
Jian şi-a aruncat privirea la Mefistofel pe când dansatoarele se retrăgeau în spatele cortinei.
