— Nu poţi să iei dreptatea în propriile mâini, a zis Mefistofel. Ar fi trebuit să le spui poliţiştilor.
Andreas a pufnit.
— Dacă tu crezi că ar fi anchetat moartea unei biete florărese bolnave din mahala şi i-ar fi trimis la închisoare pe ucigaşii ei bogaţi, atunci pesemne că eşti la fel de rău ca ei. Dreptatea este doar pentru cei puternici, iar asta nu este chiar cinstit, nu crezi?
Ochii lui Thomas s-au dat peste cap, iar trupul începuse să îi cedeze. Publicul a strigat şocat, iar eu am făcut, fără să vreau, un pas înainte, apoi m-am oprit, ascultând comanda lui Andreas, copleşită de tulburare şi de frustrare.
Am ţipat când Andreas a dat drumul ştreangului, dar uşurarea mea nu a durat prea mult căci i-am văzut cuţitul lucind în lumina puternică. Cineva a strigat în spatele nostru, dar am alungat toate sunetele ce îmi distrăgeau atenţia şi m-am concentrat doar la armă. Andreas îşi trăsese rapid pumnalul din cizmă, fixându-l cu ochii pe Thomas, care trăgea aer în piept. Artistul avea să îl ucidă pe Thomas, apoi pe mine şi pe Mefistofel pentru ultimul său număr.
Am auzit un fluierat abia perceptibil venind dinspre tavan, aşa că mi-am ridicat ochii şi am privit dincolo de trupul mutilat al doctorului Arden, care se rotea în ştreang, spre locul în care Cassie şi Sebastián stăteau în apropierea trapezelor. Cei doi au arătat cu degetul spre Andreas şi spre un sac mare, plin cu ceva, pe care îl ţineau în mâini, explicându-şi planul prin gesturi. Mefistofel şi cu mine nu eram singuri. Probabil că am fi reuşit să îl punem pe Andreas la pământ înainte să ne facă vreun rău, ori altfel Cassie şi Sebastián aveau să arunce sacul pe el, însă Thomas…
Strigătele celor din public s-au transformat într-un singur zgomot uniform – bubuitul inimii mele, unicul ritm ce îmi dădea ghes să fac ceva. Andrea avea să-l ucidă pe Thomas în faţa ochilor mei. El nu îl vedea decât ca pe un alt bogătaş elitist, o problemă într-un sistem defect.
Nu aveam de gând să îl las pe Cresswell să devină ultima piesă în colecţia macabră a lui Andreas. Pentru un moment, am îngheţat cu toţii într-o scenă oripilantă. Apoi Andreas şi-a ridicat piciorul şi l-a lovit pe Thomas, trimiţându-l în centrul scenei. Ştiam că Andreas îşi făcea loc pentru a-şi etala măiestria în mânuirea cuţitelor. Îmi simţeam trupul de parcă ar fi fost înmuiat în apa îngheţată, apoi incendiat. În acel moment, privindu-l pe Thomas clătinându-se pe picioare şi căzând în genunchi, am înţeles limpede cum trebuie să se fi simţit Andreas privind-o pe Liesel cum murea cu zile.
Nu voiam să trăiesc într-o lume în care nu exista Thomas Cresswell. Indiferent de ce ne arunca soarta în cale, eram hotărâtă să lupt pentru el până îmi dădeam ultima răsuflare. Nici dincolo de mormânt nu m-aş fi oprit ca să îi pedepsesc pe aceia care mi-ar fi rănit familia. Căci asta devenise Thomas. Era al meu – îl alesesem, aşa cum mă alesese şi el, şi aveam de gând să îl apăr indiferent de ce se întâmpla. Prietenia noastră se aprinsese şi ardea hrănită de un sentiment puternic şi neîmblânzit, o emoţie de care doar un neghiob s-ar fi putut îndoi vreodată.
— Nu!
Am auzit strigăte în jurul meu. Puteam jura că îi auzeam pe artişti năpustindu-se asupra prietenului lor. Un sac cu răşină şi-a ratat ţinta şi s-a spart pe scenă, împrăştiind pudra ca pe fumul din care ieşea Mefistofel. Am ignorat totul, concentrându-mă cât puteam de tare.
Andreas a ridicat cuţitul. Atunci am ştiut că avea să-l înfigă în pieptul lui Thomas. Se antrenase cu Jian toată săptămâna, iar precizia lui se îmbunătăţise înspăimântător de mult. Nu am mai stat pe gânduri. Nu aveam de ce. Trebuia doar să mă pun în mişcare. Exersasem prestidigitaţia toată săptămâna, fără să îmi dau seama că aveam să mă folosesc de tacticile ei într-un asemenea moment. Trupul mi s-a pus în mişcare fără întârziere.
Mi-am strecurat mâna sub fustă, am scos bisturiul prins la coapsă şi l-am aruncat cât am putut de tare şi de rapid. Nu mă obosisem să ţintesc. Nu avea niciun sens. Nu eram trăgător la ţintă şi nici nu aveam abilităţile lui Jian. Nu aveam cum să lovesc o ţintă în mişcare. Însă distrugerea oglinzii preţioase avea să îl doară oricum mai tare. La fel cum uciderea soţiilor şi a fiicelor duşmanilor lui născuse o durere insuportabilă.
Zgomotul sticlei sparte a creat momentul de confuzie pe care sperasem să îl obţin şi m-am folosit de el ca orice magician talentat. Andreas a ţipat gutural şi dezlănţuit, ca un animal. Îi răpisem ultima amintire de la Liesel. Mefistofel m-a strigat, poate ca să mă avertizeze, dar eu ştiam deja ce pericol mă păştea pe când maestrul se repezea asupra ghicitorului. Nu am ţipat când m-am aruncat asupra lui Thomas, înconjurându-l cu braţele şi trântindu-ne la podea, şi nici nu am scos vreun sunet pe când cuţitul lui Andreas se înfigea adânc în carnea mea.
Pumnalul a lovit exact acolo unde mă aşteptasem. În acel moment, am simţit o mândrie macabră. Mă ridicasem împotriva monstrului şi îl protejasem pe acela pe care îl iubeam. Alungasem orice urmă de îndoială.
Iniţial, nu am simţit durerea şi am crezut prosteşte că Andreas ratase o zonă vitală a corpului meu. Credeam că Thomas şi cu mine aveam să scăpăm împreună de acest coşmar, întregi şi nevătămaţi. Că aveam să ne trăim amândoi zilele la ţară, exact aşa cum spusesem. Eram dispusă să lupt oricât ar fi fost necesar pentru a-i recâştiga încrederea şi dragostea şi pentru a i-o demonstra pe a mea.
Dar gândurile acestea frumoase nu au durat prea mult. O clipă mai târziu, o durere usturătoare şi ascuţită mi-a traversat trupul, smulgându-mi un ţipăt din adâncul plămânilor. Sunetul fusese mai degrabă animalic decât omenesc. Nu avusesem nicio idee că eram capabilă să emit astfel de zgomote sălbatice şi teribile. Lacrimile mi-au curs pe obraji şi în gură. Erau sărate şi calde.
— Thomas!
Totul a devenit incandescent şi lipicios, deşi frisoanele îmi scuturau trupul. Nişte degete mânjite de sânge le-au strâns pe ale mele.
— Thomas! am zis iar, mai încet.
— Wadsworth!
Vocea lui Thomas era gâtuită.
— Stai aici! Stai cu mine!
— Nu… plec… nicăieri!
Nu voiam să mă aflu în altă parte, deşi o parte din mine, care nu era încă afectată de durerea arzătoare din picior, se îngrijora că tocmai spusesem o altă minciună, că, indiferent de vrerea mea, aveam să îl părăsesc pe Thomas Cresswell. Voiam să plâng sau să râd, dar durerea era copleşitoare. Din fericire, clipe de beznă începeau să îşi croiască drum printre cele de trezie, îmblânzindu-mi agonia.
Deducţiile mele medicale se formau lent, dar, printre momentele de inconştienţă, mi-am dat seama că eram pe moarte. Senzaţia caldă ce îmi luneca pe ciorap era sângele ce mi se prelingea din rană. Şi era mult. Mult prea mult pentru a fi pierdut.
— Thomas…
Abia mai şopteam, dar Thomas m-a auzit şi mi-a strâns mâna mai tare, aplecându-se.
— Să nu mă părăseşti!
— Niciodată.
Ceva mi-a picurat pe faţă, dar eram prea obosită ca să mai deschid ochii. Mă simţeam de parcă aş fi băut prea multă şampanie, prea repede, iar stele mărunte se îngrămădeau la marginile câmpului meu vizual. Cu cât mă afundam mai mult în căldură, cu atât trupul îmi devenea mai rece. Părea just ca un pumnal să îmi aducă sfârşitul.
— Wadsworth…
Thomas vorbea de parcă ar fi avut un cuţit la beregată, însă pericolul trebuie să fi trecut. Gândul m-a mângâiat pe măsură ce mă lăsam cuprinsă de somn. O mână mi-a lovit obrajii, mai întâi încetişor, apoi mai tare. Ar fi trebuit să mă usture, dar mă simţeam aşa departe! Un vis frumos începea, un vis în care Thomas şi cu mine dansam vals într-o sală de bal care semăna cu o stea. Totul era alb şi pur şi mirosea a bujori şi a magie.
— Audrey Rose! Uită-te la mine!
Am văzut chipul lui Thomas aplecat deasupra mea. Înjura ca un diavol, dar, în acel moment, ar fi putut fi un înger trimis să mă călăuzească. Buzele lui acum vii se mişcau, dar sunetele se înecau în valurile de întuneric ce îmi înghiţeau vederea. M-am uitat în ochii lui mari. Era viu. Era întreg. Moartea nu ieşise victorioasă. Gândul ăsta mă purta mai departe, spre un pustiu liniştit.
Cuvintele se topeau unul în altul. Nu îl puteam asculta pe Thomas, aşa cum nu puteam porunci rănii mele să nu mai sângereze. Pulsul meu încetinise. Căldura îmi împresura trupul, trăgându-mă din ce în ce mai departe, spre odihna binecuvântată. Aveam acum două pulsuri care se luptau între ele. Unul în picior şi unul în piept. Ambele păreau să dispară pe măsură ce se luptau. Mie îmi era totuna; voiam să plutesc şi să mă scufund în beznă. Era mult mai plăcut decât durerea care îmi răscolea trupul. Voiam să mă arunc iar în visul acela minunat în care puteam dansa printre stele.
Bum. Bum. Bum.
O clipă eram înconjurată de o linişte fericită, o uşurare îmbătătoare, iar în clipa următoare simţeam o presiune în picior, grea şi inconfortabilă. Durerea m-a smuls din calmul în care mă scufundam. Voiam să ţip iar, să fac suferinţa să dispară, dar eram prea obosită. M-am chircit în faţa chinului şi am clipit, privindu-l pe cel care mă tortura, însă pleoapele îmi erau din ce în ce mai grele şi mai neascultătoare pe măsură ce agonia mă cuprindea iar şi iar.
Presiunea a crescut şi am reuşit în final să ţip până am simţit gust de sânge în gât. O parte din mine ştia că era necesar să lupt cât puteam de mult şi din greu ca să trăiesc, măcar şi pentru a-l îmbrânci pe acela care mă chinuia. Mi-am întors privirea şi am mijit ochii prin bezna ce mă cuprindea iar. Mâinile lui Thomas îmi cuprinseseră coapsa goală ca într-o menghină, iar lacrimile îi picurau pe faţa mea. Aveam impresia că striga la cineva din apropiere, deşi nu auzeam pe nimeni şi nu ştiam nimic cu siguranţă. Eram prea concentrată la lacrimile lui. În mintea mea, am întins mâna şi le-am şters, deşi cred că şi acela era un vis.
„Te iubesc”, am zis în gând, luptându-mă cu bezna. Mai mult decât toate stelele din univers. În viaţa aceasta şi în cea de după. „Te iubesc!”
