Poate că drăcuşorul din mine îşi făcea de cap, dar nu m-am putut abţine să nu adaug:

— Nu aş vrea ca isteria să pună stăpânire pe mine în aşa măsură, încât să sar de pe navă. Nu suntem prea departe de port, nu? Poate că aş reuşi să înot…

Domnişoara Prescott a clipit uşor, în semn de aprobare.

— Într-adevăr, căpitane. De fapt, parcă simt că leşin chiar acum! Crezi că de vină este Mefistofel? a întrebat ea, ridicându-şi vocea. Trucul ăsta merge de la distanţă? Mă întreb câţi oameni poate afecta în acelaşi timp?

M-am uitat la ea, aplecându-mă, ca şi cum aş fi consultat-o.

— Mi se pare că eşti un pic palidă, domnişoară Prescott. Îţi simţi sufletul ataşat de trup?

Thomas a pufnit, dar nu a îndrăznit să întrerupă spectacolul care tocmai începuse. Îmbrăcată în rochia mea de seară, din mătase, de un albastru profund, cu mănuşile ce se întindeau dincolo de coate şi bijuteriile lucitoare ce-mi împodobeau clavicula, mă simţeam aproape la fel de captivantă ca şi acrobaţii ce zburau pe deasupra noastră.

Domnişoara Prescott şi-a înfăşurat mâinile înmănuşate în jurul gâtului şi a holbat ochii.

— Ştii, chiar mă simt ciudat. Mai uşoară, chiar.

Fata s-a clătinat uşor pe picioare şi şi-a prins abdomenul cu mâinile.

— Să cerem săruri, căpitane?

— Nu cred că este necesar, a zis el, inspirând adânc şi regretând, fără îndoială, că ne aşezase la aceeaşi masă. Vă asigur că acest Mefistofel este inofensiv. E doar un om care se preface a fi un răufăcător legendar, atâta tot.

— Jur că-mi simt sufletul slăbit. Se vede? Parcă sunt mai… transparentă?

Ochii ei erau cât cepele pe când s-a aşezat pe scaun şi a privit de jur-împrejur.

— Mă întreb dacă este un fotograf de spirite la bord. Am auzit că pot capta asemenea chestiuni pe film. Hainele mele nu devin indecente, nu?

— Încă nu.

Mi-am muşcat buza, încercând să nu las amuzamentul să mi se citească în voce sau pe chip, mai ales că domnul Prescott părea în pragul unei crize de nervi din pricina spectacolului dat de fiica lui.

— S-ar putea să te putem cântări, ca să vedem dacă-i vreo diferenţă.

Unchiul şi-a întrerupt conversaţia cu Thomas, clătinând uşor din cap, dar, înainte să poată comenta, un steward a venit în grabă şi i-a întins o telegramă. Unchiul a citit mesajul, răsucindu-şi mustaţa blondă, şi a împăturit hârtia, aruncându-mi o privire impenetrabilă.

— Mă scuzaţi! a zis el, ridicându-se. Trebuie să mă ocup imediat de problema asta!

Ochii domnişoarei Prescott au sclipit.

— Unchiul tău are pesemne vreo treabă secretă legată de medicina legală. Am citit articole în legătură cu implicarea voastră în crimele Spintecătorului. Tu şi domnul Cresswell aţi oprit cu adevărat, în România, un vampir care voia să îi omoare pe rege şi pe regină?

— Cum? am întrebat, clătinând din cap. S-a scris despre mine şi despre Thomas în ziare?

— Întocmai.

Domnişoara Prescott a sorbit din paharul cu şampanie, urmărindu-l cu privirea pe unchiul meu, care tocmai ieşea din încăpere.

— Mai toţi londonezii vorbesc despre tine şi fermecătorul domn Cresswell.

Nu mă puteam concentra la spectacolul ce devenise propria-mi viaţă.

— Scuzaţi-mă! Trebuie să iau nişte… aer.

M-am ridicat pe jumătate, neştiind dacă trebuia să-l urmez pe unchiul meu, când doamna Harvey m-a bătut pe mână.

— Sunt sigură că totul este în regulă, dragă, a zis femeia, arătând spre scenă. Începe!

Cârcei de fum se înfăşurau în jurul draperiilor ca de cerneală. Mirosul era suficient de puternic, cât să declanşeze câteva crize de tuse în sală. Mă usturau nările, dar era doar o mică neplăcere, comparativ cu pulsul care pornise la galop. Nu ştiam dacă era din cauza plecării bruşte a unchiului, a faptului că Thomas şi cu mine deveniserăm faimoşi pentru talentul nostru sau a spectacolului din această noapte. Poate erau toate trei.

— Doamnelor, domnilor! s-a auzit o voce profundă, masculină, care i-a făcut pe pasageri să se răsucească pe scaune.

Am privit în jur, căutându-l pe posesorul vocii. Bărbatul inventase, probabil, un mecanism prin care să fie auzit în toată sala.

— Bine aţi venit la spectacol!

Ecoul cuvintelor a fost însoţit de un zumzet care a traversat sala. În liniştea care a urmat s-au auzit talgere, iar sunetul lor a devenit din ce în ce mai intens pe când ospătarii ridicau capacele din argint de pe farfuriile noastre, descoperind un festin demn de feţele regale. Nimeni nu părea să observe fileurile în sos de ciuperci sau cartofii prăjiţi aranjaţi într-o grămadă mare. Nu ne mai era foame de mâncare, căci tânjeam după vocea misterioasă.

Am privit spre Thomas şi am zâmbit. Thomas s-a foit pe scaun de parcă ar fi stat pe cărbuni încinşi şi era nevoit fie să se mişte, fie să rămână liniştit şi să se ardă.

— Eşti neliniştit? am şoptit, pe când acrobaţii coborau, graţioşi, unul câte unul.

— Din cauza unui spectacol care, potrivit programului, dă aritmie?

Thomas a scuturat fluturaşul cu dungi albe şi negre pe care îl ţinea.

— Deloc! Abia aştept să-mi pocnească inima. Mai risipeşte din monotonia unei seri plicticoase de duminică, Wadsworth.

Înainte să pot răspunde, o tobă a prins a bate undeva, iar un bărbat mascat a ieşit dintr-un nor de fum, în centrul scenei. Omul purta un frac de culoarea unei vene deschise şi o cămaşă scrobită cu pantaloni de un negru imposibil. Câteva panglici stacojii şi un şnur argintiu îi împodobeau jobenul, iar de la nas în sus, faţa îi era acoperită de o mască în filigran, lucioasă. A zâmbit plin de încântare, în timp ce toţi ochii celor din salon s-au îndreptat spre el, iar gurile au rămas căscate.

Bărbaţii au sărit de pe scaune; femeile şi-au deschis evantaiele, sunetul făcut de acestea amintind de sute de păsări în zbor. Era ceva tulburător în a vedea un om apărând brusc, nederanjat de furtuna din jurul lui. Oamenii începuseră deja să şuşotească cum că ar fi un diavol sau chiar Satana însuşi, aşa cum se exprimase tatăl domnişoarei Prescott. Aproape că mi-am dat ochii peste cap. Sperasem că, în calitatea lui de magistrat de rang superior, era înzestrat cu ceva mai multă raţiune. Bărbatul din faţa noastră era, în mod evident, maestrul de ceremonii.

— Daţi-mi voie să mă prezint!

Mascatul a făcut o plecăciune. Ochii îi scânteiau a neastâmpăr pe când s-a ridicat lent.

— Eu sunt Mefistofel, călăuza dumneavoastră în lumea bizarului şi a magnificului. În fiecare noapte, Roata Norocului va alege amfitrionul. Cu toate acestea, vă puteţi tocmi cu artiştii după spectacol, astfel încât să vă puteţi bucura de oricare dintre numerele noastre. De la înghiţitorii de flăcări până la dresorii de lei, ghicitoare, aruncători de cuţite, dorinţele dumneavoastră sunt ordine pentru noi. Trebuie însă să vă previn: aveţi grijă la târgurile de la miezul nopţii, căci este primejdios să vă luaţi soarta în propriile mâini!

Spectatorii s-au foit, întrebându-se, probabil, ce fel de târguri aveau să încheie şi ce limite erau dispuşi să încalce pentru a-şi împlini plăcerile, ţinând cont că erau atât de departe de ochii vigilenţi ai societăţii.

— Trucurile noastre ar putea părea agreabile, dar vă asigur că nu sunt tocmai aşa, a şoptit el. Sunteţi destul de curajoşi ca să supravieţuiţi? Poate că vă veţi număra printre aceia care îşi pierd inimile şi capetele în toiul spectacolului meu de menestreli de la miezul nopţii. Doar voi puteţi decide. Până atunci?

Mefistofel a înconjurat scena ca un animal captiv, aşteptând ocazia să lovească. Inima îmi bătea sălbatic. Aveam impresia că eram cu toţii prăzi îmbrăcate în haine scumpe şi că, dacă nu eram atenţi, aveam să fim devoraţi de reprezentaţia misterioasă care era pe cale să înceapă.

— În noaptea aceasta are loc primul dintre cele şapte spectacole care vă vor ului.

Maestrul de ceremonii şi-a ridicat braţele şi vreo doisprezece porumbei albi şi-au luat zborul din mânecile lui spre grinzi. S-au auzit de îndată câteva strigăte încântate, printre care şi cele ale doamnei Harvey şi ale domnişoarei Prescott.