Cârcei de fum se înfăşurau în jurul draperiilor ca de cerneală. Mirosul era suficient de puternic, cât să declanşeze câteva crize de tuse în sală. Mă usturau nările, dar era doar o mică neplăcere, comparativ cu pulsul care pornise la galop. Nu ştiam dacă era din cauza plecării bruşte a unchiului, a faptului că Thomas şi cu mine deveniserăm faimoşi pentru talentul nostru sau a spectacolului din această noapte. Poate erau toate trei.
— Doamnelor, domnilor! s-a auzit o voce profundă, masculină, care i-a făcut pe pasageri să se răsucească pe scaune.
Am privit în jur, căutându-l pe posesorul vocii. Bărbatul inventase, probabil, un mecanism prin care să fie auzit în toată sala.
— Bine aţi venit la spectacol!
Ecoul cuvintelor a fost însoţit de un zumzet care a traversat sala. În liniştea care a urmat s-au auzit talgere, iar sunetul lor a devenit din ce în ce mai intens pe când ospătarii ridicau capacele din argint de pe farfuriile noastre, descoperind un festin demn de feţele regale. Nimeni nu părea să observe fileurile în sos de ciuperci sau cartofii prăjiţi aranjaţi într-o grămadă mare. Nu ne mai era foame de mâncare, căci tânjeam după vocea misterioasă.
Am privit spre Thomas şi am zâmbit. Thomas s-a foit pe scaun de parcă ar fi stat pe cărbuni încinşi şi era nevoit fie să se mişte, fie să rămână liniştit şi să se ardă.
— Eşti neliniştit? am şoptit, pe când acrobaţii coborau, graţioşi, unul câte unul.
— Din cauza unui spectacol care, potrivit programului, dă aritmie?
Thomas a scuturat fluturaşul cu dungi albe şi negre pe care îl ţinea.
— Deloc! Abia aştept să-mi pocnească inima. Mai risipeşte din monotonia unei seri plicticoase de duminică, Wadsworth.
Înainte să pot răspunde, o tobă a prins a bate undeva, iar un bărbat mascat a ieşit dintr-un nor de fum, în centrul scenei. Omul purta un frac de culoarea unei vene deschise şi o cămaşă scrobită cu pantaloni de un negru imposibil. Câteva panglici stacojii şi un şnur argintiu îi împodobeau jobenul, iar de la nas în sus, faţa îi era acoperită de o mască în filigran, lucioasă. A zâmbit plin de încântare, în timp ce toţi ochii celor din salon s-au îndreptat spre el, iar gurile au rămas căscate.
Bărbaţii au sărit de pe scaune; femeile şi-au deschis evantaiele, sunetul făcut de acestea amintind de sute de păsări în zbor. Era ceva tulburător în a vedea un om apărând brusc, nederanjat de furtuna din jurul lui. Oamenii începuseră deja să şuşotească cum că ar fi un diavol sau chiar Satana însuşi, aşa cum se exprimase tatăl domnişoarei Prescott. Aproape că mi-am dat ochii peste cap. Sperasem că, în calitatea lui de magistrat de rang superior, era înzestrat cu ceva mai multă raţiune. Bărbatul din faţa noastră era, în mod evident, maestrul de ceremonii.
— Daţi-mi voie să mă prezint!
Mascatul a făcut o plecăciune. Ochii îi scânteiau a neastâmpăr pe când s-a ridicat lent.
— Eu sunt Mefistofel, călăuza dumneavoastră în lumea bizarului şi a magnificului. În fiecare noapte, Roata Norocului va alege amfitrionul. Cu toate acestea, vă puteţi tocmi cu artiştii după spectacol, astfel încât să vă puteţi bucura de oricare dintre numerele noastre. De la înghiţitorii de flăcări până la dresorii de lei, ghicitoare, aruncători de cuţite, dorinţele dumneavoastră sunt ordine pentru noi. Trebuie însă să vă previn: aveţi grijă la târgurile de la miezul nopţii, căci este primejdios să vă luaţi soarta în propriile mâini!
Spectatorii s-au foit, întrebându-se, probabil, ce fel de târguri aveau să încheie şi ce limite erau dispuşi să încalce pentru a-şi împlini plăcerile, ţinând cont că erau atât de departe de ochii vigilenţi ai societăţii.
— Trucurile noastre ar putea părea agreabile, dar vă asigur că nu sunt tocmai aşa, a şoptit el. Sunteţi destul de curajoşi ca să supravieţuiţi? Poate că vă veţi număra printre aceia care îşi pierd inimile şi capetele în toiul spectacolului meu de menestreli de la miezul nopţii. Doar voi puteţi decide. Până atunci?
Mefistofel a înconjurat scena ca un animal captiv, aşteptând ocazia să lovească. Inima îmi bătea sălbatic. Aveam impresia că eram cu toţii prăzi îmbrăcate în haine scumpe şi că, dacă nu eram atenţi, aveam să fim devoraţi de reprezentaţia misterioasă care era pe cale să înceapă.
— În noaptea aceasta are loc primul dintre cele şapte spectacole care vă vor ului.
Maestrul de ceremonii şi-a ridicat braţele şi vreo doisprezece porumbei albi şi-au luat zborul din mânecile lui spre grinzi. S-au auzit de îndată câteva strigăte încântate, printre care şi cele ale doamnei Harvey şi ale domnişoarei Prescott.
— Şi vă vor îngrozi deopotrivă, a continuat el.
Într-o clipită, cravata omului s-a preschimbat într-un şarpe ce se zvârcolea, încolăcindu-i-se, în cele din urmă, la gât. Mefistofel şi-a dus mâinile la grumaz, iar faţa lui ca de bronz a devenit violet pe sub masca în filigran. Am rămas fără respiraţie când l-am văzut aplecându-se şi tuşind, chinuindu-se să respire.
Aproape că m-am ridicat în picioare, convinsă că eram martori la moartea omului de pe scenă, dar m-am silit să mă liniştesc. Să gândesc. Să analizez faptele, aşa cum ar face omul de ştiinţă care mă pregăteam să devin. Era doar un spectacol. Nimic mai mult. Sigur nu avea să moară nimeni. Respiram greu şi sigur nu avea nimic de-a face cu corsetul rochiei mele scumpe. Spectacolul era pur şi simplu peste măsură de emoţionant şi de… oribil. Îl uram aproape la fel de mult pe cât îmi plăcea. Şi îl adoram mai mult decât aş fi vrut să recunosc.
— Dumnezeule! a şoptit domnişoara Prescott când omul a căzut în genunchi, şuierând.
Bărbatul şi-a dat ochii peste cap, care deveniseră, între timp, doar două pete albe. Mi-am ţinut respiraţia, incapabilă să scap de tulburarea care pusese stăpânire pe mine. Trebuia să fie o iluzie.
— Să-l ajute cineva! a strigat domnişoara Prescott. Moare!
— Stai jos, Olivia! a şoptit aspru lady Prescott. Nu te faci doar pe tine de ruşine, ci şi pe mine, şi pe tatăl tău.
Înainte să sară cineva în ajutorul maestrului, omul şi-a smuls şarpele de la gât şi a inspirat adânc, de parcă ar fi fost scufundat în apa mării pe care o traversam. M-am relaxat, iar Thomas a chicotit, însă eram incapabilă să-mi dezlipesc privirea de la mascatul de pe scenă.
Mefistofel a revenit în picioare, s-a clătinat un pic, apoi a ridicat încetişor şarpele deasupra capului; lumina candelabrelor îi lucea pe mască, iar faţa omului era acum de un portocaliu-roşiatic, culoarea furiei. Poate că bărbatul chiar era furios – ne pusese la încercare şi aflase că nu eram demni de talentul lui. Ce monştri eleganţi trebuie să îi fi părut în timp ce ne continuam cina noastră rafinată, iar el se lupta să trăiască aşa, ca să ne amuze!
Bărbatul s-a rotit o dată, de două ori, iar târâtoarea a dispărut. M-am aplecat înainte, clipind, pe când maestrul de ceremonii făcea plecăciuni, mândru şi acum eliberat de strânsoarea şarpelui. Aplauzele s-au revărsat în salon.
— Cum Dumnezeu? am mormăit.
Nu existau cutii sau vreun alt loc în care să ascundă şarpele. Speram, sincer, că făptura aceea nu avea să-şi croiască drum spre masa noastră; Thomas ar fi leşinat cu siguranţă.
— Sau aţi putea chiar să vă îndrăgostiţi…! a strigat el, făcând un salt periculos în colţul celălalt al scenei, fără ca pălăria să i se clintească pe cap.
Mefistofel şi-a înclinat jobenul, iar acesta i s-a rostogolit pe braţ ca un acrobat sărind peste un trapez. Ca orice alt artist de calibru, bărbatul ne-a arătat jobenul, permiţându-ne să observăm că era o pălărie obişnuită, doar un pic stridentă. De îndată ce şi-a terminat plimbarea în jurul scenei, Mefistofel a aruncat jobenul în aer, apoi l-a prins din nou, cu o mişcare scurtă din încheietură. Am privit, fără să clipesc, când omul şi-a îndesat braţul până la cot şi a scos vreo doisprezece trandafiri albaştri precum cerneala.
Pălăria lui fusese absolut obişnuită. Eram aproape sigură.
— Vă previn încă o dată: nu vă ataşaţi prea mult!
Vocea lui Mefistofel a tunat aşa de tare, încât am simţit un ecou în piept.
— Deşi ne fălim cu numere care sfidează moartea, nimeni nu scapă din calea ei. Oare noaptea aceasta va aduce sfârşitul vreunuia dintre voi? Vă veţi pierde inimile? Sau poate, a zis el, rânjind peste umăr, spre mulţime, vă veţi pierde capetele!
Un reflector a luminat un arlechin pictat grosolan care nu se aflase acolo cu un moment înainte. Învârtindu-se o singură dată, graţios, maestrul a aruncat un pumnal în colţul opus al scenei. Cuţitul s-a rostogolit în aer şi s-a înfipt în gâtul păpuşii cu un sunet spart, care a amuţit audienţa. Totul a rămas încremenit şi încordat. Aşteptam aşezaţi, abia respirând. Trupul păpuşii a rămas prins de placa pe care fusese fixat. A mai trecut o clipă, iar Mefistofel a plesnit nemulţumit din buze.
— Păi nu e bine.
