— Şi vă vor îngrozi deopotrivă, a continuat el.

Într-o clipită, cravata omului s-a preschimbat într-un şarpe ce se zvârcolea, încolăcindu-i-se, în cele din urmă, la gât. Mefistofel şi-a dus mâinile la grumaz, iar faţa lui ca de bronz a devenit violet pe sub masca în filigran. Am rămas fără respiraţie când l-am văzut aplecându-se şi tuşind, chinuindu-se să respire.

Aproape că m-am ridicat în picioare, convinsă că eram martori la moartea omului de pe scenă, dar m-am silit să mă liniştesc. Să gândesc. Să analizez faptele, aşa cum ar face omul de ştiinţă care mă pregăteam să devin. Era doar un spectacol. Nimic mai mult. Sigur nu avea să moară nimeni. Respiram greu şi sigur nu avea nimic de-a face cu corsetul rochiei mele scumpe. Spectacolul era pur şi simplu peste măsură de emoţionant şi de… oribil. Îl uram aproape la fel de mult pe cât îmi plăcea. Şi îl adoram mai mult decât aş fi vrut să recunosc.

— Dumnezeule! a şoptit domnişoara Prescott când omul a căzut în genunchi, şuierând.

Bărbatul şi-a dat ochii peste cap, care deveniseră, între timp, doar două pete albe. Mi-am ţinut respiraţia, incapabilă să scap de tulburarea care pusese stăpânire pe mine. Trebuia să fie o iluzie.

— Să-l ajute cineva! a strigat domnişoara Prescott. Moare!

— Stai jos, Olivia! a şoptit aspru lady Prescott. Nu te faci doar pe tine de ruşine, ci şi pe mine, şi pe tatăl tău.

Înainte să sară cineva în ajutorul maestrului, omul şi-a smuls şarpele de la gât şi a inspirat adânc, de parcă ar fi fost scufundat în apa mării pe care o traversam. M-am relaxat, iar Thomas a chicotit, însă eram incapabilă să-mi dezlipesc privirea de la mascatul de pe scenă.

Mefistofel a revenit în picioare, s-a clătinat un pic, apoi a ridicat încetişor şarpele deasupra capului; lumina candelabrelor îi lucea pe mască, iar faţa omului era acum de un portocaliu-roşiatic, culoarea furiei. Poate că bărbatul chiar era furios – ne pusese la încercare şi aflase că nu eram demni de talentul lui. Ce monştri eleganţi trebuie să îi fi părut în timp ce ne continuam cina noastră rafinată, iar el se lupta să trăiască aşa, ca să ne amuze!

Bărbatul s-a rotit o dată, de două ori, iar târâtoarea a dispărut. M-am aplecat înainte, clipind, pe când maestrul de ceremonii făcea plecăciuni, mândru şi acum eliberat de strânsoarea şarpelui. Aplauzele s-au revărsat în salon.

— Cum Dumnezeu? am mormăit.

Nu existau cutii sau vreun alt loc în care să ascundă şarpele. Speram, sincer, că făptura aceea nu avea să-şi croiască drum spre masa noastră; Thomas ar fi leşinat cu siguranţă.

— Sau aţi putea chiar să vă îndrăgostiţi…! a strigat el, făcând un salt periculos în colţul celălalt al scenei, fără ca pălăria să i se clintească pe cap.

Mefistofel şi-a înclinat jobenul, iar acesta i s-a rostogolit pe braţ ca un acrobat sărind peste un trapez. Ca orice alt artist de calibru, bărbatul ne-a arătat jobenul, permiţându-ne să observăm că era o pălărie obişnuită, doar un pic stridentă. De îndată ce şi-a terminat plimbarea în jurul scenei, Mefistofel a aruncat jobenul în aer, apoi l-a prins din nou, cu o mişcare scurtă din încheietură. Am privit, fără să clipesc, când omul şi-a îndesat braţul până la cot şi a scos vreo doisprezece trandafiri albaştri precum cerneala.

Pălăria lui fusese absolut obişnuită. Eram aproape sigură.

— Vă previn încă o dată: nu vă ataşaţi prea mult!

Vocea lui Mefistofel a tunat aşa de tare, încât am simţit un ecou în piept.

— Deşi ne fălim cu numere care sfidează moartea, nimeni nu scapă din calea ei. Oare noaptea aceasta va aduce sfârşitul vreunuia dintre voi? Vă veţi pierde inimile? Sau poate, a zis el, rânjind peste umăr, spre mulţime, vă veţi pierde capetele!

Un reflector a luminat un arlechin pictat grosolan care nu se aflase acolo cu un moment înainte. Învârtindu-se o singură dată, graţios, maestrul a aruncat un pumnal în colţul opus al scenei. Cuţitul s-a rostogolit în aer şi s-a înfipt în gâtul păpuşii cu un sunet spart, care a amuţit audienţa. Totul a rămas încremenit şi încordat. Aşteptam aşezaţi, abia respirând. Trupul păpuşii a rămas prins de placa pe care fusese fixat. A mai trecut o clipă, iar Mefistofel a plesnit nemulţumit din buze.

— Păi nu e bine.

Bărbatul a bătut din picioare.

— Faceţi toţi ca mine!

Trop! Trop! Trop!

Pasagerii s-au conformat, întâi timizi, dar, încetul cu încetul, podeaua salonului a început să tremure sub picioarele lor. Vesela din porţelan zornăia, argintăria sălta, paharele aruncau merlotul pe feţele de masă scumpe, care arătau acum precum locul unei crime, nicidecum elegant. Am hotărât să renunţ o clipă la reţinerea impusă de educaţia mea şi am început să bat şi eu din picioare. Uimit, Thomas mi-a urmat exemplul.

Trop! Trop! Trop!

Bătăile răsunau cu ecou în toate celulele corpului meu, făcându-mi sângele să pompeze în acelaşi ritm. Era ceva animalic şi, totuşi, palpitant. Nu-mi venea să cred că atâţia lorzi, doamne şi pasageri de viţă nobilă de la clasa întâi fuseseră acaparaţi de hedonism şi de nebunie.

Doamna Harvey şi-a coborât cu putere pumnii asupra mesei, înteţind bubuitul care-mi răsuna în urechi. Domnişoara Prescott a imitat-o imediat. O clipă mai târziu, capul arlechinului a căzut pe podea, rostogolindu-se spre ghetele lucitoare ale maestrului.

Trop! Trop! Trop!

Se părea că, odată porniţi, oamenii nu erau pregătiţi să renunţe la ritmul diavolesc. Mefistofel era dirijorul acestei simfonii nebuneşti şi lovea aerul cu mâinile în timp ce tropăitul creştea în intensitate.

— Linişte! a strigat el.

Vocea lui a tunat. Tropăitul a încetat ca şi cum marionetelor le fuseseră tăiate frânghiile. Unii spectatori s-au ridicat în picioare, aplaudând, în timp ce câţiva bărbaţi cu jobene de mătase fluierau tare. Domnişoara Prescott s-a ridicat de pe scaun, cu faţa aprinsă şi ochii scânteietori, ignorând privirea scandalizată a părinţilor ei.

— Bravo! a strigat ea. Bravo!

Mefistofel s-a uitat gânditor la capul retezat, ca şi cum ar fi fost bântuit de o amintire destul de rea, cât să nu scape de ea oricât de departe ar fi fugit. Îmi imaginam că, asemenea iluziilor elaborate pe care le punea la cale, nimic din persoana lui nu era tocmai ce părea a fi. Spre surprinderea mea, omul a ridicat capul păpuşii şi i-a făcut vânt cu piciorul în aer, unde a explodat într-o jerbă de artificii ce au căzut apoi ca nişte comete, arzând înainte să atingă podeaua tablă de şah. Liniştea a cuprins sala.

— Aşadar, vă întreb încă o dată, ce vă veţi pierde înainte de finalul acestei săptămâni? Inima? Capul? Sau poate, a zis, lungind cuvintele, în timp ce faţa i se cufunda în umbră, căci lumina candelabrelor începuse să scadă, vă veţi pierde chiar viaţa, chiar sufletul, în faţa acestui spectacol magic ambulant.

Abia mai respiram şi mi-am ridicat mâinile înmănuşate, dar abia le mai zăream. Inima mi-a luat-o la galop când am privit prin beznă, fermecată şi îngrozită de monştrii care se puteau ascunde acolo. Se părea că nu eram singura intrigată de noua scenă. Murmure exaltate traversau întunericul. Promisiunea morţii atrăgea parcă mai mult decât aceea a dragostei. Ce creaturi îngrozitoare eram; tânjeam după pericol şi după mister în locul finalurilor fericite!

— Pentru moment, a continuat maestrul, cu o voce blândă care mângâia prin beznă, vă invit să vă bucuraţi de o seară de magie, pozne şi haos.

Palmele mi s-au umezit şi m-am aplecat înainte, căutând să descopăr un alt cuvânt, un alt indiciu, o altă frântură de fantastic. Ca şi cum mi-ar fi auzit gândurile, Mefistofel a continuat:

— Stimaţi pasageri ai navei Etruria, vă invit să vă bucuraţi simţurile cu cel mai mare spectacol pe apă, a spus el. Bine aţi venit la „Magnificul Spectacol de Trubaduri al lui Mefistofel” sau, aşa cum este mai bine cunoscut, „Carnavalul Clarului de Lună”!

Luminile s-au aprins, iar lucirea lor îmi înţepa ochii pe măsură ce încercam să alung, clipind, petele negre. Un moment mai târziu, doamna Harvey s-a ridicat de la masă; arăta ca şi cum tocmai văzuse o fantomă. Thomas s-a întins să o sprijine, dar femeia a ridicat mâna tremurândă.

I-am urmat privirea şi mi-am muşcat limba atât de tare, încât am simţit gust de cupru. Domnişoara Prescott, tânăra care aplauda încântată acum câteva clipe, zăcea cu faţa în jos, nemişcată, într-o baltă de sânge, iar în spatele îmbrăcat în catifea avea înfipte adânc aproape douăsprezece cuţite.

Am rămas cu ochii pironiţi la ea, aşteptând ca fata să îşi recapete respiraţia sau să tresară, să-şi dea capul pe spate şi să râdă pentru că ne păcălise pe toţi cu mica ei farsă. Asta era însă doar o iluzie.

Domnişoara Prescott era moartă.

DOI,

DE LA VISE LA COŞMARURI

Salonul-restaurant

RMS Etruria

1 ianuarie 1889

Pentru o clipă, nu s-a întâmplat nimic, cu excepţia ţiuitului ce-mi răsuna din ce în ce mai tare în urechi. Era posibil ca Thomas să mă fi strigat, dar nu mă puteam concentra la nimic decât la propria respiraţie căznită. Trebuia să fiu raţională şi analitică, dar emoţiile mele nu erau pregătite să îmi dea ascultare. Am studiat trupul mort, dar, în afară de faptul că o persoană fusese ucisă, nu puteam înţelege nimic.

Pe când mă ridicam, am avut senzaţia că încăperea se învârtea cu mine şi mi s-a făcut îngrozitor de cald. Am încercat să mă conving că nu era decât un coşmar, dar am ştiut că totul era cât se poate de adevărat când lady Prescott a ţipat sălbatic, iar o sută de perechi de ochi s-au îndreptat în direcţia noastră.

Spectatorii de la alte mese au icnit, şocaţi. Pe chipurile lor nu se citea repulsia, ci… încântarea la vederea trupului tinerei care zăcea înecată în propriul sânge, cu vreo zece cuţite de masă de-a lungul coloanei vertebrale. Am clipit încet, privindu-i pe oamenii care începeau să aplaude, în timp ce stomacul mi se răscolea de greaţă, până ce am înţeles: pasagerii credeau că era un alt număr de circ. Pentru majoritatea celor prezenţi în salon, „uciderea” domnişoarei Prescott era, pur şi simplu, o parte a spectacolului – şi ce spectacol minunat, conform unui bărbat de la masa alăturată. Thomas se ridicase deja de pe scaun, uitându-se când la însoţitoarea sa înecată în lacrimi, când la mine, în timp ce încerca să identifice potenţiale primejdii în jur. Voiam să-l ajut, să fiu de folos, dar nu puteam opri ţiuitul ascuţit din urechi sau ceaţa ce-mi înghiţise gândurile. Totul părea să se mişte cu încetinitorul. Totul, cu excepţia inimii mele ce sălta bubuind şi izbindu-mi-se de coaste. Era o bătaie ce mă avertiza, mă împingea să trec la acţiune, mă implora să fug.