RMS Etruria
1 ianuarie 1889
O menajeră mi-a împletit părul şi m-a ajutat să îmbrac cămaşa de noapte din bumbac cu mâneci tivite cu dantelă fără să scoată vreun cuvânt. Deşi majoritatea pasagerilor credeau că asasinarea lui lady Prescott fusese un spectacol elaborat, personalul de la bordul navei îşi ţinea respiraţia şi gurile, neştiind dacă vreun alt coşmar avea să-şi arate curând chipul hidos.
Îndată ce a plecat fata, am oftat uşurată şi mi-am aruncat privirea de jur-împrejur. Cabina mea era frumos mobilată cu o noptieră din marmură, o măsuţă de toaletă sculptată, o masă mică, scaune şi un şifonier ce l-ar fi mulţumit până şi pe regele Ludovic, cu toate decoraţiunile aurite ale acestor piese. Totuşi, şuruburile de mărimi industriale şi oţelul care înconjurau mica fereastră nu puteau ascunde adevăratul loc în care mă aflam. În ciuda decorurilor elegante, răcoarea se strecura prin crăpături. Nava noastră luxoasă nu era nimic altceva decât o închisoare plutitoare.
Mi-am tras o pereche de ciorapi groşi şi m-am întins pe pat, ştiind că somnul avea să vină greu din cauza tuturor gândurilor care nu-mi dădeau pace. Am ridicat Asul de Treflă pe care îl găsisem înfipt în spatele domnişoarei Prescott şi l-am privit cu atenţie. Ce legătură avea cartea cu crima? M-am gândit la câteva potenţiale indicii, iar cel mai important avea de-a face cu trucurile magice.
Prestidigitaţia era un lucru la care nu mă gândisem prea mult în trecut, deşi văzusem, în Londra, magicieni ambulanţi rotind cărţi cu ajutorul nodurilor degetelor. Pesemne că exersau ore întregi pentru a da mişcării fluiditate; iluzia era perfectă pentru un ochi novice, iar magicianul nu se deosebea cu mult de un criminal şiret.
Locurile unde se petreceau crime ascundeau şi ele diferite trucuri. Ucigaşii încercau să aranjeze scenele, să le manipuleze ca să-şi acopere adevăratele intenţii şi identitatea. Mefistofel era înzestrat în ceea ce privea arta distragerii atenţiei, un lucru pe care îl dovedise din plin. Putea determina o persoană să privească într-o parte, când ar fi trebuit să facă opusul. Dacă Mefistofel nu s-a fi aflat pe scenă în momentul crimei, cu siguranţă ar fi fost primul suspect.
M-am ridicat. Inima îmi bătea rapid, înţelegând, în cele din urmă, de ce fusesem atât de fascinată de tânărul maestru de ceremonii. Voiam să-i învăţ abilităţile; mi-ar fi fost de ajutor să-mi folosesc acea parte a creierului când lucram printre dezaxaţi şi ucigaşi.
Ceva nu-mi dădea pace: o idee cumva tulbure şi care ar fi fost aproape imposibil de pus în aplicare. Dacă îl puteam păcăli pe Thomas Cresswell, dacă îl puteam face să creadă imposibilul – că sentimentele mele se schimbaseră –, atunci aş fi ştiut sigur că eram o expertă…
Abandonând planul, m-am aşezat la loc pe perne şi am întors Asul de Treflă, căutându-i semnificaţia. Cartea era tăiată în centru şi pătată cu sânge uscat, dar pe spatele ei se afla un desen interesant. Un corb negru precum cerneala plana cu aripile deschise în faţa unei luni argintii. Viţe şi spini erau ţesute complicat în jurul marginilor, din câteva linii groase şi negre. În susul şi în josul părţii centrale era un opt dublu culcat în mod straniu pe o parte. Am evitat să ating locul în care cuţitul îl străpunsese; încă negam faptul că domnişoara Prescott fusese ucisă chiar lângă mine, fără ca eu să observ ceva. Dacă unchiul nu ar fi…
Un ciocănit slab s-a auzit la uşa care-mi despărţea camera de cea a însoţitoarei mele, gonindu-mi gândurile. M-am ridicat în capul oaselor, am aşezat cartea pe noptieră şi am îmbrăcat un halat cu o orhidee ţesută. Pielea mi s-a înfiorat, deşi nu din cauza sperieturii. Mătasea ca apa era rece şi moale ca un lichid pe părticelele de piele neacoperite de cămaşa de noapte.
— Intră!
— Sunt eu, draga mea!
Doamna Harvey a deschis uşa, sprijinind pe şoldul ei lat un mic set de ceai.
— M-am gândit că ţi-ar prinde bine ceva cald. Mi-am adus şi tonicul de călătorie, în caz că vrei ceva mai tare.
Am zâmbit, amintindu-mi numele năstruşnic pe care-l dăduse băuturii alcoolice în timpul călătoriei noastre spre România, de luna trecută. Butelca ei gravată se legăna pe tavă. Mirosul înţepător de alcool se simţea de unde mă aflam şi am hotărât că băutura m-ar fi încălzit, cu siguranţă, rapid, dar, în acelaşi timp, m-aş fi ales şi cu o gaură arzătoare în stomac.
— Îmi ajunge ceaiul, mulţumesc!
M-am ridicat să o însoţesc la masă, dar femeia m-a oprit, dând ferm din cap. Doamna Harvey a turnat ceai şi m-a băgat în pat, aşezându-mi ceaşca aburindă în mâini. Mirosul de pergamută şi de trandafir s-a ridicat imediat în aer, relaxându-mă pe dată.
— Mulţumesc!
— Gata, gata, copilă!
Doamna Harvey s-a aşezat lângă mine şi a tras o duşcă zdravănă din tonicul ei.
— Nu e nevoie să-mi mulţumeşti. Aveam nevoie de companie. Aşa alunecă mai bine tonicul.
Privirea femeii s-a îndreptat spre cartea de joc de pe noptiera mea.
— Bogăţie.
— Poftim? am zis, întrebându-mă dacă nu cumva se delectase deja cu tonicul.
— În tinereţe, soţul meu obişnuia să facă pe chiromantul – ghicea în cărţi de joc. Aşa ne-am întâlnit.
Chipul i-a fost cuprins de visare.
— Era groaznic la ghicit, Dumnezeu să-l odihnească, deşi era talentat la altele.
— Cum vă simţiţi? am întrebat, schimbând subiectul.
Nu voiam să aflu la ce talente visa doamna Harvey.
— A fost o zi încărcată.
— Nu ştiu cum puteţi, tu şi Thomas, să faceţi ceea ce faceţi şi să rămâneţi întregi la minte, a zis ea, revenind în prezent, dar sunt mândră de amândoi. Ştii, sunteţi o pereche pe cinste. În ceea ce priveşte ucenicia voastră şi în alte feluri. Thomas şi-a exprimat intenţiile faţă de tine?
Mi-am apropiat faţa de ceaşcă, sperând că puteam pune roşeaţa din obraji pe seama aburului cald.
— Da… păi… cred că ar vrea să vorbească cu tata.
— Nu e un băiat care ţine la convenţii. Mai are multe de învăţat despre maniere, dar are o inimă bună, aşa să-l ajute Dumnezeu!
Doamna Harvey a mai luat o duşcă, privindu-mă pe deasupra ochelarilor.
— Îl vei face foarte fericit, Audrey Rose. Dar, cel mai important, cred că şi el te va face fericită. Femeia şi-a şters lacrima din colţul ochiului şi a continuat: Nu se cuvine, dar… uite!
Fără a mai adăuga ceva, femeia mi-a întins un bilet împăturit. Nu era niciun nume pe el şi nici măcar un plic. Am ridicat iute privirea.
— Ce e asta?
Doamna Harvey şi-a strâns butelcuţa şi s-a îndreptat spre uşă, ridicând din umăr.
