Nu ştiu la ce mă aşteptasem, dar în niciun caz să-i aud hohotul surprins. Mefistofel şi-a scos mantia foarte lent, ca nu cumva mişcarea prea grăbită să mă facă să-l atac.

— Contrar a ceea ce pesemne că gândeşti, nu mă ocup cu admiratul tinerelor moarte. Te rog!

Mefistofel mi-a întins mantia.

— Ia asta! E cu lână de angora. Nu vei mai găsi un alt veşmânt mai călduros sau mai moale, îţi garantez.

Mi-am încleştat maxilarul şi m-am uitat la mantie. Nu voiam să accept niciun fel de ajutor de la tânărul acela straniu. Magicianul a zâmbit larg.

— Uite cum facem! O să o pun pe acest scaun şi o poţi lua singură.

Mefistofel a aşezat mantia cu grijă, apoi s-a dat înapoi, făcând o plecăciune, în glumă.

— Mantia te aşteaptă, scumpă doamnă!

— Ce-ce vrei? am repetat, ţinându-mi arma pregătită.

Mefistofel s-a mulţumit să îşi încrucişeze braţele şi şi-a pironit privirea asupra mantiei. Am pufnit şi am înhăţat haina. Am rezistat tentaţiei de a-mi freca obrazul de ţesătura ei pufoasă. În câteva momente, căldura mi-a înconjurat trupul şi nu am mai tremurat. Mefistofel a zâmbit superior, iar eu am scos iar bisturiul, ştergându-i rânjetul mândru de pe buze.

— Răspunde-mi la întrebare sau plec!

Tânărul a desfăcut cel mai apropiat scaun şi s-a aşezat picior peste picior. Nu arăta deloc că i-ar fi fost frig, îmbrăcat în haina lui stacojie de seară, în vântul ce sufla mohorât. Poate că Mefistofel nu era cu totul uman. Cel puţin asta i-ar fi explicat talentul nenatural pentru trucurile magice. Apoi, i-am observat pentru prima dată mănuşile – fiecare dintre ele avea o semilună ţesută pe spate, cu stele pe degete. Erau minunate!

— Am o propunere pentru dumneata.

Am început să dau din cap, dar Mefistofel a ridicat o mână.

— Este un târg care se va dovedi, cred, a fi extrem de avantajos. Am văzut modul în care ai analizat evenimentul regretabil din această seară. Ai fost calculată şi calmă în timp ce alţii s-au panicat. Ai căutat indicii şi detalii. Ambele sunt aptitudini de care am nevoie.

— Da, este destul de regretabil că vreo douăsprezece cuţite au fost înfipte în spatele cuiva, am zis, glacial. Ce talent minunat ai, să faci uciderea unei tinere să sune la fel de banal precum un ghinion mărunt şi apoi să te foloseşti de ea pentru propriul scop! Mă dezguşti!

Mefistofel mă privea din scaunul lui.

— Ceartă-mă cât vrei, dar realitatea este una: a fost un eveniment regretabil. Te-ai simţi mai bine dacă aş vărsa o lacrimă?

Aveam impresia că întrebarea lui fusese sinceră, ca şi cum nimic nu l-ar fi bucurat mai tare decât să transforme întâlnirea noastră într-o ocazie de a-şi etala talentele.

— Am avut parte de suficiente pozne pentru o singură seară. Îţi cer scuze, eu trebuie să…

— Am venit pentru că vreau să îţi fiu îndrumător, în schimbul ajutorului dumitale. Cred că, bazat pe curiozitatea de care ai dat dovadă în timpul spectacolului, ai vrea să înveţi prestidigitaţia. Eu îmi doresc să păstrez ceva foarte drag mie. Cred că dumneata mă poţi ajuta.

— Nu doresc să învăţ trucuri, domnule.

Tânărul mi-a aruncat o privire care sugera că mint foarte prost.

— Nu vei găsi un profesor mai bun.

— Dar aş putea găsi unul mai puţin arogant.

M-am căznit să respir. Nu magie îmi doream să învăţ, dar Mefistofel era aproape de adevărul pe care preferam să-l ascund.

— În orice caz, îmi pare rău să te anunţ, domnule, dar nu cred în prostii precum magia. Sunt om de ştiinţă. Nu mă insulta cu micile dumitale trucuri ieftine. Dacă practicile dumitale de ghicitor-şarlatan funcţionau, ai fi ştiut să nu încerci.

— Trucuri ieftine?

Mefistofel a sărit din scaun şi a făcut câţiva paşi în direcţia mea. Am rămas locului, privindu-l pe când a întins mâna şi a extras o carte din aer.

— Magia este ştiinţă. Este, pur şi simplu, un termen mai pretenţios pentru faptul de a le arăta oamenilor că imposibilul nu este de neatins.

M-am holbat la carte. Inima îmi tuna în piept pe când omul o rotea între degete. Îmi era greu să-mi dau seama în lumina slabă, dar cartea părea să semene cu cea găsită pe cadavrul domnişoarei Prescott. Doream să-mi ridic iar bisturiul, dar nu voiam să-l alertez cu privire la schimbarea atitudinii mele. Fie Mefistofel era cel responsabil de moartea tinerei, fie o persoană care avea acces la cărţile lui. Din moment ce magicianul se aflase pe scenă atunci, ştiam că ultima variantă era cea mai probabilă.

Mefistofel m-a privit cu atenţie. Aflându-ne mai aproape acum, puteam citi sclipirea de inteligenţă din ochii lui.

— Negi farmecul prestidigitaţie!? Eşti interesată de o singură formă de ştiinţă sau ai vrea să îţi dezvolţi cunoştinţele?

— Nu dumneata ne-ai avertizat cu privire la târgurile de la miezul nopţii? Contrar părerii dumitale, am zis, răspunzându-i cu propriile lui cuvinte, nu îmi câştig pâinea prefăcându-mă că aş fi proastă. Te rog să mă scuzi, e târziu, iar ieşirea asta a fost o pierdere de timp. Noapte bună, domnule!

Am trecut pe lângă el, fără să mă mai întorc când a strigat:

— Târgul nostru rămâne deschis. În cele din urmă, crima este doar o altă formă de prestidigitaţie, nu-i aşa?

Speram că nu-mi auzise paşii ezitanţi pe când mă grăbeam să traversez puntea, ignorând fiorii reci ce-mi traversau spatele. Crima chiar era o altă formă de prestidigitaţie, iar dacă persoana responsabilă era suficient de talentată, atunci putea scăpa basma curată.

PATRU,

IŢE ÎNCURCATE

Cabina familiei Prescott

RMS Etruria

2 ianuarie 1889

Mă jucam cu nasturii perlaţi de pe mănuşi pe când unchiul a bătut cu pumnul în uşa magistratului. De dinăuntru s-au auzit voci mormăite, deşi cei de acolo nu păreau să se fi oprit din ceartă. Unchiul a aşteptat câteva momente, apoi a ciocănit iar. Se trezise mai devreme decât mine şi terminase singur autopsia domnişoarei Prescott, lăsându-mi la dispoziţie mult prea mult timp să mă gândesc la tot ce se întâmplase în ultimele douăzeci şi patru de ore.

Mă uitam în gol la şuruburile care înconjurau uşa. Abia dormisem cu o noapte înainte căci mă foisem şi mă întorsesem nebuneşte pe toate părţile. În afară de târgul bizar de la miezul nopţii propus de Mefistofel şi de uciderea domnişoarei Prescott, mă apăsa şi grija constantă pentru soarta Lizei. Voiam să-l implor pe căpitanul Norwood să întoarcă nava şi să pornească pe dată spre Anglia. În schimb, trebuia să mă mulţumesc cu a lăsa zilele să se scurgă înnebunitor de încet, una după alta. Răbdarea era o virtute detestabilă.

— Ai auzit ceva din ce am zis?

Thomas şi-a fluturat o mână prin faţa ochilor mei, ridicând uşor, a mirare, colţul unei buze.

— Eşti fascinantă când faci asta!

— Ce? Când mă gândesc?

I-am îndepărtat mâna.

— Scuză-mă!