— Serios?

Thomas s-a retras, prefăcându-se jignit.

— Nu poţi avea toată gloria. Să arăţi bine şi să fii şi eroina? Este unul dintre momentele când poţi minţi, Wadsworth.

— Tu nu ai pic de…

Thomas şi-a trecut buzele peste ale mele, iar eu mi-am uitat grijile, exact aşa cum intenţionase el. Sărutul începuse atent şi dulce, un soi de distragere şi promisiune, dar s-a preschimbat curând într-unul adânc şi imperativ. Mi-am petrecut braţele în jurul gâtului său, apropiindu-l de mine, şi m-am pierdut în ritmul oceanului şi al sărutului nostru. Chiar şi în nopţile cele mai reci, Thomas reuşea să aprindă în mine un foc ale cărui flăcări mă temeam că mă vor consuma cu totul într-o zi.

Thomas s-a retras mult prea repede. În asemenea momente, tindeam să-i dau dreptate – era necesar să ne anunţăm intenţiile şi să ne căsătorim imediat. Astfel, l-aş fi putut săruta oricând doream.

— Pot să spun ce nu am voie? a întrebat el, serios.

Am inspirat adânc. Pentru el, ezitarea însemna că nu doream să aud ce voia să zică.

— Am promis să nu ne minţim niciodată unul pe celălalt.

— Bine! Uite care este realitatea!

Thomas m-a privit iar. Îşi controla expresia, dar pe faţă i se citea blândeţea.

— Nu putem face nimic în legătură cu Liza de aici. Putem aranja să ne întoarcem la Londra de îndată ce ajungem în America, însă momentan trebuie să fim conştienţi că există un criminal la bordul navei. S-ar putea să fi fost un incident izolat, dar nu cred că este cazul.

Pielea de pe braţe mi s-a înfiorat. Deducţiile lui Thomas erau arareori eronate. Dacă el credea că urmau şi alte crime, atunci nu era decât o chestiune de timp până ce găseam cadavrele.

— Ce sugerezi să facem? am întrebat, frecându-mi braţele ca să mă încălzesc.

— Mă bucur că ai întrebat. M-am gândit la asta.

— Şi?

— Aş zice să ne ascundem în cabina ta tot restul săptămânii.

Un zâmbet amuzat pe buze, pe când ridicam o sprânceană.

— Bem, ne sărutăm, ne distrăm cum putem până ce ajungem la New York.

Thomas a oftat.

— Trebuie să recunoşti că am fi în siguranţă. Nebuni de fericire. Iar ambele variante sună mult mai bine decât studiul cadavrelor.

Mi-am dat ochii peste cap.

— Sau am putea încheia autopsia şi să vedem ce putem afla.

— O opţiune mai puţin distractivă, dar curajoasă, ca întotdeauna, Wadsworth. Deşi unchiul tău doreşte să continue mâine, la cererea căpitanului.

Thomas a oftat, deşi în ochii lui se citea îngrijorarea.

— Mi s-a dat misiunea de a te însoţi la cabină; un lucru dificil, dar pe care îl voi lua în serios, te asigur.

Am clătinat din cap. Thomas mă smulsese din gândurile mele negre şi mă ajutase să mă concentrez iar, reuşind, între timp, să-mi fure un alt sărut. Nu puteam spune că nu mă atrăgeau metodele lui.

TREI,

ASUL DE TREFLĂ

Cabina lui Audrey Rose

RMS Etruria

1 ianuarie 1889

O menajeră mi-a împletit părul şi m-a ajutat să îmbrac cămaşa de noapte din bumbac cu mâneci tivite cu dantelă fără să scoată vreun cuvânt. Deşi majoritatea pasagerilor credeau că asasinarea lui lady Prescott fusese un spectacol elaborat, personalul de la bordul navei îşi ţinea respiraţia şi gurile, neştiind dacă vreun alt coşmar avea să-şi arate curând chipul hidos.

Îndată ce a plecat fata, am oftat uşurată şi mi-am aruncat privirea de jur-împrejur. Cabina mea era frumos mobilată cu o noptieră din marmură, o măsuţă de toaletă sculptată, o masă mică, scaune şi un şifonier ce l-ar fi mulţumit până şi pe regele Ludovic, cu toate decoraţiunile aurite ale acestor piese. Totuşi, şuruburile de mărimi industriale şi oţelul care înconjurau mica fereastră nu puteau ascunde adevăratul loc în care mă aflam. În ciuda decorurilor elegante, răcoarea se strecura prin crăpături. Nava noastră luxoasă nu era nimic altceva decât o închisoare plutitoare.

Mi-am tras o pereche de ciorapi groşi şi m-am întins pe pat, ştiind că somnul avea să vină greu din cauza tuturor gândurilor care nu-mi dădeau pace. Am ridicat Asul de Treflă pe care îl găsisem înfipt în spatele domnişoarei Prescott şi l-am privit cu atenţie. Ce legătură avea cartea cu crima? M-am gândit la câteva potenţiale indicii, iar cel mai important avea de-a face cu trucurile magice.

Prestidigitaţia era un lucru la care nu mă gândisem prea mult în trecut, deşi văzusem, în Londra, magicieni ambulanţi rotind cărţi cu ajutorul nodurilor degetelor. Pesemne că exersau ore întregi pentru a da mişcării fluiditate; iluzia era perfectă pentru un ochi novice, iar magicianul nu se deosebea cu mult de un criminal şiret.

Locurile unde se petreceau crime ascundeau şi ele diferite trucuri. Ucigaşii încercau să aranjeze scenele, să le manipuleze ca să-şi acopere adevăratele intenţii şi identitatea. Mefistofel era înzestrat în ceea ce privea arta distragerii atenţiei, un lucru pe care îl dovedise din plin. Putea determina o persoană să privească într-o parte, când ar fi trebuit să facă opusul. Dacă Mefistofel nu s-a fi aflat pe scenă în momentul crimei, cu siguranţă ar fi fost primul suspect.

M-am ridicat. Inima îmi bătea rapid, înţelegând, în cele din urmă, de ce fusesem atât de fascinată de tânărul maestru de ceremonii. Voiam să-i învăţ abilităţile; mi-ar fi fost de ajutor să-mi folosesc acea parte a creierului când lucram printre dezaxaţi şi ucigaşi.

Ceva nu-mi dădea pace: o idee cumva tulbure şi care ar fi fost aproape imposibil de pus în aplicare. Dacă îl puteam păcăli pe Thomas Cresswell, dacă îl puteam face să creadă imposibilul – că sentimentele mele se schimbaseră –, atunci aş fi ştiut sigur că eram o expertă…

Abandonând planul, m-am aşezat la loc pe perne şi am întors Asul de Treflă, căutându-i semnificaţia. Cartea era tăiată în centru şi pătată cu sânge uscat, dar pe spatele ei se afla un desen interesant. Un corb negru precum cerneala plana cu aripile deschise în faţa unei luni argintii. Viţe şi spini erau ţesute complicat în jurul marginilor, din câteva linii groase şi negre. În susul şi în josul părţii centrale era un opt dublu culcat în mod straniu pe o parte. Am evitat să ating locul în care cuţitul îl străpunsese; încă negam faptul că domnişoara Prescott fusese ucisă chiar lângă mine, fără ca eu să observ ceva. Dacă unchiul nu ar fi…

Un ciocănit slab s-a auzit la uşa care-mi despărţea camera de cea a însoţitoarei mele, gonindu-mi gândurile. M-am ridicat în capul oaselor, am aşezat cartea pe noptieră şi am îmbrăcat un halat cu o orhidee ţesută. Pielea mi s-a înfiorat, deşi nu din cauza sperieturii. Mătasea ca apa era rece şi moale ca un lichid pe părticelele de piele neacoperite de cămaşa de noapte.

— Intră!

— Sunt eu, draga mea!

Doamna Harvey a deschis uşa, sprijinind pe şoldul ei lat un mic set de ceai.

— M-am gândit că ţi-ar prinde bine ceva cald. Mi-am adus şi tonicul de călătorie, în caz că vrei ceva mai tare.

Am zâmbit, amintindu-mi numele năstruşnic pe care-l dăduse băuturii alcoolice în timpul călătoriei noastre spre România, de luna trecută. Butelca ei gravată se legăna pe tavă. Mirosul înţepător de alcool se simţea de unde mă aflam şi am hotărât că băutura m-ar fi încălzit, cu siguranţă, rapid, dar, în acelaşi timp, m-aş fi ales şi cu o gaură arzătoare în stomac.

— Îmi ajunge ceaiul, mulţumesc!

M-am ridicat să o însoţesc la masă, dar femeia m-a oprit, dând ferm din cap. Doamna Harvey a turnat ceai şi m-a băgat în pat, aşezându-mi ceaşca aburindă în mâini. Mirosul de pergamută şi de trandafir s-a ridicat imediat în aer, relaxându-mă pe dată.

— Mulţumesc!

— Gata, gata, copilă!