— Ai dreptate… Este… Presupun că este posibil ca aceste cuţite să fi fost otrăvite. Sau ca domnişoara Prescott să fi fost ucisă în alt fel, iar cuţitele să fie doar o metodă de a distrage atenţia. A decedat rapid şi tăcut.
— Foarte bine, a încuviinţat unchiul. Este necesar să ne controlăm emoţiile şi teoriile în timp ce facem autopsia. Altfel, riscăm să influenţăm datele sau să ne agităm atât de tare, încât să suferim o criză, întocmai ca mătuşa ta, Amelia.
Unchiul a închis ochii şi am ştiut că vorbise fără să vrea.
— Mătuşa Amelia? am zis, încruntându-mă. Ce a supărat-o? Tata se simte bine?
O pauză lungă şi stânjenitoare s-a lăsat în urma întrebării mele; unchiul părea să nu-şi găsească cuvintele. Am strâns ruleta în mâini, ştiind că se întâmplase ceva rău. În cele din urmă, unchiul i-a aruncat o privire încurcată lui Thomas, ca şi cum nu era sigur că voia să audă şi celălalt protejat al său ce avea să spună, apoi a oftat.
— Se pare că Liza a dispărut.
— A dispărut? Nu e posibil!
Ţiuitul mi-a revenit în urechi. Am făcut un pas înapoi, ca să nu leşin deasupra cadavrului.
— Am primit o scrisoare de la ea chiar săptămâna trecută.
Am închis gura, încercând să-mi aduc aminte care fusese data scrisorii. Nu reuşeam să mă adun, dar nu-mi scrisese nimic ieşit din comun. Era fericită şi se vedea în secret cu un tânăr. Nu era nimic rău în a flirta inocent.
— Sigur mătuşa Amelia exagerează. Liza a plecat probabil cu…
Nu-l văzusem pe Thomas ridicându-se, dar tânărul mi-a surprins privirea din colţul celălalt al sălii mici. Dacă Liza fugise cu tânărul despre care îmi scrisese, gestul ei ar fi reprezentat o lovitură grea pentru familia şi reputaţia noastră.
Nu era de mirare, aşadar, că unchiul ezitase să vorbească de faţă cu Thomas.
Unchiul şi-a frecat tâmplele.
— Mă tem că am primit veştile de la tatăl tău. Amelia este copleşită de durere şi nu a mai ieşit din camera ei de peste o săptămână. Liza a plecat de acasă într-o după-amiază şi nu s-a mai întors. Tatălui tău îi e teamă că este moartă.
— Moartă? Nu se poate…
Am simţit un gol în stomac. Nu ştiu dacă de vină era voiajul pe apă sau vestea, dar eram pe cale să vomit. Fără să mai scot vreun cuvânt, am ieşit în fugă, nevrând să văd dezamăgirea din ochii unchiului meu, pe când emoţiile ieşeau năvalnic din cutiuţa în care le închisesem şi de unde mă mistuiseră.
Mi-am strâns mantia în jurul trupului, privind de pe puntea înecată în aerul rece soarele ce se afunda în ocean, la orizont, preschimbând valurile întunecate şi sălbatice în sânge închegat. Sunetul constant al apei ce se lovea de coca navei era precum chemarea unei sirene, atrăgându-şi victimele, promiţându-le că totul avea să fie bine dacă se aruncau şi intrau în regatul ei subacvatic.
— În ce belea te-ai băgat de data asta, draga mea verişoară? am oftat, iar aburul respiraţiei calde s-a amestecat cu ceaţa rece a oceanului.
În loc de răspuns, valurile s-au izbit de latura navei, tulburate şi neobosite şi, poate, puţin disperate să ne ducă înapoi în Anglia. Înapoi în locul unde exista o şansă – chiar dacă una macabră – de a o găsi pe Liza.
Cât de repede se prefăceau visele în coşmaruri!
În ciuda evidenţei, refuzam să accept că eram izolată în mijlocul oceanului, fără să-i pot ajuta pe cei dragi. Nu-mi venea să cred că tata îmi permisese să plec din Anglia fără să-mi spună că verişoara mea dispăruse. Credeam că depăşise obsesia lui de a mă proteja când îmi dăduse voie să studiez medicina legală în România, dar era clar că mă înşelasem. Deşi nu era vina mea, mă simţeam ca şi cum aş fi dezamăgit-o pe domnişoara Prescott. Iar acum pe Liza…
— Nu voi eşua din nou! am jurat eu, cu voce tare.
Era însă un singur lucru pe care nu aş fi fost în stare să-l săvârşesc: crima. A lua viaţa unei persoane mă punea pe picior de egalitate cu criminalii pe care speram să-i înving. O voce rea din capul meu mi-a şoptit că nu-i împiedicasem niciodată cu adevărat. Eu adunam, pur şi simplu, indicii din sânge şi oase şi încercam să pun cap la cap piesele înainte ca alte cadavre să se adauge unui şir nesfârşit.
Ca să opresc, cu adevărat, un criminal, trebuia să devin unul.
Am aruncat o privire la bărcile de salvare care atârnau pe peretele punţii, întrebându-mă dacă eram suficient de puternică să cobor una şi să plec singură spre Anglia. Am strâns din dinţi şi m-am întors spre apă. Sarea şi ceaţa oceanului mi-au înţepat nasul, iar picurii fini de aer îngheţat mi-au acoperit faţa, trezindu-mă din reveriile fără noimă.
În spatele meu s-a deschis o uşă, iar în pragul ei s-a ivit o siluetă înaltă, poleită parcă în lumină; zgomotul produs de personalul care curăţa rămăşiţele spectacolului teribil de mai devreme accentua şi mai mult misterul. Bărbatul a rămas acolo, adâncit prea mult în umbră ca să-i disting trăsăturile. Judecând însă după tresărirea involuntară din piept, am ştiut că era Thomas.
Când s-a apropiat de balustrada lângă care mă aflam, am observat o telegramă ce-i ieşea din buzunarul paltonului. Mă întrebam dacă era de la tata şi dacă nu cumva îi informase pe toţi pasagerii navei, cu excepţia mea. Dacă cineva îi făcuse vreun rău Lizei, aveam să ucid acea persoană. Lent. Aproape că am zâmbit, dându-mi seama că gândul nu mă tulbura deloc.
— Dacă nu te-aş cunoaşte mai bine, draga mea Wadsworth, a zis Thomas pe un ton jucăuş, aşa cum făcea mereu ca să mă distragă de la gândurile mele întunecate, aş zice că îţi pui la cale evadarea. Vrei să-ţi fiu asistent?
Thomas s-a uitat la mine, uşor încruntat.
— Mi-am lăsat fracul cu paiete la Londra, iar acesta este un pic cam modest. Nu prea aduce a „carnaval”.
— De fapt, plănuiam să omor pe cineva.
— Sper că nu pe mine.
Thomas s-a aplecat peste balustradă şi m-a privit pieziş.
— Deşi sunt foarte chipeş în costumul ăsta. Dacă tot e să mor, măcar să mor cu stil. Ai grijă să nu-mi nenoroceşti faţa! Vreau să leşini şi să boceşti la înmormântarea mea.
Aproape că am gemut scârbită.
— Este de prost gust, având în vedere evenimentele recente.
L-am împuns pe Thomas cu cotul pe când el ofta.
— Tot pe tine te aleg, cu toate defectele tale, Cresswell.
