— Nu am nici cea mai vagă idee la ce te referi, dragă. Sunt, pur şi simplu, o bătrână care a venit să-ţi spună noapte bună. Dorm ca un buştean, aşa că va trebui să strigi dacă ai nevoie de mine. Sigur nu voi auzi o uşă deschizându-se şi închizându-se.
Doamna Harvey a tras după ea uşa cabinei, făcându-mi cu ochiul şi lăsându-mă cu gura deschisă. Era evident că nu fusese oarbă la gesturile lui Thomas, aşa cum păruse. Fără să încerc să-mi dau seama cum reuşise să o convingă Thomas să participe la noua lui poznă, am despăturit biletul. M-a întâmpinat un mesaj scurt, scris îngrijit. Mă întrebam cine îl scrisese, până ce l-am citit.
Pulsul mi s-a zbătut agitat citind propunerea pe care o conţinea acea propoziţie scurtă. Nu era prima dată când Thomas îmi cerea să ne întâlnim la o oră indecentă. Neînsoţită. De data asta însă, nu ne aflam într-un internat pe jumătate gol din România, departe de priviri curioase. Dacă eram prinşi aici, printre membrii înaltei societăţi, aveam să devin o paria, iar reputaţia avea să-mi fie distrusă. Chiar şi aşa însă, poate că Thomas avea o teorie nouă sau poate că descoperise un indiciu care conducea la criminalul domnişoarei Prescott. Curiozitatea mea blestemată se învârtea în jurul acestor posibilităţi.
M-am mai uitat o clipă la bilet, muşcându-mi buza, surprinsă că Thomas alesese să trimită un mesaj atât de personal prin intermediul unui servitor. Mă puteam preface că nu l-am primit. Puteam alege să mă port politicos şi decent. Dar calea asta era plictisitoare. M-am gândit la buzele lui Thomas atingându-le pe ale mele, mi-am imaginat mâinile lui încurcate în părul meu brunet, respiraţia noastră rapidă pe când mâinile lui călătoreau peste trupul meu, explorând şi tachinându-mă. Decent sau nu, tânjeam după atingerea lui.
Mi-am îndreptat rapid ochii spre micul ceas care ticăia pe noptieră. Era aproape miezul nopţii. Mi-am aruncat privirea spre halatul din mătase şi cămaşa de noapte dantelată, ale cărei volane îmi cădeau peste degete. Nu aveam suficient timp să mă îmbrac şi să mă îndrept în fugă spre tribord fără să fiu văzută. Totuşi, a ieşi afară aşa cum eram acum prezenta riscul de a produce o embolie oricui ar fi decis să iasă la o plimbare nocturnă. Părea exact genul de plan diabolic pus la cale de Thomas.
— Ticălosul!
Am zâmbit, apoi mi-am pus mantia, am luat un bisturiu din geanta mea medicală, pentru orice eventualitate, şi am sperat că nu avea să se întâmple nimic pe când ieşeam din cabină.
Pe timpul zilei, nava Etruria, cu catargele ei mari şi coşurile enorme pentru aburi, te ducea cu gândul la voiaje grandioase şi plăceri frivole. Podelele din lemn masiv fuseseră atât de lustruite şi de şlefuite, încât lumina soarelui se oglindea în ele ca-ntr-un covor de diamante, iar tavanul de deasupra punţii era o splendidă adăugire a coridorului sidefiu al clasei întâi.
Noaptea, aceleaşi lucruri păreau bântuite de stafii şi periculoase. Avântarea semăna cu o gură deschisă, gata să-i mestece pe pasageri; aceleaşi podele lucitoare aduceau acum aminte de nişte limbi ce salivau. Bărcile de salvare prinse de pereţi erau, de fapt, ascunzători perfecte, nu miniaturi simpatice. Pânzele imense plesneau în vânt ca aripile unei creaturi marine uriaşe, ieşite la vânat. Coşurile expirau, iar ceaţa se lipea de balustradă, parcă privind. Orice se putea ascunde în ceaţă. Sau, mai degrabă, oricine.
— Ce prostie! am şoptit, strângându-mi mai bine în jurul trupului mantia tivită cu blană, pe când degetele de gheaţă ale frigului mi se prelingeau pe piele.
Dacă domnişoara Prescott nu ar fi fost ucisă, aş fi pus metamorfoza navei într-o creatură gargantuescă pe seama imaginaţiei mele prea bogate.
În realitate, în umbră se putea ascunde cu adevărat ceva ce spera să-şi înfigă ghearele în spatele meu. Am decis că nu-mi plăcea deloc călătoria pe apă.
N-ar fi stricat ca Thomas să aleagă un loc mai rezonabil pentru viitoarele noastre întâlniri clandestine. De preferat înăuntru, lângă un foc, departe de coridoarele pustii şi de apa agitată. Dinţii îmi clănţăneau, dar am traversat grăbită puntea, atentă la orice lucru ciudat, deşi îmi era greu să-mi dau seama ce anume nu era la locul său. Nu mai călătorisem niciodată pe un asemenea vas. Vântul sufla pe coridorul expus, şuierând a ameninţare. Frânghiile scârţâiau. Fiecare sunet nou îmi înţepa venele ca un ac. Mi-am strâns bisturiul bine pe lângă trup, nevrând să mă reped asupra cuiva, din greşeală. Trebuia să-mi stăpânesc emoţiile, altfel riscam să rănesc pe cineva. Voiam să-l sărut pe Thomas, nu să-l eviscerez.
Am încetinit pasul pe când mă apropiam de provă. Nu-l vedeam pe logodnicul meu, deşi trebuia să fi sosit până acum. Am încercat să zăresc ceva printre băncile şi scaunele din stinghii ce fuseseră prinse de podea. Îmi era greu să desluşesc altceva în afară de siluetele obiectelor sub cerul înnorat al nopţii; felinarele slabe de pe punte erau fie stinse, fie nu răzbăteau aşa departe. Mi-am înghiţit teama. Nu mă vâna nimeni.
— Thomas? am şoptit, apropiindu-mă încetişor de provă.
În acea parte a navei, vântul sufla fără milă. Mi-am aplecat bărbia în piept, deşi nu mă ajuta prea mult. Dacă Thomas nu apărea în curând, aveam să-l…
Dar iată-l venind spre mine, o siluetă cu formă umană! Inima îmi bătea ca nebuna.
— Chiar a fost nevoie să ne întâlnim într-un asemenea loc, Cresswell?
S-a oprit la câţiva metri de locul în care aşteptam, tremurând. Numai că nu mi-am dat ochii peste cap în timp ce el a rămas acolo, privindu-mă pe mine şi împrejurimile cu atenţie. Nu s-a mai apropiat, iar eu m-am enervat şi mai abitir. Nu aveam parte de întâlnirea călduroasă pe care mi-o imaginasem strecurându-mă pe nava îngheţată.
— Ei bine? Mai am un pic şi-mi dau duhul. Ce era aşa de urgent că a trebuit să ne întâlnim aici, la ora asta? Ai vreo informaţie despre domnişoara Prescott?
Silueta şi-a înclinat capul într-o parte, gândindu-se. Atunci am observat mica lucire a luminii ce se reflecta pe chipul său. Era ca şi cum chipul lui era acoperit de o… Inima mi-a stat în loc.
— Vă cer scuze că v-am dezamăgit, domnişoară, dar numele meu nu este Cresswell.
Mefistofel s-a apropiat ezitant.
— Deşi sunt intrigat de faptul că o tânără ca dumneata ar accepta o asemenea întâlnire, neînsoţită.
Mi-am ridicat bisturiul, blestemându-mi mâinile pentru că tremurau. Nu voiam ca Mefistofel să creadă că tremuratul se datora în totalitate fricii.
— Ce-ce vrei? am reuşit să îngaim.
Puteam jura că vântul asculta de dorinţa magicianului, căci gemea şi sâsâia, găsind, ca prin minune, fiecare găurică din îmbrăcămintea mea. Mefistofel s-a apropiat; mantia îi flutura în jurul trupului. Nu credeam în asemenea lucruri, dar, în acel moment, semăna cu moştenitorul diavolului, aşa cum susţinuse judecătorul Prescott.
— O-opreşte-te! Sau îţi jur că o să-ţi t-tai artera! Ştiu pre-precis unde să tai mai bine, domnule.
Nu ştiu la ce mă aşteptasem, dar în niciun caz să-i aud hohotul surprins. Mefistofel şi-a scos mantia foarte lent, ca nu cumva mişcarea prea grăbită să mă facă să-l atac.
— Contrar a ceea ce pesemne că gândeşti, nu mă ocup cu admiratul tinerelor moarte. Te rog!
Mefistofel mi-a întins mantia.
— Ia asta! E cu lână de angora. Nu vei mai găsi un alt veşmânt mai călduros sau mai moale, îţi garantez.
Mi-am încleştat maxilarul şi m-am uitat la mantie. Nu voiam să accept niciun fel de ajutor de la tânărul acela straniu. Magicianul a zâmbit larg.
— Uite cum facem! O să o pun pe acest scaun şi o poţi lua singură.
Mefistofel a aşezat mantia cu grijă, apoi s-a dat înapoi, făcând o plecăciune, în glumă.
— Mantia te aşteaptă, scumpă doamnă!
— Ce-ce vrei? am repetat, ţinându-mi arma pregătită.
Mefistofel s-a mulţumit să îşi încrucişeze braţele şi şi-a pironit privirea asupra mantiei. Am pufnit şi am înhăţat haina. Am rezistat tentaţiei de a-mi freca obrazul de ţesătura ei pufoasă. În câteva momente, căldura mi-a înconjurat trupul şi nu am mai tremurat. Mefistofel a zâmbit superior, iar eu am scos iar bisturiul, ştergându-i rânjetul mândru de pe buze.
