— Nicio problemă, a zis el, rânjind. Ştii că nu mă deranjează când visezi la mine.

Unchiul şi-a aruncat privirea peste umăr.

— Este posibil să vă comportaţi cum se cuvine timp de cinci minute?

— Nu am făcut nimic! am zis, ridicându-mi mâinile. Singurul lucru de care mă fac vinovată este că mă gândesc la crima de noaptea trecută. Doamna Harvey a pomenit ceva de chiromanţie. Cred că e o pistă care merită investigată.

Unchiul a mormăit ceva ce suna grosolan şi a ciocănit încă o dată. Thomas a păşit în faţa mea şi a zis în şoaptă:

— Şi pentru că te gândeşti cum aş arăta fără haine?

Uşa s-a deschis înainte să-i arăt un semn nedemn de o domnişoară. Într-o clipă, zâmbetul care mă tachina a dispărut de pe chipul lui Thomas, care îşi reluase expresia rece pe care o avea de fiecare dată când analiza oamenii. Mă aşteptasem să-l văd pe judecătorul Prescott, dar în pragul uşii ne-a întâmpinat un bărbat mai scund şi mai rotofei, cu un început de chelie.

— Buna ziua, domnilor, a zis el, nedând semne că vorbea din inimă. Şi domnişoară. Cu ce vă pot fi de ajutor?

— Sunt doctorul Jonathan Wadsworth, din Londra, iar aceştia sunt ucenicii mei, domnul Thomas Cresswell şi domnişoara Audrey Rose Wadsworth. Îl căutăm pe domnul Prescott, a zis unchiul. Am vrea să-i punem câteva întrebări legate de zilele de dinainte de uciderea fiicei lui. Nu-i vom răpi decât un moment.

Bărbatul îndesat şi-a tras umerii înapoi şi a încercat să se uite în lungul nasului său mic, deşi unchiul era mai înalt decât el.

— Mi-e teamă că nu e posibil în acest moment. I-am administrat un tonic pentru a-i potoli nervii, a zis omul, întinzând o mână dolofană. Sunt doctorul Philip Arden.

Thomas şi cu mine ne-am uitat curioşi unul la celălalt. Domnii nu primeau, de obicei, elixiruri pentru nervi; era un concept prostesc cum că bărbaţii nu aveau asemenea emoţii puternice, dar eu eram mai preocupată din cauza minciunii evidente. Tocmai îi auzisem pe cei doi bărbaţi certându-se.

Unchiul a dat din cap.

— Ne-ar mulţumi orice informaţie pe care domnul Prescott ar putea să ne-o ofere, chiar şi în starea de faţă.

— Îmi e teamă că va trebui să reveniţi, a zis doctorul Arden, închizându-ne încet uşa în faţă. Familia Prescott îşi doreşte să aibă timp pentru a se împăca, atât cât se poate, cu pierderea unicei fiice. Sunt sigur că înţelegeţi situaţia delicată.

Mi-am muşcat limba. O parte din mine voia să-i spună că nu înţelegeam deloc, dacă era să vorbim strict despre importanţa găsirii oricărui indiciu înainte ca acesta să se şteargă în memorie. Pe de altă parte, ştiam că era un punct de vedere cam crud, având în vedere împrejurările. Unica lor fiică fusese ucisă cu bestialitate în faţa lor. Singurul lucru pe care îl puteam oferi era timpul necesar pentru a o jeli.

O uşă a scârţâit pe coridor, dar nu a ieşit nimeni. Am surprins privirea lui Thomas şi mi-am întors capul în direcţia sunetului. Thomas a făcut un pas mic spre cameră şi s-a oprit, dând din cap. Cineva trăgea cu urechea. Am redevenit atentă la conversaţia dintre doctorul Arden şi unchiul meu, sperând că aveau să încheie mai repede.

— Prea bine, a cedat, în cele din urmă, unchiul. Vă rog să-i spuneţi că l-am căutat! Mă voi întoarce în seara asta!

Am făcut o mică plecăciune politicoasă, dar, înainte ca doctorul Arden să-şi încline pălăria, eu o şi zbughisem pe coridor.

Eram pe cale să-mi ridic pumnul şi să ciocăn, când am observat-o pe lady Prescott. Se uita în gol. Avea ochii înroşiţi de lacrimi, aşa cum au cei în doliu.

— Doamnă Prescott…

M-am apropiat încet.

— Vreţi să-l aduc pe…

— I-am spus că nu ar fi trebuit să acceptăm oferta, a zis ea, cu privirea aţintită asupra oceanului. Mândria lui i-a adus moartea.

I-am simţit pe unchiul şi pe Thomas întârziind în spatele meu şi am întins o mână, ca să-i opresc.

— Ce ofertă v-a deranjat? Aţi primit ceva înainte de a vă îmbarca?

Femeia a clipit, ca şi cum tocmai îşi dăduse seama că nu vorbea singură.

— O scrisoare. Am primit o invitaţie. La fel ca familia Arden.

Femeia a râs, însă fără urmă de amuzament.

— „Stimate oaspete”, într-adevăr. Lui Robert îi place să creadă în publicitate, în faptul că opinia lui este demnă de urmat. Nu era chip ca tocmai el să rateze şansa de a se făli. Vanitatea este un păcat.

— Domnul Prescott ştie cine i-a trimis scrisoarea? am continuat eu. Pot să o văd?

O lacrimă a alunecat pe obrazul femeii. Apoi o alta. Lady Prescott s-a întors spre mine, iar emoţiile ei m-au copleşit.

— La ce bun? Olivia a mea nu mai este.

Thomas se foia, bătând darabana cu degetele pe coapse. Îmi amintea de un câine de vânătoare care luase urma unei prăzi şi voia să o prindă cu orice preţ. Am dat să-l opresc, dar Thomas a păşit cu grijă într-o parte, scăpându-mi.

— Doamnă Prescott, pot să vă spun ce cred? a întrebat el.

Am închis ochii. Thomas avea multe calităţi incredibile, dar subtilitatea nu se număra printre ele.

— Aţi suferit o tragedie pe care mulţi oameni nu pot nici să şi-o imagineze, nici s-o îndure. Şi totuşi sunteţi aici, în viaţă, respirând. Ăsta e cel mai greu lucru de făcut. Oamenii admiră adesea puterea fizică, dar cred că lucrurile simple pe care un om le face după ce a suferit o pierdere cumplită sunt cele care îl definesc. Nu există semn mai mare de forţă sufletească decât să continui să trăieşti, când tot ce ai vrea să faci este să închizi ochii pentru totdeauna. Avem nevoie de puterea şi de credinţa care vă caracterizează pentru a-l putea prinde pe cel care a curmat viaţa fiicei dumneavoastră. Poate că domnişoara Olivia nu mai este printre noi, dar paşii pe care îi veţi face mai departe vor ajuta în a-i face dreptatea pe care o merită.

Am clipit ca să-mi alung lacrimile ce-mi înţepau ochii; rămăsesem fără cuvinte. Lady Prescott părea la fel de uluită; totuşi, şi-a revenit iute şi a dispărut în cabina ei. Eu am rămas pironită locului, cu gura căscată, nerecunoscându-l pe tânărul Thomas Cresswell. Thomas mi-a zâmbit fugitiv.

— O viaţă plină de surprize, îţi aminteşti, Wadsworth?

— Într-adevăr!

Nu-mi puteam imagina un viitor care să nu includă desluşirea fiecărui secret pe care îl avea el. Lady Prescott a ieşit în cele din urmă în pragul uşii, acolo unde încă ne aflam.

— Poftim! a zis ea, trăgându-şi nasul. Pentru Olivia.

Thomas a luat scrisoarea cu mare grijă, lipind-o la piept.

— Vom afla cine a făcut una ca asta, doamnă Prescott. Iar vinovaţii vor plăti scump.

Am privit îngrijorată în direcţia lui Thomas. Tonul lui mă înfiorase. Nu aveam nicio îndoială că avea să lupte din toate puterile pentru a rezolva cazul.

Lady Prescott şi-a înghiţit nodul din gât.

— Vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să mă întind iar!

Ne-am luat la revedere de la ea şi ne-am continuat drumul pe punte. Unchiul ne-a privit, în timp ce mergeam; chipul îi era ca o fereastră închisă. Mă întrebam dacă se gândea la mătuşa Amelia, dacă era îngrijorat că şi ea ar fi putut să se afle într-o stare la fel de groaznică, panicată peste măsură la gândul dispariţiei Lizei. Nu de puţine ori, misiunea noastră era să tăiem trupurile celor morţi şi să căutăm indicii. Mi se părea însă mult mai greu să vorbeşti cu cei rămaşi în viaţă şi care jeleau. Era aproape imposibil să-ţi opreşti emoţiile şi să te deconectezi de la sarcina oribilă pe care trebuie să o duci la bun sfârşit.

De îndată ce ne-am îndepărtat suficient de puntea pentru promenadă, Thomas s-a oprit şi mi-a dat invitaţia. Plicul era destul de decadent. Hârtia era de un albastru strălucitor, iar literele erau argintii şi aurii. Pe margine erau presărate câteva stele mici, ca şi cum cineva ar fi suflat cu sclipici pe deasupra paginii. Asta mi-a adus imediat aminte de „Carnavalul Clarului de Lună”.

Mi-am trecut degetul peste hârtia lucioasă şi am deschis scrisoarea.