— Voi ce înţelegeţi din asta? a întrebat unchiul. Spuneţi-mi primele impresii!

— E greu de zis.

Am inspirat adânc, întorcând în minte pe toate feţele cele aflate.

— Pe de o parte, înţeleg neîncrederea lui lady Prescott: de ce ai căuta girul unui magistrat? Cu siguranţă există alţi membrii ai aristocraţiei mai potriviţi pentru aşa ceva.

Am studiat iar scrisoarea, apoi i-am întins-o lui Thomas.

— Aş zice că şansele sunt mici să fi fost trimisă de cineva care face parte din spectacol. Care dintre ei şi-ar permite să cumpere locuri pentru patru pasageri la clasa întâi?

— Dar? m-a îmboldit Thomas, cu sprâncenele ridicate.

Aveam impresia că şi el ajunsese la aceeaşi concluzie şi îmi dădea ocazia de a ieşi în evidenţă.

— Seamănă foarte mult cu fraza de început pe care a rostit-o Mefistofel.

Am arătat propoziţia care era, practic, identică.

— V-aţi putea pierde „inimile sau chiar capetele în toiul spectacolului nostru ambulant”. Cine ar mai avea ştiinţă de acest discurs, dacă nu un membru al trupei?

Unchiul şi-a răsucit mustaţa, gânditor.

— Poate o persoană care a mai văzut spectacolul. Nu este prima reprezentaţie a „Carnavalului”.

— E adevărat, am zis, deloc convinsă. Dar nu înţeleg de ce ar vrea să dea vina pe circ. Până acum nu există martori, nu există niciun motiv pentru care victima a fost tocmai domnişoara Prescott şi niciun motiv acceptabil pentru care ucigaşul ar fi pus la cale un plan aşa de încurcat ca să înfăptuiască o singură crimă. De ce nu ar fi aşteptat, pur şi simplu, să se stingă luminile, să lovească şi să se strecoare înapoi la locul lui?

Thomas măsura puntea cu paşii. Mişcările lui erau rapide şi precise, aşa cum îmi imaginam că îi erau şi gândurile. Tânărul s-a oprit brusc şi s-a îndreptat spre balustradă, aţintindu-şi privirea asupra oceanului nesfârşit. Unchiul şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt, dar nu am îndrăznit să-l tulburăm pe când se adâncea în meandrele întunecate ale minţii lui. Câteva momente mai târziu, Thomas s-a întors pe jumătate la noi; era încordat.

— Criminalul este, cel mai probabil, o persoană căreia îi place spectacolul. Nu este interesat de a-şi comite faptele diabolice în linişte – tânjeşte drama, emoţia de a vedea frica oamenilor. Eu…

Vântul i-a suflat o şuviţă de păr peste frunte, iar Thomas s-a întors spre noi, cu chipul împietrit.

— Data viitoare, victima va fi descoperită într-un mod mai grandios, într-un fel ce nu va mai putea trece drept număr de spectacol. El fierbe acum, oriunde s-ar afla. Este furios că prea puţini oameni au fost speriaţi de numărul lui de început. Când va lovi iar, fiecare pasager de la bordul navei va înlemni de teamă. Vă garantez că criminalul vrea să transforme voiajul ăsta într-un coşmar fantasmagoric.

După o pauză lungă, unchiul ne-a făcut semn să mergem.

— Fiţi cu ochii în patru! Amândoi! Ultimul lucru pe care ni-l dorim este să cauzăm un alt necaz acestei familii.

Pe când mă îmbrăcam pentru spectacol, îmi repetam în minte afirmaţia terifiantă făcută de Thomas. Până să-mi aşeze menajera ultimul boboc de trandafir în păr, stomacul mi se strânsese de-a binelea. Dacă Thomas avea dreptate, şi nu mă îndoiam că aşa era, atunci o altă persoană avea să moară în acea noapte.

Unchiul ne avertizase să fim cu ochii în patru, aşa că-i urmam sfatul. În rochia mea de mătase, fără umeri, neagră cu o tentă violet, mă simţeam asemenea unui personaj care, la nevoie, s-ar putea ascunde cu succes în umbre, cercetând salonul.

Am scos din cutia de bijuterii medalionul în formă de inimă de la mama şi i l-am dat menajerei. Greutatea lui apăsându-mi pieptul m-a liniştit imediat.

De îndată ce am rămas singură, m-am aşezat pe marginea unui scaun, analizând informaţiile pe care le aveam. Conform doamnei Prescott, atât Prescott, cât şi doctorul Arden primiseră invitaţii gratuite la „Carnavalul Clarului de Lună”. Oamenii se cunoşteau dinainte de voiaj, dar trebuia să investighez mai bine relaţia lor. Lucrul acesta se putea dovedi însă a fi dificil, întrucât doctorul Arden avea o personalitate la fel de plăcută precum a unui melc. Hotărâse să rămână în camera domnului Prescott şi refuzase să discute pentru încă o zi sau două.

Părăsind această pistă deocamdată, m-am concentrat la informaţiile pe care le aveam. Domnişoara Prescott fusese ucisă de îndată ce luminile fuseseră stinse; era, poate, o coincidenţă, dar nu-mi venea a crede. Cineva care ştia precis când avea să fie întuneric în salon aşteptase pentru a da lovitura mortală. Acesta era un alt indiciu că ucigaşul era fie o persoană implicată în spectacol, fie una care văzuse repetiţiile. Mi-am propus să ţin minte acest detaliu şi să discut iar cu căpitanul. Cu siguranţă avea numele tuturor angajaţilor de serviciu.

Apoi mai exista şi chestiunea Asului de Treflă; legătura pe care o avea cartea de joc cu crima era încă destul de neclară. Deşi poate că tocmai ăsta era şi scopul. Poate cartea nu era altceva decât o metodă de a ne distrage atenţia. Chiromanţia s-ar fi putut dovedi a fi o altă pistă însă…

Cineva a bătut la uşa dintre cele două camere, smulgându-mă din gânduri. M-am ridicat şi mi-am netezit rochia.

— Intră!

Mă aşteptam să fie doamna Harvey, pentru a merge împreună la cină. În schimb, Thomas a intrat în paşi de dans, de parcă faptul că se afla singur în dormitorul meu nu era un lucru de-a dreptul scandalos. L-am inspectat din cap până-n picioare, analizându-i costumul; genul lui de frumuseţe trebuia să devină infracţiune.

— Unde este doamna Harvey?

Speram şi mă temeam, în acelaşi timp, că femeia avea să ni se alăture.

Thomas şi-a încetinit pasul, privindu-mă cu luare-aminte, de parcă ar fi vrut să-mi cântărească emoţiile. Orice o fi văzut pe chipul meu i-a făcut buza să tresalte.

— În salonul-restaurant, cu unchiul tău. Ne aşteaptă.

— Cum ai reuşit…

Nu mi-am mai găsit cuvintele când Thomas a ajuns la mine cu paşi mari şi m-a cuprins în braţe. Privirea lui, deşi plină de voioşie, erau întunecată şi suficient de profundă cât să mă înec în ea. Mi se părea că ultimul nostru sărut clandestin fusese în urmă cu secole întregi, iar fiecare nerv din corp îmi tresălta de emoţie.

Doamne, ajută-mă! Îl doream cu disperare!

Mâna i-a lunecat uşor pe spatele meu, iar respiraţia mi s-a întretăiat, aprinzând în ochii lui o flacără ce m-a topit de-a dreptul. Nevrând să mă dezamăgească, şi-a aplecat chipul spre al meu. Un zâmbet i se desenase pe buzele frumoase când mi-a ridicat bărbia.

— Te-am dat gata, Wadsworth?

Fără să-i mai răspund, mi-am lipit gura de a lui. Încă nu-mi trăsesem mănuşile, aşa că degetele mele dezgolite au călătorit pe pielea lui Thomas, iar el mi-a răspuns cu mângâieri gemene. Fiecare atingere îmi consuma simţurile şi, în cele din urmă, nu m-am mai putut gândi decât la următorul loc pe care mâinile lui aveau să-l exploreze, sperând că buzele lui Thomas aveau să urmeze acelaşi drum. Iubirea lui Thomas era pură, dar ameţitoare, dulce şi puternică. Nu m-aş fi putut plictisi niciodată de asta – de a-l atinge şi de a mă lăsa atinsă de el.

De parcă ar fi ştiut exact cum mă făcea să mă simt, Thomas şi-a strecurat mâinile peste umerii mei şi prin păr, mişcându-ne până ce trupurile noastre s-au lipit unul de altul. Aş fi putut jura că o mică încărcătură electrică se forma oriunde ne atingeam. Thomas mi-a şoptit numele în timp ce mă săruta pe gât şi de-a lungul claviculei goale, oprindu-se acolo unde era aşezat medalionul. O dorinţă mai mare decât decenţa m-a cuprins. Cu inima bubuind, i-am smuls haina şi l-am împins spre pat.

Thomas m-a culcat cu grijă. Trupul lui era înclinat deasupra mea. Poate că nu e posibil din punct de vedere medical, dar puteam jura că, dacă nu mă atingea mai repede, aveam să izbucnesc în flăcări. Şi-a trecut degetul mare pe deasupra buzei mele de jos, privindu-mă gânditor.

— Ador când te uiţi aşa la mine.

I-am cercetat ochii.

— Cum?

— Ca şi cum m-ai iubi la fel de extraordinar de mult pe cât te iubesc eu.

Orice fărâmă de stăpânire de sine ce-mi mai rămăsese s-a topit pe dată. L-am tras în jos până ce trupul lui s-a sprijinit pe mine, mirându-mă de cât de incredibil era să împart patul cu el. I-am mângâiat linia maxilarului, pierzându-mă în punctele aurii ale ochilor lui înainte să-mi apropii iar gura de a lui. Când limba lui a atins-o pe a mea, aproape că mi-am pierdut minţile. A-l săruta pe Thomas era plăcerea mea favorită, iar el adora să mă răsfeţe.

— Poate că ai dreptate. Ar trebui să ne căsătorim pe navă, am zis, abia mai respirând.

Eram gata de a face mai mult decât să-l sărut, mai ales dacă ar fi continuat să-mi deseneze alene cerculeţe pe corset. Rânjind, Thomas m-a mai sărutat o dată, apoi şi-a îndreptat atenţia spre gâtul meu. Dinţii lui au zgâriat zona sensibilă a grumazului pe când mâna i-a lunecat spre şold. Sfinţilor din cer, ajutaţi-mă!