— Mulţumesc!
— Cum te vor mai şantaja oamenii altfel? Nu te puteam lăsa să fugi fără el.
— Într-adevăr, a zis Mefistofel zâmbind. Promite-mi că îmi vei duce măcar un pic dorul!
— S-ar putea să mă gândesc la tine într-o seară rece şi mohorâtă de decembrie, mulţi, mulţi ani de aici înainte.
— Şi? a zis el, privindu-mă plin de speranţă.
— Şi am să mă întreb dacă te îmbăiezi cu masca pe chip.
Râsul lui a răsunat misterios şi profund.
— Nu este nevoie să rămâi cu această dilemă, draga mea. Sunt mai mult decât dispus să îţi arăt. Vrei să mergem în camera mea sau a ta?
Mefistofel s-a uitat la bandajele mele.
— Poate ar trebui totuşi să ne amânăm aventura. N-aş vrea să sângerezi pe costumul ăsta. Nu este un lucru bun pentru afacere.
— O să-mi lipseşti, am zis.
Era adevărul. Un lucru de care mă depărtasem în ultima vreme. Fusese interesant să aflu secretele prestidigitaţiei, dar nu era un rol pe care să îl fi jucat prea mult timp. Pe viitor, voiam să spun doar adevărul. Prefăcătoria mea nu mă umpluse doar pe mine de îndoieli, dar îl rănise şi pe Thomas.
— Ştiu. Sunt incredibil de irezistibil. Este crucea pe care trebuie să o port.
Amuzamentul a dispărut din privirea lui Mefistofel, iar în ochi i-am citit ceva incert.
— Spune-mi, am avut vreodată o şansă reală să îţi câştig mâna? Sau a fost totul o minciună? Dansul, râsetele… Nu se poate să fi jucat un rol.
M-am uitat în ochii lui negri. Inima mi-a bătut mai repede pe când îmi închipuiam un alt fel de viitor. Unul care includea ştiinţa şi libertatea. Pasiunea şi dramatismul. Aş fi putut fi mai mult decât fericită. Am fi putut folosi ştiinţa pentru a construi maşinării imposibile şi magice, să uimim mulţimile şi să le câştigăm aprecierea. Aş fi putut călători în jurul lumii şi să nu îmi asum niciodată un rol pe care societatea l-ar fi considerat potrivit. Mefistofel ar fi fost un soţ minunat. El nu m-ar fi înlănţuit niciodată decât dacă era vorba de vreun număr de magie. Aş fi fost tare mulţumită cu un asemenea viitor. Mai liberă decât acrobaţii care zburau de pe un trapez pe altul. Însă inima şi sufletul meu aveau să aparţină mereu altcuiva. Thomas şi cu mine eram parteneri în toate şi, deşi mă întrista puţin gândul de trăi într-o lume fără magie şi fără zâmbetele uşuratice ale lui Mefistofel, ideea de a-mi duce viaţa fără Thomas Cresswell era de nesuportat. Nu îl puteam părăsi, aşa cum nu îmi puteam scoate inima din piept, sperând să supravieţuiesc.
M-am aplecat şi mi-am lipit buzele de obrazul lui Mefistofel.
— Într-o altă lume, într-o altă viaţă, cred că am fi realizat lucruri uimitoare împreună. Într-o zi, vei face o fată foarte fericită, dar acea fată nu sunt eu. Îmi pare rău!
— Şi mie.
Nodul din gâtul lui s-a mişcat în sus şi în jos, iar eu i-am strâns mâna cât puteam de tare. Mefistofel m-a ţinut o vreme şi apoi s-a ridicat.
— O să inventez o maşinărie genială şi o să îi pun numele tău, dragostea mea pierdută.
Nu m-am putut abţine să nu râd zgomotos, din toată inima.
— La revedere, Mefistofel!
— Spune-mi, te rog, Ayden!
Tânărul s-a îndreptat spre uşă şi s-a oprit.
— Pe curând!
Thomas stătea lângă mine, strângând în mâinile înmănuşate balustrada îngheţată şi privind pasagerii care coborau de pe navă. Plecau, cu siguranţă, cu poveşti despre corabia blestemată. Nici măcar Houdini nu avea să scape de scandal, deşi aveam sentimentul că urma să se descurce foarte bine. Un grup de poliţişti şi-a făcut loc prin mulţime, îndreptându-se spre celulă, pentru a-l ridica pe criminalul care devenise celebru în ziare drept Spintecătorul Bavarez. Nu avea să mai dureze mult. Respiram cu dificultate. Simţeam nevoia să mă sprijin de ceva. Nu voiam să îmi iau la revedere. Uram momentul acesta.
— Ne vedem în curând, Wadsworth! Nici nu o să ştii când a trecut timpul.
M-am uitat la profilul lui Thomas. Inima îmi bătea monoton. Thomas nu mă mai privise în ochi de când încasasem cuţitul în picior. Ştiam că minciunile mele funcţionaseră puţin prea bine şi că meritam să fie furios pe mine, dar atitudinea lui era prea rece să o pot suporta.
— Asta-i tot? Asta e tot ce ai să-mi spui?
— Realitatea este că au nevoie de mine aici, în New York, în calitate de reprezentant al unchiului tău.
Thomas a inspirat adânc. Avea încă privirea aţintită asupra celor care ieşeau de pe corabie. Voiam să mă agăţ de paltonul lui şi să îl scutur până ce avea să se uite la mine. Însă îmi ţineam o mână pe lângă corp şi pe cealaltă fixă pe bastonul împrumutat. Thomas îmi dăduse întotdeauna libertatea de a alege. Nu aveam să îi fur eu acest drept. Dacă voia să rămână, atunci nu aveam de gând să îl implor.
— Voi veni la tine cât de curând cu putinţă.
Am ignorat lacrima care îmi aluneca pe obraz. Nu voiam să îmi iau astfel la revedere de la el – rece şi distant precum ploile din Anglia. Trecuserăm, împreună, prin mult prea multe. Deşi poate că de vină nu era minciuna în care mă scăldasem în ultima săptămână, ci rana mea.
Poate că piciorul meu beteag îi amintea prea mult de cât de aproape de moarte fuseserăm amândoi. Eu îmi dădusem seama ce eram gata să sacrific, dar asta nu însemna că Thomas ajunsese la aceeaşi concluzie. Mi-am pus frâu emoţiilor, mândră de cât de bine reuşeam să le stăpânesc acum.
— Nu ar trebui să spui ceva de genul „O să-mi lipseşti teribil, Wadsworth. Următoarele săptămâni vor fi o tortură lentă, sunt sigur”? Sau vreo altă vorbă de duh à la Cresswell?
Thomas s-a întors în final spre mine, dar din ochi lipsea scânteia poznaşă care îi lumina de obicei.
— Bineînţeles că îmi vei lipsi. Mă voi simţi ca şi cum inima mi-a fost smulsă din piept.
Thomas a inspirat adânc.
