Bum. Bum. Bum
Bum.
M-am zbătut şi m-am zbuciumat din toate puterile mele ca să mai văd măcar o dată chipul dragului meu Thomas Cresswell, însă bezna m-a împresurat ca o armată răzbunătoare, răpindu-mă pentru totdeauna.
PATRUZECI,
LA REVEDERE!
Infirmerie
RMS Etruria
9 ianuarie 1889
Lumina care se revărsa în cameră printr-o fereastră m-a smuls din vis. Pescăruşii se chemau unul pe celălalt, şi nişte voci înăbuşite le ţineau isonul de undeva de afară. Mirosul pătrunzător de antiseptic mi-a întors stomacul pe dos, răpindu-mi ultima fărâmă de linişte. Am clipit până ce mi s-a limpezit vederea. În cameră erau paturi şi mese mici – mă aflam într-o infirmerie.
Am exclamat şocată când Thomas s-a aplecat spre mine, iar scaunul a scârţâit sub greutatea lui. Nu îl văzusem stând acolo, iar acum, că mă uitam mai bine la el, prietenul meu arăta groaznic. Cearcăne negre îi umbreau pielea de sub ochi şi era mai palid decât îl văzusem vreodată. Pe chip i se citea un soi de pustiu care îi cuprinsese inima şi care mi-a făcut pielea să se înfioare. Mă întrebam dacă văzuse o fantomă.
Thomas s-a aplecat şi mi-a cuprins mâinile în ale lui. Ochii lui erau înroşiţi.
— Am crezut că…
Thomas mi-a strâns mâna mai tare.
— Am fost încredinţat că te-am pierdut pentru totdeauna, Wadsworth. La ce naiba ţi-a fost capul?
Părticele de amintiri îmi reveneau acum în minte, deşi totul părea mult prea confuz ca să fi fost real.
— Ce s-a întâmplat?
Thomas a tras aer adânc în piept.
— În afară de faptul că m-ai salvat de la moarte şi că ai fost înjunghiată periculos de aproape de artera femurală?
Cresswell a clătinat din cap. De data asta, pe faţa lui nu se mai citea nonşalanţa.
— Cuţitul a intrat aşa de adânc, încât a atins osul, Audrey Rose. Unchiul tău a reuşit să îl scoată, iar eu şi Mefistofel te-am ţinut culcată, dar nu ştim sigur cât din os a fost fracturat. Momentan, nu credem că a fost sfărâmat.
Am tresărit. Povestea lui mi-a adus aminte de rana care încă mă durea.
— Se pare că aţi fost destul de ocupaţi. Ce zi este?
— Ai dormit doar o seară. Am ajuns în New York.
Thomas trasa alene, cerculeţe pe mâna mea. Când a vorbit iar, vocea lui era doar o şoaptă:
— Andreas a recunoscut toate crimele.
— Chiar şi cadavrul din ladă? am întrebat. V-a explicat de ce a ucis-o altfel decât pe celelalte femei?
Thomas îşi făcea de lucru cu manşeta cămăşii mele, prefăcându-se că nu mă aude.
— Thomas? Mă simt bine. Nu trebuie să te porţi cu mine ca şi cum aş fi din porţelan.
— Nu este vorba de tine.
Thomas a oftat.
— Când l-am întrebat pe Andreas despre acea crimă, a susţinut că nu ar avea habar. Acum este în celulă şi aşteaptă sosirea poliţiştilor. Încă nu se ştie unde va fi judecat, având în vedere că crimele lui s-au petrecut pe ocean. S-ar putea să fie nevoie să ne întoarcem în Anglia.
— Dar de ce nu ar mărturisi…
— Unchiul tău şi cu mine credem că există posibilitatea ca la bord să se fi aflat şi un alt criminal, a zis Thomas. Pasagerii au început deja să coboare pe uscat, aşa că dacă Andreas nu este cel care a ucis-o pe acea fată, atunci…
— Atunci tocmai ce am adus în America un ucigaş inspirat de crimele Spintecătorului.
Am rămas tăcuţi, pătrunşi de gravitatea afirmaţiei abia făcute.
— Deocamdată, a zis Thomas, nu putem decât spera că ne-am înşelat şi că Andreas nu a dorit, pur şi simplu, să coopereze.
Am întâlnit privirea lui Thomas şi am dat din cap. Se părea că şi la finalul călătoriei ne permiseserăm să grăim adevărul doar pe jumătate.
— Tot el a furat şi materialul? am întrebat, amintindu-mi de vesta lui Jian. Sau a fost o infracţiune separată?
— Andreas a recunoscut furtul – din câte se pare, când nu omoară oameni din răzbunare, se ocupă cu găinăriile. Este un obicei vechi, pe care l-a adus cu el din Bavaria. Fura haine de la oamenii cărora le ghicea viitorul. O femeie a recunoscut haina furată şi l-a raportat la poliţie. De aceea a fugit şi s-a alăturat trupei de circ.
— Apropo, cum a rămas cu „Carnavalul Clarului de Lună”? Ce fac Mefistofel şi Houdini?
