Mefistofel s-a uitat la mine o clipă, apoi a eliberat un potop de înjurături, nu toate în aceeaşi limbă. Dacă nu m-aş simţit aşa de groaznic, aş fi fost impresionată. Maestrul şi-a apăsat mâinile pe ochi, apoi şi le-a lăsat moi pe lângă corp.
— Bine. Începe cu începutul. De unde ştii că este degetul Lizei?
— Ce importanţă are? am zis, aruncându-mi mâinile în sus, exasperată. Nu contează dacă este degetul ei sau nu. Problema este că cineva, o persoană care a ucis mai mulţi oameni la bordul navei, a răpit-o acum pe Liza.
Maestrul a venit la mine şi m-a cuprins în braţe. Eram aşa de surprinsă, că nici nu am protestat.
— Mai este ceva, nu? De ce mai eşti supărată?
Mi-am culcat capul pe pieptul lui, ascultând bubuitul rapid al inimii lui înainte să mă retrag.
— Nici nu ştiu cine eşti cu adevărat şi, totuşi, ai vrea să îmi dezvălui cele mai intime gânduri.
— Prea bine. Vrei să ştii cine sunt?
Mefistofel a oftat, a ridicat mâna şi, rapid, ca să nu apuce să se răzgândească, şi-a scos masca. Am rămas locului, cu gura căscată şi fără suflare. După atâta timp şi după insistenţele lui de a rămâne anonim, maestrul alesese să renunţe la toate eforturile depuse. Ochii lui negri erau tiviţi cu gene şi mai negre, iar sprâncenele lui erau generoase şi îndrăzneţe, ca el. O cascadă de păr negru i se revărsa, ondulat, pe frunte şi în jurul urechilor.
I-am cercetat chipul, sperând că aveam să îl recunosc. Aş fi putut jura că ne ştiam din altă viaţă. Însă maestrul era doar un tânăr obişnuit şi fermecător, cu gropiţă în obraz. Oare acesta era cu adevărat el sau ceea ce vedeam era doar o altă mască pe care o folosea spre avantajul lui? Cuvintele lui despre faptul că nu îşi permitea să aibă încredere în cineva mi-au revenit în minte, bântuindu-mă ca nişte spectre.
— Tu le-ai ucis pe fetele acelea, nu-i aşa?
— Nu este tocmai reacţia pe care speram să o ai, domnişoară Wadsworth.
Mefistofel s-a tras înapoi şi a clătinat din cap.
— Presupun că lucrurile sunt astfel mai interesante.
Maestrul şi-a trecut o mână prin părul negru, ciufulind buclele deja rebele.
— Dar nu. Dacă speri să obţii o mărturisire, mă tem că nu o vei găsi la mine. Nu am ucis pe nimeni şi nimic. Cu excepţia câtorva ţânţari, de care nu îmi pare rău, mai ales pentru că mi-au furat o cantitate însemnată de sânge şi mi-au lăsat doar o mâncărime drăcească.
— Sincer…
M-am oprit, observând cât de mult ne apropiaserăm iar şi privindu-i acum buza răsucită în sus şi ochii lui al căror dor mă luase pe nepregătite.
— Eu…
Mefistofel s-a aplecat şi şi-a lipit delicat gura de a mea. Atingerea lui m-a surprins, însă nu mi-a displăcut. Pentru un moment, nu m-am mai gândit la lucrurile oribile care se petrecuseră în ultima oră, ci m-am concentrat la buzele lui ce se desfăceau lent. Mefistofel m-a strâns mai aproape, prinzându-mi rochia cu mâinile, de parcă ar fi vrut să se convingă că nu eram o iluzie. Voiam să-mi trec mâinile prin buclele lui atât de adorabile, însă… chipul lui Thomas mi-a apărut în minte şi m-a readus în simţiri. M-am îndepărtat.
— Ai jurat că nu o să mă săruţi!
— Ai parţial dreptate, a zis el, respirând greu şi ridicându-şi palmele, în semn de capitulare. Am spus că nu te voi săruta dacă o să arăţi ca şi cum nu ai vrea să o fac vreodată. Dar uneori, după cum te uiţi la mine… Nu ar fi trebuit să o fac, domnişoară Wadsworth. Ţi-am spus de la început că nu sunt nici onorabil, nici bun.
— Mincinosule! Escrocule! Roată de rezervă ce eşti! Hoţule!
Mi-am coborât privirea în pământ.
— Mefistofel, cine eşti tu cu adevărat?
Maestrul a deschis gura, dar l-am redus la tăcere, ridicând mâna.
— Nu te mai juca atât cu mine! Spune-mi cine eşti şi de ce ar trebui să te cred.
Mefistofel s-a apropiat uşurel, ţinând încă palmele ridicate, ca să le pot vedea, şi a oftat.
— Numele meu este Ayden Samir Baxter Thorne. Tatăl meu este conte, iar mama este un înger din Constantinopol, aşa cum se poate vedea şi pe chipul meu frumos.
Când a văzut că nu zâmbesc, maestrul şi-a coborât mâinile.
— După cum ai subliniat cu amabilitate, sunt al doilea fiu al părinţilor mei – moştenitorul de rezervă. Aş fi putut rămâne în Anglia şi să cheltuiesc bani fără cap sau aş fi putut să renunţ la tot şi să-mi îndeplinesc visul. Oricât de dezmăţat şi de josnic ar fi fost. Nu trebuie să îţi mai spun ce variantă am ales. M-am folosit de talentele mele de inginer şi de flerul meu pentru dramatism şi astfel s-a născut „Carnavalul Clarului de Lună”. Un adăpost sau sanctuar pentru cei oropsiţi, pentru aceia a căror soartă este mai rea decât a mea.
Numele lui îmi stârnise interesul cumva, apoi mi-am amintit de cărţile din cabina lui Houdini.
— Vincere Vel Mori.
— „Cucereşte sau mori”. Este deviza familiei mele de multe generaţii. Stră-stră-stră… nu sunt sigur al câtelea, dar unul dintre străbunicii mei a fost făcut cavaler de regele Richard Inimă-de-Leu. De acolo provin blazonul şi deviza, deşi nu cred că mai cucerim şi altceva în afară de inimi şi de jocuri de cărţi în zilele noastre.
Mefistofel părea pierdut în amintiri, dar şi-a revenit rapid.
— Se pare că eşti un detectiv mai bun decât am crezut.
Fiorii m-au cuprins precum mâinile îngheţate ale unor morţi. Am scos cartea pe care o luasem de la Houdini, privind cu mare atenţie expresia de pe chipul maestrului.
— Cred că sunt cărţile tale de vizită. Nu foarte subtil, dar este, cu siguranţă, o cale de a-ţi semna opera criminală.
Mefistofel părea mai degrabă confuz decât vinovat.
— Draga mea, poate că aceste cărţi au fost lăsate la locurile crimelor, dar nu de către mine. Mi-au fost furate cam tot pe când mi-a dispărut şi inelul.
