— Thomas, nu trebuie să… Eu te iubesc, doar că…
— Dacă vrei să pleci, nu te voi opri. E posibil să nu fac sau să spun mereu cel mai potrivit lucru, dar ştiu sigur că te iubesc suficient cât să îţi redau libertatea.
Mă pregăteam să spun că nu voiam să fiu liberă, dar aş fi minţit. Toată viaţa tânjisem după libertate – libertatea de a alege fiecare detaliu al viitorului meu. De a lua decizii bune şi decizii groaznice. Decizii ce îmi puteau frânge inima şi o puteau reface de zece ori. Doar că nu ştiusem niciodată că o abundenţă de alegeri complica lucrurile atât de mult sau că năştea atâta durere. O lacrimă mi-a lunecat pe obraz.
— Te iubesc, Wadsworth! Indiferent pe cine sau ce alegi, te voi iubi întotdeauna!
Thomas s-a aplecat şi şi-a lipit buzele de obrazul meu.
— Iartă-mă, trebuie să încerc să desluşesc cărţile de joc!
Zicând asta, Thomas s-a întors şi a plecat cu pas grăbit pe coridor. Suflul rece al vântului ce m-a lovit în faţă când Thomas a deschis uşa m-a trezit în final din gânduri. Grăuntele de putere pe care îl mai aveam dispăruse cu totul, iar genunchii mi s-au înmuiat. Mi-am aşezat capul în mâini şi am început să plâng. Nu mă chinuiam să îmi ascund hohotele disperate. Viaţa mea era un dezastru. Liza era în pericol de moarte. Thomas avea inima frântă. Un criminal transformase nava într-un loc de joacă morbid. Iar sufletul meu era mai zbuciumat decât oceanul pe care îl traversam.
Mi-am mai acordat câteva clipe, lăsând lacrimile să-mi curgă nestingherite pe obraji şi să cadă pe podea. Simţeam că ceva se frânsese în pieptul meu, pentru totdeauna. Mi-am încleştat pumnii până când am simţit doar durerea. Apoi m-am ridicat, mi-am netezit corsajul şi am inspirat adânc, printre suspine. Liza dispăruse. Criminalul mă tachina. Indiferent de cât de mult mă durea, nu îmi permiteam să mă concentrez acum la Thomas şi la relaţia noastră.
Nevrând să mai pierd vreun moment copleşită de emoţii, am ieşit pe puntea clasei întâi şi am traversat aproape în fugă partea dinspre tribordul navei. Vântul urla, iar sunetul mă ducea cu gândul la un om care pierduse întreaga lume la un joc de cărţi. Mi-am strâns pălăria, întorcându-mi faţa din calea brizei. Iarna ne amintea că erau lucruri mai înfricoşătoare la bordul navei decât nişte bărbaţi cu planuri diabolice sau fete cu inimi frânte.
Am renunţat la pasul grăbit şi am alergat cât am putut de repede, concentrându-mă la tropăitul picioarelor mele, la bătaia inimii, la teama ce îmi şerpuia pe spate. Trebuia să mă grăbesc – să întorc nava cu susul în jos până îmi găseam verişoara…
O mişcare, undeva spre provă, mi-a distras atenţia şi m-am oprit în faţa cabinei mele, trăgând cu urechea la orice sunet de luptă. Imaginile unor cadavre aruncate în oceanul flămând îşi făceau loc în mintea mea rătăcită. Am privit umbrele, aşteptându-mă ca întunericul să clipească alene, dând viaţă tuturor temerilor mele. Pânzele care plesneau în vânt mi-au atras privirea în sus şi m-am dat un pas înapoi. Cineva stătea în picioare pe balustrada îngheţată. Fracul lui se agita ca un bici în spate. Nu era nevoie decât de un pas greşit, iar omul ar fi alunecat în apele ucigaşe.
Lumina lunii a pătruns prin perdeaua de nori şi am reuşit să-l întrezăresc pe tânăr. Se holba peste margine, în apele oceanului, şi, înainte să ştiu prea bine ce făceam, m-am năpustit în direcţia lui.
Nu ştiam dacă voiam să îl salvez sau să îl fac să plătească pentru că îmi umpluse inima de îndoială. Am alergat, pur şi simplu, până l-am cuprins cu braţele şi am căzut amândoi pe punte, aerul vâjâind între noi pe când îl ţintuiam la pământ.
TREIZECI ŞI ŞAPTE,
DEMASCAT
Puntea de promenadă, clasa întâi
RMS Etruria
8 ianuarie 1889
Mefistofel s-a rostogolit departe de mine şi şi-a dus mâinile la abdomen, gemând.
— Cred că mi-ai rupt o coastă. Chiar era nevoie? Data viitoare când mă pui la pământ, asigură-te că se întâmplă în unul dintre dormitoarele noastre.
Am sărit în picioare, trăgându-l pe maestru cu mine. L-am prins de gulerul cămăşii până ce s-a înecat, încercând să-mi desprindă degetele. Nu îmi păsa dacă îl sugrumam.
— Ai înnebunit? Puteai să cazi peste bord!
— Nu!
Mefistofel a căzut în genunchi, şuierând, dar şi-a ţinut privirea aţintită asupra punţii. Refuza să se uite la mine.
— Sunt întreg la minte. Şi doar verificam ceva.
— Vrei să mă lămureşti şi pe mine?
— Nu. Nu prea.
Mefistofel a mijit ochii pe când se ridica.
— Ai plâns?
Am făcut un pas înapoi.
— Liza a…
Vocea mi s-a frânt şi aproape că mi-am pierdut iar cumpătul.
— Liza a… băut? A croşetat şosete pentru copii? L-a strangulat pe Houdini cu lanţurile sau, şi mai bine, cu cătuşele?
Mefistofel mi-a frecat braţele şi şi-a îmbunat glasul.
— Spune-mi. Liza a…
Mi-am şters lacrimile ce reuşiseră să evadeze.
— A fost răpită.
— Cum adică „răpită”? I-a făcut Houdini ceva?
Mefistofel şi-a aruncat privirea în lungul punţii şi şi-a strâns umerii de parcă s-ar fi pregătit de luptă. M-am cutremurat, deşi nu eram sigură că era din cauza aerului rece. Houdini se pricepea la cărţi. Ar fi putut să o răpească pe verişoara mea şi să o tortureze din cauza scandalului de mai devreme. Poate că se prefăcuse când îl vizitasem în cabina lui; nu mai aveam încredere în nimeni de pe vasul ăsta blestemat.
— Cineva mi-a trimis degetul ei.
