— Eu… Aşteaptă!

Fără să se mai întoarcă, Thomas s-a oprit.

— Sunt… Trebuie să mă odihnesc înainte de a investiga locul, în zori. O minte dezordonată conduce la o anchetă haotică. Noapte bună, Wadsworth!

Am făcut câţiva paşi şi m-am silit să-l las să plece. Nu eram surprinsă că Thomas mă studiase aşa de atent pe durata şederii la Institutul Naţional de Criminalistică şi Medicină Legală. Directorul Moldoveanu era un om groaznic, în faţa căruia fusesem nevoită să modific uşor adevărul din când în când. Cât despre tata… Înainte ca el să-mi accepte pasiunea pentru medicina legală, fusesem nevoită să-i ascund ucenicia pe lângă unchiul meu. Minciuna fusese un rău necesar, unul de care nu eram deloc mândră.

Mi-am îngropat faţa în mâini. Justificat sau nu, minţisem. Thomas avea tot dreptul să se îndoiască de mine, deşi îmi doream mai mult ca orice ca el să vadă adevărul, şi anume că nu l-aş fi rănit niciodată.

— Ah, prinţul întunecat fuge pe aripile nopţii, a zis Mefistofel, înălţând un pahar de şampanie înainte de a sorbi din el. Are dreptate, să ştii! Chiar priveşti în jos atunci când minţi.

DOUĂZECI ŞI UNU,

NEAGRĂ CA SUFLETUL LUI

Puntea de promenadă

RMS Etruria

5 ianuarie 1889

M-am întors.

— Nu ai pic de onoare? Ca să nu mai zic că nu este înfiorător, ci de-a dreptul sinistru să apari aşa, din senin.

Masca lui Mefistofel era la fel de neagră ca noaptea care ne împresura. Neagră ca sufletul lui diabolic. Şi poate la fel de neagră pe cât avea să-i devină ochiul dacă se mai strecura astfel în spatele meu în vreme ce criminalul umbla încă în libertate la bordul navei.

Mefistofel a băut restul şampaniei şi a arătat spre un scaun unde o cutie pe jumătate plină cu floricele zăcea lângă o sticlă goală de şampanie.

— Eram chiar aici; nu este vina mea că sunteţi amândoi atât de aiuriţi.

Am scrâşnit din dinţi.

— Atunci, de când tragi cu urechea la noi?

— De suficient timp cât să te felicit pentru cât de bine păstrezi iluzia inocenţei, a spus. Oricât de ticăloasă ar fi încercarea. Trebuie să recunoşti că actoria nu este punctul tău forte. Deşi, din câte mi-am putut da seama până acum, nici joaca de-a detectivul nu-ţi iese prea bine. Măcar eşti destul de plăcută vederii. Şi dansezi decent.

— Ai venit aici cu un motiv real sau te-ai plictisit să faci trucuri pentru publicul tău? am întrebat, simţind cum mi se aprinde faţa. Sau, cel mai probabil, te bucuri de necazurile pe care le-ai stârnit între mine şi Thomas?

— Nu mă plictisesc niciodată de trucuri, a zis Mefistofel zâmbind. Aşa cum nici tu nu te saturi să diseci cadavre.

— Asta nu înseamnă că avem ceva în comun, am zis.

— Dacă spui tu, a replicat maestrul, ridicând din umăr. Dar nu sunt de acord.

— Apropo, am spus, încă iritată de şiretlicul său din cuşca leului, nu ştiu care a fost scopul demonstraţiei de mai devreme, dar unchiul meu mă va trimite înapoi la Londra dacă mă mai prinde cu tine. Dacă îmi mai pui în pericol viitorul în medicina legală, o să încalc târgul pe care l-am încheiat.

— Poate că am vrut doar să văd dacă îţi pasă de mine sau dacă totul este prefăcătorie. Începi să devii o artistă în toată puterea cuvântului, chiar dacă priveşti în jos când minţi.

Am deschis gura, apoi am închis-o. Mefistofel m-a privit complice.

— Dacă unchiul tău ar fi capabil să te trimită acasă doar pentru aşa ceva, atunci poate ţi-ar prinde bine să-ţi faci ucenicia cu altcineva. Ai putea lua în considerare studiul domeniului meu pentru o vreme.

Mefistofel mi-a amuţit răspunsul cu un gest rapid din mână.

— Deşi am putea pălăvrăgi la infinit despre dramele noastre personale, am veşti pentru tine. Verişoara ta se întâlneşte cu Houdini pe scenă, după miezul nopţii. Singuri. E destul de scandalos pentru o fată din lumea bună, fugită de acasă cu o trupă de inadaptaţi social.

Mi-am dat ochii peste cap.

— Călătoreşte cu voi de mai bine de o săptămână, iar acum eşti îngrijorat din cauza scandalului?

— Îmi amintesc că unchiul tău a ameninţat să o interneze într-un ospiciu dacă se mai întâlneşte singură cu Houdini. Vezi? Am stat aici şi am aşteptat răbdător să-ţi termini investigaţia pentru a-ţi putea da veştile imediat.

Aproape că am mârâit. În ritmul acesta, Liza şi cu mine aveam să ocupăm celule alăturate la ospiciu.

— Ce fac?

— Lucrează la noul număr al lui Houdini pentru spectacolul de mâine; Harry este foarte secretos, dar am văzut o mică parte din trucul lui. Numărul ăsta este cu adevărat dificil. Şi sfidează moartea, dacă reuşeşte să cronometreze totul cum se cuvine. S-ar putea însă ca acela care intră în canistra de lapte să-şi găsească sfârşitul.

Dacă exista cumva vreun moment potrivit pentru a înota înapoi spre Anglia, acesta era. Nu doar că Liza se întâlnea cu Houdini, dar plănuia să-l ajute cu următorul lui număr, după ce îi jurase unchiului că nu avea să o mai facă niciodată.

— Canistra de lapte? am întrebat în cele din urmă, ştiind că Mefistofel mă ademenea să merg mai departe. Nu sună foarte periculos. Cum rămâne cu numărul cu cătuşe? Mi se pare că ar trebui să se concentreze la a fi regele câte unui singur lucru odată.

— Doar nu te aşteptai ca Harry Houdini să doarmă liniştit, mulţumit să poarte o singură coroană, nu?

Mefistofel a mijit ochii lui întunecaţi ca şi cum l-aş fi lovit în moalele capului.

— De ce să fii, pur şi simplu, bun când poţi fi grozav? Dacă vrea să fie cunoscut drept „Marele Houdini”, atunci n-are de ales decât să facă un spectacol pe măsură. Oamenii nu-şi amintesc spectacolele mediocre. Ca să câştigi, într-adevăr, minţile şi amintirile privitorilor, ai nevoie de măreţie. Asta face poveştile să devină legende şi întemeiază împărăţii.

— A găsi noi căi de a scăpa ca prin urechile acului din situaţii primejdioase nu este un semn de măreţie. Este o primejdioasă dovadă de nesăbuinţă, am zis. Iar a implica şi pe altcineva într-o asemenea prostie indică neglijenţă şi ar trebui să constituie infracţiune. Dacă i se întâmplă ceva verişoarei mele, va fi în totalitate vina lui. Va descoperi că până şi regii cunosc decăderea.

— Ah! Trebuie să te contrazic într-o privinţă. Măreţia presupune perseverenţă, presupune a refuza să te opreşti doar pentru că ţi-ai atins un scop. Este o stare perpetuă de căutare şi îmbunătăţire a sinelui. Harry va deveni, într-o zi, Marele Houdini pentru că a muncit să obţină acel titlu, săvârşind un miracol după altul, nemulţumindu-se cu mediocritatea.

— S-ar părea că nu-i place să se mulţumească cu ceea ce obţinut până acum.

— Din mulţumire se naşte satisfacţia de sine. Verişoara ta a ales să-l urmeze pe Harry pentru că acesta nu se mulţumeşte să fie mediocru. Oare „Bunul Houdini” sau „Decentul Houdini” sună la fel de bine?

Mefistofel a clătinat din cap.

— Nu prea cred. Aşa cum un frac bun nu este la fel de fascinant ca unul grozav.

— De aceea ai renunţat la numele familiei tale? am întrebat, încercând să-l ademenesc. Nu erai mulţumit cu luxul şi confortul – era doar bune, nu grozave.

Mefistofel şi-a întors privirea spre bărbaţii şi femeile în haine alese care se plimbau încă printre corturile de carnaval de pe punte. Rămăseseră puţini oameni şi păreau să-şi fi pierdut strălucirea de mai devreme.

— De ce să trăieşti într-o colivie când poţi arăta lumii cum scapi din ea?

— Eu…