— Dacă insişti să participi la această adunare, va trebui să te îmbraci ca atare.
Mi-am netezit mantia de catifea. Rochia de dedesubt era ceva mai simplă decât cea de seară pe care o purtasem mai devreme, dar nu era nimic în neregulă cu ea. M-am încruntat.
— Vreau să mă integrez în peisaj.
— Şi tocmai de aceea trebuie să scapi de haina aia plictisitoare. Ai arăta ca o buruiană într-un strat de flori sălbatice.
Mefistofel a strâmbat din nas.
— Uneori, trebuie să ieşi în evidenţă ca să te integrezi în peisaj.
— Nu are niciun sens.
— Dar vei înţelege în curând.
Mefistofel şi-a tras ceasul de buzunar de nicăieri şi a zâmbit pe când eu clătinam din cap.
— Lecţia a doua începe chiar acum!
Afişe şi etichete vechi pentru absint.
ŞAISPREZECE,
LA FÉE VERTE{3}
Zona de antrenamente a artiştilor
RMS Etruria
4 ianuarie 1889
— N-ai decât să tragi cât vrei de răscroiala aia, a şoptit Mefistofel pe când stăteam în faţa uşilor zonei de antrenamente, dar îţi promit că nu îi vor creşte deodată frunze. Altfel, care ar mai fi sensul unui decolteu?!
I-am aruncat cea mai urâcioasă privire de care eram în stare, deşi mi-era greu să îmi dau seama dacă avea vreun efect, din moment ce purtam o mască în filigran.
— Nu-mi vine să cred că ţi-am dat voie să mă îmbraci în aşa ceva! Arăt ca o dansatoare de cancan. Mătuşa ar face un infarct.
— Parcă şi văd faţa roşie a mamei, a zis Liza, zâmbind din spatele propriei măşti. Poate ar trebui să sugerez această temă pentru balul care va marca debutul meu în societate.
Am zâmbit, deşi mă simţeam cumplit de expusă. Mătuşa Amelia ar fi leşinat, cu siguranţă, pe un divan, dacă ne-ar fi văzut în asemenea hal. Costumul Lizei era similar cu al meu; purtam amândouă corsete în dungi roşii şi negre – strânse bine, ca să ne etaleze decolteurile, aşa cum subliniase Mefistofel – şi ciorapi negri, dar, cumva, maestrul reuşise să mă transforme în echivalentul lui ţipător, adăugând costumului meu câteva ornamente în plus.
Turnura îndrăzneaţă a rochiei era acoperită de paiete care atrăgeau privirile spre anumite părţi ale trupului meu, aproape despuiate. Lenjeria albă avea volane şi dantelă tivită cu argintiu – singurul element al costumaţiei care trimitea cu gândul la tema „Carnavalului Clarului de Lună” şi pe care nu avea să-l vadă nimeni întrucât refuzam să-mi ridic fusta şi să-mi arăt picioarele. Jobenul meu din mătase era negru şi avea o panglică răsucită roşie, fiind aproape identic celui purtat de Mefistofel în noaptea deschiderii.
Harry a privit-o pe Liza rânjind amuzat.
— Abia aştept să o întâlnesc pe bătrâna doamnă.
— „Mamă” ar fi suficient, a zis Mefistofel afectat. „Bătrâna doamnă” este o expresie cumplit de americană.
Liza a ignorat corectura.
— Putem să intrăm odată? Dacă tot stăm doar o oră, vreau măcar să mă bucur de timpul ăsta.
Liza a fâlfâit din gene spre mine.
— Te rog? Arăţi splendid, Audrey Rose! Dă-ţi puţin frâu liber în seara asta! Distrează-te! Nişte bună dispoziţie ne-ar prinde bine tuturor.
Nu credeam că „distracţie” era cel mai potrivit lucru la care ar fi trebuit să mă concentrez, având în vedere cadavrul ars pe care îl văzusem mai devreme, dar n-am comentat. Trebuia să-mi dau cumva seama care dintre artişti era mai predispus la a-şi transforma jocurile în crimă, iar o serată în care alcoolul curgea în valuri părea ocazia ideală pentru a strânge asemenea informaţii. Deşi, judecând după vibraţiile muzicii, petrecerea în sine părea o idee proastă. Mi-am aruncat privirea spre pieptul meu golaş şi am expirat. Thomas s-ar fi supărat cu siguranţă că pierdea micul meu spectacol, mai ales că mă tachina mereu cu promisiunea unui desfrâu cu alcool.
— Hai!
Mefistofel a împins uşile. Spre deosebire de sesiunea de antrenamente de cu o noapte în urmă, în sală domnea acum haosul. Muzica bubuia din pereţi, artiştii mascaţi dansau pe ritmurile hedoniste, iar şiruri de femei îmbrăcate în costume de cancan asemănătoare cu al meu îşi aruncau picioarele în aer, etalându-şi lenjeria dantelată.
— Aceasta este isprava în privinţa căreia i-ai avertizat pe pasageri? am întrebat.
Luminile pâlpâiau deasupra capetelor noastre, aproape să se stingă. Băuturi verzi, lăptoase, se vărsau pe podea şi pe bărbiile celor prezenţi, însă ei fie nu observau, fie ignorau. Mă uitam când la o scenă, când la alta, în timp ce inima îmi bubuia în ritmul tobelor. Nu mai văzusem niciodată atâtea trupuri în mişcare, atâţia oameni dansând lipiţi unul de celălalt în moduri de-a dreptul şocante. Clovnii săreau peste butoaie, apoi se rostogoleau pe podea, prinzându-se cu mâinile de burtă şi râzând până când machiajul li se mânjea pe chipuri. Fumul de ţigară se ridica în vălătuci, iar mirosul plutea greu şi dens în aer. Intrasem direct în Salonul Diavolului.
Făcusem o greşeală teribilă. Am dat un pas înapoi, exact în braţele deschise ale maestrului. Mefistofel s-a aplecat, ridicând vocea ca să se facă auzit prin vacarm şi, în ciuda căldurii din încăperea aglomerată, am simţit fiori traversându-mi trupul.
— Aceasta este latura haotică a spectacolului, domnişoară Wadsworth.
Stăteam aşa de aproape unul de celălalt, încât îi puteam simţi pieptul ridicându-se şi coborând uşor pe când respira.
— Este, de asemenea, momentul să-ţi aminteşti şi prima regulă: nu-ţi pierde capul!
— Nu-ţi face griji. Nu o să…
