RMS Etruria

5 ianuarie 1889

— Pe toţi diavolii, ce vrea să spună cu „misterul braţului retezat?”

Vocea căpitanului Norwood a răsunat ca un tunet în liniştea tensionată. O maimuţă din fundul magaziei a ţipat, iar eu am încercat să nu tresar din cauza izbucnirii. Căpitanul era la fel de temperamental precum oceanul pe care naviga.

— Spune-mi că nu este vorba de un braţ adevărat de om.

— Mi-e teamă că în cuşca leului se află un membru real, am zis.

Nu-mi imaginasem vreodată că aş putea rosti o asemenea propoziţie. Mi-am luat privirea de la căpitan şi m-am concentrat la Thomas, sperând să pot explica pe cât de clar posibil – lui, căpitanului şi unchiului meu – ce se întâmplase cu adevărat, în afara faptului că mă găsiseră în braţele unui bărbat dezbrăcat.

— Mefistofel încerca să scoată leul din cuşcă atunci când animalul l-a atacat, am spus. Nu am putut încă să cercetez scena, aşa că nu am alte detalii. La o primă vedere însă, aş zice că cineva a schimbat fânul, încercând probabil să cureţe urmele crimei, dar nu pot fi sigură dacă nu intru în cuşcă şi nu mă uit îndeaproape.

Thomas s-a îndreptat cu paşi mari spre cuşcă şi spre braţul retezat, privind când felina, când membrul pe jumătate mâncat, când cine ştie ce. Bătea darabana în barele cuştii, iscând un bubuit înăbuşit cu degetele lui îmbrăcate cu mănuşile din piele. Căpitanul a deschis gura să zică ceva, dar unchiul l-a redus la tăcere cu un gest scurt. Nimeni nu avea să îl întrerupă pe Thomas în timp ce se pierdea în calcule pe care doar el le putea vedea. Nu era prima oară când îmi doream să am măcar o fracţiune din acel talent al său.

— Acesta nu este locul crimei, a spus el.

Îl cunoşteam destul de bine pe Thomas cât să nu mă îndoiesc de concluzia lui.

— Aici a fost lăsat cadavrul. De fapt, nu cred că restul trupului s-a aflat vreo clipă aici. Pesemne că a fost deja aruncat peste bord sau poate criminalul plănuieşte să-l arunce în curând. Motivul nu a fost jaful – vedeţi inelul? Crima a fost fie premeditată, fie săvârşită din convenienţă.

— Pari foarte sigur de ceea ce spui, a mormăi căpitanul. Poate ar trebui să-l laşi pe doctorul Wadsworth să vorbească, băiete!

Thomas a închis ochii. Îmi imaginam cuvintele pe care încerca să nu le rostească. Era de-a dreptul incredibil că reuşise să se abţină. O clipă mai târziu, Thomas şi-a tras umerii înapoi şi a vorbit pe un ton care anula orice discuţie privitoare la autoritatea lui. În ciuda circumstanţelor, mă simţeam mândră. Thomas era uluitor când îşi etala astfel talentele într-un caz, iar încrederea lui era bine meritată. Se maturizase mult faţă de tânărul arogant de vara trecută.

— Thomas? a întrebat unchiul. Vrei să-i explici căpitanului?

Thomas a încuviinţat.

— Vă rog să observaţi nuanţa sângelui mânjit pe lacăt şi petele mici de sânge ruginiu de pe chei.

— Hai mai repede! a spus căpitanul.

Era clar că omul nu avea chef de vorbă în seara aceasta.

— De ce mi-ar păsa de culoarea sângelui?

— Mefistofel nu sângera, aşa că pata de pe lacăt şi de pe chei nu provine de la el.

Thomas s-a oprit o clipă şi a înconjurat cuşca, dar puteam să jur că auzeam o acuzaţie în tăcerea lui.

— Este destul de evident în urma acestui simplu fapt că sângele este fie al criminalului, fie al victimei, a continuat el.

Tonul lui Thomas era profesionist, rece; poate că îmi imaginasem doar uşoara agitaţie.

— Este închis la culoare, ceea ce înseamnă că sângele nu era proaspăt când a ajuns pe lacăt. Îmi imaginez că era aproape uscat când criminalul a atins acele obiecte. Dacă acesta ar fi fost locul crimei, atunci ar exista sânge împroşcat şi pete uriaşe pe podea. Un braţ a fost retezat de pe trupul unei persoane – trebuie să fi fost o operaţie foarte murdară. Chiar şi cu fânul schimbat, ar fi trebuit să găsim sânge pe podele, pe pereţi şi pe tavan. Aţi fost vreodată la abator, căpitane? Este un loc tare murdar. Cât priveşte inelul, dacă el a fost motivul atacului, atunci ar fi trebuit să dispară primul.

— Poate nu i l-a putut da jos de pe deget femeii, a zis căpitanul.

— Atunci l-ar fi tăiat, am zis, atrăgându-mi o privire dezgustată din partea omului, de parcă eu aş fi fost cea care tăiase braţul victimei. Şi, în plus, nu este mâna unei femei. Victima este un bărbat. Iar inelul este, de fapt, o verighetă.

Thomas se plimba pe lângă fiecare cuşcă, împingând cu piciorul fire de fân. În cele din urmă, a îngenuncheat, apoi şi-a ridicat privirea; presupuneam că cerceta tavanul în căutarea petelor de sânge. M-am uitat spre locul asupra căruia îşi fixase ochii şi am clipit. O bucată de material de culoarea cobaltului era agăţată de ceva de pe tavanul jos. Materialul părea să fie mătase. Am mijit ochii şi am reuşit să văd conturul unui panou. O idee mi-a venit pe dată.

— Unde conduce acel panou de acces, căpitane?

— Este o simplă trapă pentru lucrările de întreţinere, care leagă această sală de coridoarele echipajului, a zis căpitanul, făcând un gest nepăsător cu mâna. Doar câţiva membri de încredere ai echipajului au acces acolo. Şi trebuie mai întâi să-mi ceară cheia.

— Pentru ce este folosită? a continuat Thomas. Cât de mare este compartimentul?

— În mare parte pentru lucrări de electricitate, a spus căpitanul Norwood. Un om în toată firea ar fi obligat să se ghemuiască pentru a putea trece pe acolo. Nu e un mod ideal de a transporta un cadavru, dacă la asta vrei să ajungi cu teoria ta.

Am întors informaţia pe toate părţile. Având în vedere experienţa noastră recentă cu criminalii, ştiam prea bine că nu era obligatoriu ca ucigaşul să fie bărbat.

— O femeie ar putea trece fără probleme. Nu ar fi înţelept să eliminăm pe cineva în acest moment, domnule.

Numele unui alt suspect, mult mai evident, mi-a răsărit în minte.

— Sebastián ar putea la fel de bine să încapă acolo.

Cei trei bărbaţi şi-au întors privirile goale spre mine, aşa că am adăugat:

— Contorsionistul. L-am văzut îndoindu-se.

Thomas se stăpânea cu greu. Aveam să-i dau multe explicaţii de îndată ce coboram de pe navă.

— Domnişoară Wadsworth, vă cer scuze, dar daţi-mi voie să vorbesc pe şleau – nu-i chip ca trapa să fi fost utilizată, m-a contrazis căpitanul. Aşa cum am spus, singurul set de chei se află în posesia mea, în cabina mea. Nu a mai intrat nimeni acolo de două zile. Sunt absolut sigur. Panoul acela iese din discuţie; asta, dacă nu cumva vreţi să mă acuzaţi că aş fi adus braţul aici. Trebuie să găsiţi o teorie mai bună.

Am numărat în gând până la zece. Cheile puteau fi furate, încuietorile puteau fi sparte şi, cu o navă plină de artişti de circ capabili să preschimbe imposibilul în posibil, căpitanul nu era deloc realist. Houdini era cunoscut atât în Anglia, cât şi în America drept Regele Cătuşelor. El singur avea trei dintre abilităţile pe care le enumerasem: ştia să spargă lacăte, încăpea în locuri strâmte şi se pricepea să evadeze rapid.

Gândul ăsta mi-a îngheţat orice altă idee, dar şi inima. Aveam să-l caut pe Houdini şi să-l întreb unde fusese toată după-amiaza. Preferabil înainte ca unchiul să mi-o ia înainte şi să o înfurie pe Liza.

— Mmm…

Unchiul şi-a răsucit mustaţa, dar nu m-a privit. Nu puteam nega că mă durea atitudinea lui. În trecut, fusese supărat pe mine de nenumărate ori, dar niciodată nu mă mai ignorase în timpul investigării unei crime.

— De ce crezi că pe acolo a intrat criminalul nostru, Thomas?

Mi-am strâns buzele, enervată că mă ignora când eu ajunsesem prima la locul cu pricina. Thomas s-a întors spre mine. În privirea lui se citea doar seriozitate când a răspuns:

— Wadsworth? Tu ce crezi?

Nu am zis nimic preţ de un moment. Apreciam că Thomas îşi îndreptase atenţia spre mine, dar eram tulburată de faptul că avusesem nevoie de ajutorul lui. Lăsându-mi emoţiile la o parte de dragul misiunii, am arătat fragmentul de mătase.

— Bucata de mătase indică faptul că cineva a trecut pe acolo, am zis. În plus, puntea de promenadă a fost foarte aglomerată toată după-amiaza şi seara. Nu văd cum cineva ar fi putut strecura aici un cadavru sau bucăţi de cadavru fără să atragă atenţia celor care au ridicat corturilor, a artiştilor sau a pasagerilor care s-au plimbat toată noaptea. Asta dacă nu cumva criminalul a folosit altă cale de acces decât scara principală.

— Bun! a spus unchiul, arătând spre leul care începuse să se plimbe în cuşca lui. Vom afla mai multe îndată ce cuşca este goală.