Frânghiile scârţâiau, iar sunetul îmi evoca imagini cu giganţi care-şi ridicau oasele bătrâne, în timp ce îi priveau pe aceia care îndrăzneau să le deranjeze somnul antic. Chiar şi la braţ cu Liza, nu puteam nega faptul că puntea de promenadă era un loc bizar în toiul nopţii.
Liza s-a strâns mai aproape de mine.
— Trebuie să intrăm pe coridorul acela! Treptele ne vor conduce spre nivelul următor.
Vântul îmi smulgea fire de păr din coadă, înfiorându-mă mai tare decât frisoanele ce-mi zguduiau deja trupul. Nu-mi doream deloc să intru pe un coridor întunecat, la miezul nopţii, ştiind că un criminal umbla liber, dar nu aveam de ales. Cel puţin eram cu Liza. Gândul ăsta mă mângâia cât de cât. Mi-am înghiţit nodul din gât şi am urmat-o pe verişoara mea pe când aceasta a deschis uşa şi m-a privit peste umăr.
Luminile de pe coridor pâlpâiau, iar bâzâitul becurilor amintea de un roi de albine ce-şi apăra stupul. Liza a coborât rapid treptele din metal, iar eu am alergat după ea, încercând să ignor bătăile rapide ale inimii sau al treilea şir de trepte, pe care, eram sigură, îl inventasem în imaginaţia mea. Mi se părea că durase o veşnicie, dar, în realitate, am coborât scările în câteva clipe. Liza a deschis uşa fără ezitare şi a tras cu ochiul pe puntea de la clasa a doua.
— Totul pare pustiu! a zis ea, prinzându-mă de mână. Hai să ne grăbim, totuşi!
Nu era nevoie să-mi mai spună o dată. Am traversat în fugă puntea, oprindu-ne doar ca să privim peste umăr. Deşi puteam jura că eram urmărite, nu şi-a făcut nimeni apariţia. Eram sigură că nu eram singurul pasager de la bordul navei care începuse să inventeze monştri nocturni. Nu mai întâlnisem picior de om de la cină, iar toate camerele păreau să fie bine închise, ca şi cum ar fi putut ţine răul departe prin puterea unei încuietori.
— Aia este cabina lui Mefistofel!
Liza s-a oprit la câteva uşi distanţă de locul pe care mi-l indica.
— Camera lui Harry este la trei uşi distanţă. Vino să mă iei de îndată ce eşti gata să plecăm!
Liza m-a sărutat repede pe obraz şi a plecat degrabă. Am privit-o strecurându-se în cabina lui Houdini înainte să ciocăn la uşa maestrului. Am auzit ceva ca un foşnet de hârtie. Am numărat cinci bătăi de inimă şi am bătut iar la uşă. Aceasta s-a deschis, iar în pragul ei a apărut o femeie mascată, îmbrăcată într-un halat. Cassie. Judecând după felul în care materialul se lipea de trupul ei subţire, nu credeam că mai purta ceva pe dedesubt. Expresia acră cu care m-a întâmpinat era mai mult decât grăitoare: întrerupsesem ceva. Obrajii mi s-au aprins când mi-am dat seama despre ce era vorba.
— Îmi pare foarte rău… Eu…
Mefistofel a apărut în pragul uşii, zâmbind alene. Am observat că maestrul era îmbrăcat, hainele lui erau perfect întinse şi că masca blestemată se afla la locul ei, pe faţa lui Mefistofel. Aproape că am răsuflat uşurată.
— Ai venit să-mi declari iubire veşnică?
— Cum ai ghicit? am întrebat suficient de tare ca să pot fi auzită de Cassie.
M-am aplecat indecent de aproape şi am şoptit:
— În visele tale!
— Măcar nu în coşmaruri, a zis Mefistofel, făcându-mi cu ochiul. Ar fi foarte neplăcut pentru tine.
M-am dat înapoi şi am privit rapid peste umărul lui, observând cupoanele de material şi un amestec ciudat de plase, perle şi mai multe paiete decât mi-aş fi putut imagina vreodată că există în lume. Jacheta unui costum, ornată cu ciucuri pe umeri, era întinsă pe o masă pregătită cu alte câteva decoraţiuni, gata să fie adăugate. Se părea că Mefistofel era destul de pasionat de croitorie – o altă piesă de puzzle în ceea ce îl privea.
— Cassie? a zis el, cu nerăbdare în glas. Dacă nu mai este şi altceva, am terminat în seara asta.
Cassie m-a cercetat de aproape înainte să dispară undeva, înăuntru. Mi-am amintit atunci ce îmi spusese Liza – Cassie era… apropiată de maestru. Îmi doream deodată să pot dispărea şi eu ca prin miracol. Nu era de mirare că fusese aşa de iritată; tocmai ce îi distrusesem planurile romantice. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, Mefistofel şi-a înclinat capul şi a zis:
— Cassie a venit pentru ultima probă. Noul ei costum este uluitor. Trebuie să-l vezi!
— Nu e treaba mea ce faceţi, am zis. Şi nici nu am întrebat.
— Nu, nu ai întrebat.
Rânjetul lui şui era la locul său. Îşi ascundea bine sentimentele dacă fusese cumva afectat de crima ce-i distrusese spectacolul sau de întreruperea escapadei romantice.
— Însă pari foarte uşurată pentru o persoană căreia nu-i pasă.
Înainte să pot deschide gura, Mefistofel a păşit înapoi în cabină şi a ieşit cu o haină groasă.
— Cassie, te rog să pleci când termini! O să pun pe cineva să-ţi aducă costumul înainte de spectacolul de mâine!
Am rămas pironită locului, cu gura căscată.
— Doar nu vorbeşti serios!
— De regulă, nu prea, dar am momentele mele.
— O să ţii un alt spectacol mâine? Dar este o nebunie!
— Ceea ce este bine pentru afaceri, domnişoară Wadsworth.
— Bineînţeles. Ce proastă sunt să cred că un nou spectacol după cel în care un cadavru a ars pe scenă poate fi altceva decât o idee minunată!
Maestrul a ridicat o sprânceană pe deasupra măştii. Era cu adevărat o faptă vitejească.
— Este înţelept pentru că va fi o distracţie pentru aceia care caută să-şi ia gândurile de la cele rele. Este o alternativă mai bună decât a încuia pe toată lumea de-a lungul celor trei nopţi rămase, tresărind la fiecare scârţâit şi scrâşnet al navei. Asemenea lucruri pot înnebuni pe oricine. Dacă întemniţezi un om, vei vedea cum mintea lui începe să cedeze.
— Şi ăsta este un lucru pe care l-ai învăţat cumva din proprie experienţă?
Mefistofel mi-a făcut semn să ne mutăm pe punte şi să ne depărtăm suficient cât să rămânem neauziţi când Cassie avea să plece. Ne-am ţinut la o distanţă respectabilă, dar mie tot mi se părea că eram prea aproape.
De îndată ce am ajuns în capătul navei, m-am sprijinit de balustradă şi am încercat să nu mă gândesc la maestru. Trebuia să am mintea limpede, iar flirtul lui obraznic mă împiedica. Vântul îmi ciupea gâtul şi urechile. Gerul însă mă ajuta să-mi pun cât de cât ordine în gânduri.
