Thomas s-a uitat încă o dată la pancartă şi s-a strâmbat un pic.

— Bine… Îţi propun un târg, din moment ce dulciurile alea par să facă furori pe aici. Îţi las la dispoziţie cinci minute să te instalezi şi încă zece pentru ca Andreas să cheme fantomiţele şi să le convingă să rămână la un ceai. Apoi, mă întorc.

— Ce fel de târg este ăsta? am întrebat.

— Sincer, nu este un târg. Încercam să văd dacă eşti atentă.

M-am uitat la el cu seriozitate, iar Thomas şi-a ridicat mâinile, prefăcându-se răpus.

— O glumă! Ştii tu… Nu mă pricep deloc la glume, dar tot exersez.

Când Thomas s-a aplecat, buzele lui mi-au atins urechea, iar în dorinţa ce mi-a străfulgerat trupul nu mai era nimic amuzant.

— Poate o să-ţi aduc şi ţie o delicatesă.

Am zâmbit dulceag.

— Şi eu care credeam că simpla ta prezenţă este o trataţie regească, am spus şi, înainte să-i dau ocazia de a se distra cu o altă vorbă de duh, am deschis draperiile în dungi şi am intrat în vizuina ghicitorului.

Înăuntru, un candelabru din cristal atârna de un tavan ce părea să se întindă la infinit. Valuri de mătase neagră şi albă se adunau în jurul candelabrului, prinse astfel încât dădeau impresia că m-aş fi aflat într-un cort imens. Lumânări argintii picurau ceară pe sfeşnicele din fier forjat, amplasate la distanţe egale unele de altele.

Andreas a ieşit din umbre. Am inspirat adânc. Masca lui era de culoarea sângelui proaspăt şi îmi amintea de un craniu fiert şi descărnat. Bărbatul a rămas acolo o clipă, fără a se clinti, dându-mi ocazia să-l privesc cu atenţie. Andreas purta un frac bleumarin, brodat cu constelaţii argintii, pantaloni negri şi mănuşi. Bărbatul s-a plecat, iar părul lui blond mi s-a părut aproape alb.

— Iartă-mi apariţia, domnişoara Wadsworth! Sufletul meu hălăduieşte prin tărâmul de mijloc, neodihnit şi rătăcit, a zis el, vorbind cu un accent puternic. Căutând în permanenţă trecutul, prezentul şi viitorul, găsesc că timpul nu este nimic altceva decât un val leneş.

În zadar am încercat să-i înţeleg cuvintele.

— Eu sunt Uimitorul Andreas. Bine ai venit în cabinetul meu de divinaţie!

— Mă bucur să te văd din nou!

L-am salutat, făcând un semn discret din cap şi am intrat. Perne tivite cu ciucuri argintii zăceau adunate în grămăjoare, deşi se observau şi taburete, scaune şi mese. Arzătoare pentru mirodenii atârnau în şiruri într-un colţ al sălii, umplând camera cu o aromă picantă şi ademenitoare, ce-mi amintea de Mefistofel. Mi-am muşcat buza, neştiind ce să fac. Mi se părea indecent să mă întind pe jos, deşi a fi singură cu un bărbat mascat era deja suficient de necuviincios.

— Aşază-te, te rog!

Uimitorul Andreas mi-a făcut semn spre o oglindă mare, care se sprijinea de perete. Obiectul era înalt şi cumva profetic.

— Oglinda este infuzată cu magie din Bavaria, a zis el. Nu este făcută din sticlă obişnuită, ci are puterea de a-ţi arăta viitorul.

Andreas şi-a purtat mâna pe deasupra fracului foarte frumos, umflându-şi puţin pieptul.

— Din experienţă, îţi pot spune că oglinda ghiceşte în aproape sută la sută din cazuri cu acurateţe cine îţi va fi soţ. Majoritatea tinerelor pleacă de aici destul de mulţumite.

Cât de extraordinar de dezamăgitor!

— Asta e tot ce face? am întrebat. Credeam că arată viitorul. Şi dacă nu mă mărit? Nu îmi va arată cariera sau vreo altă parte a vieţii mele? Mai sunt şi femei care nu doresc să se căsătorească. Lor ce le arată oglinda?

Andreas s-a uitat la mine ca şi cum tocmai ar fi ridicat o oală de noapte. Cu toate acestea, tonul tânărului a fost destul de cordial când mi-a răspuns:

— Pentru ca magia să funcţioneze cum se cuvine, va trebui să-ţi leg mâinile la spate cu o bucată de panglică, a zis el, scoţând o panglică groasă, neagră şi mătăsoasă din haină şi lăsându-i capătul să fluture dramatic. Şi să-ţi acopăr ochii. Magia este un lucru tare gingaş.

Mi-am ţuguiat buzele, sperând să-mi înăbuş replica neplăcută ce-mi răsărise în minte. Acum înţelegeam de ce lui Andreas i se mai spunea şi „Nebunul”. Trebuie să fi fost într-o ureche dacă credea că aveam să-i permit să mă lege la mâini şi la ochi, din moment ce eram singură cu el. Oare exista vreun tânăr în toată trupa de circ care să nu fi fost un ticălos? După ceva timp, am zis:

— Într-adevăr. Îmi imaginez că este gingaş.

Andreas a oftat; era primul sunet spontan pe care îl scotea.

— Mefistofel crede că este un exerciţiu bun pentru spectacolul final. Mi-a spus că, astfel, scena va avea mai multă eleganţă.

M-am uitat la oglinda fumurie, deloc convinsă că un obiect atât de sordid putea fi elegant.

— Păi, din moment ce Mefistofel nu este aici, cred că nu suntem nevoiţi să îi ascultăm cerinţele, am spus, aruncându-mi privirea de jur-împrejur şi oprindu-mă asupra unui pachet de cărţi. I le-am arătat lui Andreas, zicând: Aş prefera să îmi ghiceşti în cărţile de tarot. S-ar putea să ne ajute în investigaţia noastră.

Andreas nu părea foarte nerăbdător să încalce dorinţa maestrului, dar mi-a zâmbit:

— Cum doreşti!

Fără să mai comentez, m-am aşezat pe taburetul cu pernuţă şi m-am uitat cu atenţie la cărţile pe care le amesteca Andreas. Le puteam zări doar spatele, însă cărţile erau frumos pictate de un artist talentat. Erau mai negre decât noaptea, aveau înflorituri argintii în filigran în fiecare colţ şi o lună plină, neagră, cu o semilună perlată într-o parte. Stele argintii erau presărate deasupra, dedesubt şi de ambele părţi ale lunii.

Andreas m-a surprins admirându-le şi a ridicat o carte.

— Permite-mi să-ţi prezint pachetul unic de tarot, Cirque d’Eclipse! Andreas a zâmbit timid, văzându-mi mirarea, şi a adăugat: Mefistofel vrea ca tema trupei noastre să fie prezentă în fiecare detaliu, chiar şi în ceva atât de mic şi de insignifiant precum cărţile de tarot.

Bărbatul a întors cartea într-o parte şi în cealaltă, etalându-i strălucirea splendidă a liniilor argintii, fără a-mi arăta însă imaginea de pe faţă. Două opturi înlănţuite se odihneau în partea de sus şi în partea de jos a cărţilor, amintindu-mi de un alt lucru pe care nu îl puteam identifica.

— Tu le-ai pictat? am întrebat, încercând din răsputeri să-mi ţin mâinile acasă.

Tânjeam să întorc cărţile şi să le admir lucrătura delicată pe care o ghiceam pe cealaltă parte.

— Sunt absolut minunate! Nu am mai văzut niciodată o vopsea care să lucească aşa.

— Nu le-am făcut eu, a zis Andreas, clătinând din cap. Mefistofel le-a făcut singur. El preferă să… Mefistofel ne-a învăţat pe toţi cartomanţia şi tarotul. Nimeni nu se poate alătura trupei de circ dacă nu ştie să citească în cărţi.

Andreas a chicotit şi a continuat să amestece cărţile, în timp ce mă întrebam ce anume nu-mi spusese.

— Aşadar, toţi artiştii sunt pricepuţi la cărţile de joc şi de tarot? Andreas a dat din cap, dar nu a continuat.

— Aceasta este prima ta experienţă cu tarotul?

Era adevărat, dacă nu puneam la socoteală cadavrele care luau înfăţişarea cărţilor de tarot, însă nu credeam că ar fi fost un răspuns adecvat. În schimb, am dat absentă din cap, pe când o idee nouă mi se iţea în minte. L-am privit pe ghicitor amestecând cărţile, în timp ce răsuceam gândurile pe toate părţile. Dacă Mefistofel picta cărţi, atunci era posibil ca tot el să fi fost acela care le lăsa asupra cadavrelor? M-am scuturat, alungând ideea absurdă. Mefistofel nu era un criminal. L-am privit iar pe Andreas; bărbatul era, cu siguranţă, priceput la tarot şi la interpretarea nenumăratelor sensuri. Însă şi ceilalţi artişti erau la fel de buni, graţie lui Mefistofel.

— Dacă tu eşti ghicitorul, atunci de ce este nevoie ca şi ceilalţi să cunoască însemnătatea cărţilor?

Andreas s-a scărpinat pe ceafă şi a zis:

— Oamenii plătesc bani buni ca să-şi afle viitorul. Când ne aflăm într-un oraş nou, ridicăm deseori mai multe corturi unde organizăm şedinţe de tarot sau vizităm diferite baruri. Uneori, Sebastián joacă rolul, alteori, chiar Jian. Aşa ne putem tripla câştigurile. Este prielnic pentru afacere. Acum, a continuat Andreas, aşezând cărţile cu faţa în jos, este rândul tău! Amestecă-le până ce simţi că-ţi vorbeşte prima carte. Ai grijă: s-ar putea să fie o simplă şoaptă, aşa că ascultă cu mare atenţie.

M-am întins după pachet, apoi mi-am retras mâna.