Mătase furată, tinere care păreau să dispară sub cerurile înstelate. Două crime odioase. Sigur trebuie să fi avut vreo legătură, dar cum? Asta era întrebarea.
Noaptea trecută nu existase nicio victimă, însă mă temeam că nu avea să dureze mult până la apariţia următorului cadavru.
— Tu ce zici despre toate astea?
Thomas a tăiat homarul, oprindu-se ca să-mi răspundă înainte să ia o înghiţitură.
— Sincer? Nu sunt sigur. Nu există prea multe indicii şi mi-e greu să deduc ceva. Dispariţia unor cupoane de mătase nu este atât de neobişnuită. Ne aflam la bordul unui vapor cu mulţi pasageri, dintre care unii nu sunt nevoiţi să-şi înscrie numele adevărate în jurnalul navei. Materialele scumpe pot aduce un venit bun; s-ar putea să fie singura motivaţie pentru furt.
— Decât dacă nu cumva toate întâmplările sunt legate. Atunci furtul nu este unica motivaţie.
— Din păcate, nu avem de unde să ştim ce anume are legătură şi ce nu. Până acum, am aflat doar că femeia nu o cunoştea pe niciuna dintre victime.
Thomas a sorbit din pahar.
— Bănuielile şi speculaţiile nu sunt dovezi clare.
Thomas vorbea precum unchiul meu. Deşi consideram că era util să las emoţiile deoparte când mă aflam în laborator, mai ştiam şi că trebuia să-mi ascult instinctul, care-mi spunea că ceva nu era tocmai la locul lui în ceea ce privea furtul.
Am muşcat cu grijă din mâncare, savurând aromele minunate pe când luminile păleau.
Mi-am întors privirea spre scenă, acolo unde nişte fâşii de mătase argintie şi albastru-deschis atârnau din tavan – stele şi fulgi de nea erau înnodate la capetele lor, creând iluzia unor comete şi a zăpezii căzătoare. Lumina slabă se reflecta în sclipiciul lor, pe când stelele se roteau pe loc. Era splendid – o altă capodoperă a „Carnavalului Clarului de Lună”.
Mă aşteptam să-l văd pe Mefistofel apărând pe scenă într-o explozie de fum şi de chimvale; dar, în locul lui, în sală a intrat o tânără minionă, rotind două torţe de o parte şi de alta a corpului.
Mirosul de petrol era mai puternic acum şi-mi înţepa uşor nasul. Poate că ar fi trebuit să aştepte cu numărul ei până după cină. Aroma delicată a homarului era acum distrusă.
— Aceea este Anishaa. Cartea ei de tarot este Asul de Treflă.
Liza şi-a întrerupt conversaţia cu unchiul şi cu doamna Harvey, aplecându-se şi şoptind:
— Costumul ei reprezintă gheaţa.
Îmi dădeam seama ce voia să spună. Părul argintiu al fetei se potrivea cu paietele cusute pe corset şi era împletit în două cozi groase ce-i înconjurau capul. Pielea îi era pictată într-un alb-albăstrui – pe braţe, mâini, faţă şi de-a lungul claviculei, oriunde fusese lăsată la vedere.
Era cumva terifiant să o vezi interpretând o creatură născută din gheaţă care se joacă, ameninţător, cu focul. Jobenul şi corsetul ei erau de un alb atât de pur, încât păreau de gheaţă.
De fapt, dacă priveam mai atent, puteam vedea nişte fire de un bleu delicat ce traversau, tivite cu argintiu, întregul costum. Chiar şi ochii ei – expuşi prin nişte găuri mai mari în mască – fuseseră conturaţi cu albastru şi argintiu, iar genele erau albe. Arăta ca o stea îngheţată.
Fata a ridicat o baghetă cu foc şi a suflat, iar flăcările au ţâşnit de parcă artista era un dragon.
Oamenii au rămas muţi de uimire pe când tânăra se îndrepta acum spre colţul celălalt al scenei şi repeta trucul.
Nu mi-am putut dezlipi ochii de la ea când fata a luat aceeaşi baghetă arzând şi a înghiţit-o de parcă ar fi fost o delicatesă.
— Este nemaipomenit, nu? a întrebat Liza, urmărind-o cu privirea pe înghiţitoarea de flăcări, pe când tânăra a făcut o tumbă pe scenă, s-a ridicat şi a înghiţit o altă torţă aprinsă.
Un asistent i-a adus alte două baghete aprinse, iar fata şi-a dat capul pe spate, suflând flăcările în sus.
— Poate că numerele lor sunt o minciună sau o iluzie, dar trăiesc cinstit. Nu ascund cine sunt cu adevărat şi nu se prefac că ar juca după regulile societăţii. Spre deosebire de nobilimea care îţi zâmbeşte în faţă, înjunghiindu-te pe la spate.
Mi-am coborât privirea în farfurie – mâncarea era cu adevărat minunată, deşi apetitul părea să-mi fi scăzut deodată. Dacă Liza ar fi ştiut că eu eram cea care îi ameninţa planurile de a se mărită cu Houdini, nu mi-ar mai fi vorbit niciodată. Mi-am petrecut câteva clipe ascultând, pe de o parte, conversaţiile din jurul meu, iar pe de cealaltă, gândindu-mă la vina ce continua să mă chinuie.
Doar când am auzit primele ţipete am revenit cu picioarele pe pământ.
PAISPREZECE,
STEAUA
Salonul-restaurant
RMS Etruria
4 ianuarie 1889
Un foc a izbucnit pe scenă, preschimbând decorul fantastic de iarnă într-un iad. Flăcările se avântau spre musafirii grăbiţi să scape, sărind dintr-o fâşie de mătase în alta. În locul fulgilor şi al stelelor căzătoare, focul şi cenuşa cădeau din tavan. Anishaa striga disperată după ajutor, iar găleţile cu apă şi-au făcut apariţia. Pe când mirosul acru al fumului plutea prin aer şi funinginea se revărsa pe scenă, ţipetele au început să răsune şi mai tare. Un alt miros cunoscut umplea acum salonul. Mirosea a…
— Doamne, Dumnezeule, ce este aia?
Liza mi-a cuprins braţul aşa de strâns, că am ţipat.
— Acolo sus! Cred… cred că o să mi se facă rău.
Mi-am mutat privirea în sus şi am simţit cum mi se scurge sângele din vine. Legată în mătăsuri fine, înfăşurate în jurul braţelor, o persoană într-un giulgiu negru se legăna cu picioarele desfăcute deasupra scenei, iar pe cap purta o coroană neagră de stele. Flăcările au cuprins silueta de la picioare, de parcă ar fi fost o torţă umană ce prinsese viaţă. M-am holbat, îngheţată de groază, pe când bucăţi de carne arsă au început să cadă pe scenă. Victima fusese spânzurată cu capul în sus, iar flăcările înaintau de la picioare spre cap într-un ritm alert.
Nu putea fi real ceea ce vedeam. Nu trecuse aşa de mult de când avusesem ultimele halucinaţii, căci mă chinuiseră cât timp ne aflaserăm în România. Despre asta era vorba: un truc al minţii.
Doar că adevărul era mai crud.
