— Ai o relaţie adevărată, minunată şi de neînlocuit cu domnul Cresswell. Mefistofel e un om de spectacol genial, dar cam asta este tot. Nu-i decât o faţadă. Te rog să-ţi aminteşti asta! Este ademenitor, la fel ca flacăra unei lumânări. Poate că ştie să creeze atmosferă, să inspire căldură, dar, dacă te apropii, te arde.
— Ai devenit poetă, am zis pe un ton care se voia uşuratic.
Voiam să o întreb dacă nutrea aceleaşi temeri şi griji cu privire la Houdini, dar mi-am ţinut gura. Am făcut un semn în direcţia cufărului.
— Ce ar trebui să port?
Liza a sărit în picioare, bătând din palme.
— Ceva care să taie respiraţia.
Căutând cu grijă printre rochiile mele, a ridicat una de parcă ar fi fost un premiu. Rochia de un verde-gri pal, cu trandafiri roz şi panglici ce fuseseră cusute pe un umăr şi se revărsau de la şoldul drept până la podea, era, cu siguranţă, impresionantă.
— Perfect! În seara asta, vei fi mai fermecătoare decât artiştii.
Seara, salonul-restaurant se transformase iar. Mesele erau acoperite cu mătase de un albastru-închis, suficient de lucioasă cât să reflecte luminile, în timp ce paharele din cristal licăreau de parcă ar fi fost date prin sclipici. Cale albe şi ghirlande din eucalipt se revărsau de pe fiecare masă şi atingeau podeaua tablă de şah, decadente şi parfumate. Tânjeam să-mi port degetele peste moliciunea de catifea a petalelor, dar am reuşit să-mi păstrez un aer demn.
Mi-am aruncat privirea la Liza şi la doamna Harvey, care păreau la fel de impresionate. Nu eram singura ce simţea că intră într-un vis înstelat.
Thomas şi unchiul meu îşi sorbeau deja băuturile, şezând cu capetele înclinate, însufleţiţi de ceea ce părea a fi o discuţie aprinsă, când doamna Harvey, Liza şi cu mine am intrat în salon. Inventasem câteva scuze pentru că nu revizuiserăm cu ei detaliile cazului în acea după-amiază, încuindu-mă în schimb în cabina mea ca să exersez trucurile.
Antrenamentul mergea dezastruos. În mare parte reuşisem doar să fac ceva mişcare tot aplecându-mă după cărţile pe care le scăpam pe jos. Trucul pe care mi-l arătase Andreas începea să se îmbunătăţească însă.
Mereu atent la prezenţa mea, Thomas şi-a ridicat ochii, iar un val de căldură m-a copleşit când privirile noastre s-au întâlnit. I-a zis ceva unchiului, s-a ridicat de la masă şi a ajuns lângă mine un moment mai târziu, oferindu-mi braţul. Pulsul mi s-a înteţit simţindu-i atingerea.
— Doamnelor! Sunteţi uimitoare în seara asta!
Thomas şi-a dus mâna pâlnie la ureche, înclinându-şi capul într-o parte.
— Ai auzit? Cred că a fost sunetul inimilor frânte în sală. Aveţi grijă cum călcaţi peste cioburile însângerate.
Am clătinat din cap.
— Serios? „Cioburi însângerate”?
— Poţi să-i acuzi că sunt invidioşi? Şi eu aş fi nebun de gelozie pe mine! De fapt, cred că o să mă provoc singur la un duel după cină.
Thomas a zâmbit larg, conducându-ne la masă fără să ne mai tachineze. Uneori, manierele lui erau atât de politicoase, atât de nobile, încât mi-era greu să-mi aduc aminte că era aceeaşi persoană pe care o numisem „automat” în timpul anchetei din cazul Spintecătorului.
Thomas s-a aplecat, şoptind astfel încât să-l pot auzi doar eu:
— Am avut o zi interesantă. Căpitanul Norwood ne-a chemat ca să discutăm o chestiune delicată.
Thomas mi-a tras scaunul, apoi l-a tras pe al doamnei Harvey. Un ospătar sosise să o ajute pe Liza. Thomas a ocupat locul de lângă mine.
— Din câte se pare, cineva a intrat cu forţa într-o cabină de la clasa întâi. Cândva în timpul cinei şi al spectacolului de aseară.
— Cât de ciudat!
— Într-adevăr! Pasageri ucişi, o fată dispărută, o spargere… Nava asta a devenit un adevărat coşmar plutitor pentru bietul căpitan.
Luminile candelabrelor s-au stins uşor. Nu mai era mult până la începerea spectacolului.
Ospătarii se mişcau prin salon cu uşurinţă, aşezând tăvi acoperite pe fiecare masă. Nu ştiam sigur ce aveam în meniu, însă, orice ar fi fost, mirosul era divin şi acoperea izul de petrol lampant care venea dinspre scenă. Mi-a lăsat gura apă adulmecând aromele de unt, lămâie şi usturoi ce se ridicau şi-mi întâmpinau simţurile. Pe masa noastră era aşezată o carafă cu vin alb, ceea ce însemna că la felul principal urma să avem fructe de mare. Speram să fie caride sau scoici, sau chiar un homar frumos şi gras.
M-am scuturat de gândurile inspirate de foame, revenind la prezent.
— Cum au ştiut căpitanul sau ocupanţii cabinei că a intrat cineva?
— Cineva a cotrobăit în cufărul doamnei, a zis Thomas, ridicând capacul tăvii lui.
În centrul farfuriei trona o jumătate de homar perfect rumenit, înăbuşit în unt cu usturoi şi ierburi aromatice. Aproape că am gemut de plăcere când am ridicat capacul farfuriei pe care o aveam în faţă.
— Lipseau cupoanele de mătase scumpă şi câteva eşarfe. După cum bănuieşti, menajera ei ar fi avut mai multă grijă cu acele lucruri. Nu le-ar fi împrăştiat niciodată aşa.
— De ce avea cu ea cupoane de mătase? am întrebat.
— Le ducea la New York pentru a-şi face rochii la un croitor renumit. Din câte se pare, modelul de pe mătase era potrivit pentru un costum de bal – viţe încolăcite în jurul unor copaci lângă tiv şi constelaţii acolo unde ar fi fost corsajul.
— Deci materialul a fost furat, dar femeia a fost găsită, nu?
— Da! a răspuns Thomas, oprindu-se ca să soarbă din vin. Ea a raportat furtul, le-a spus fetelor care veniseră să facă curăţenie.
— Hm… Păi nu-l vom rata dacă ar fi să apară pe undeva.
Totul era bizar.
