— Vom discuta totul în curând, îţi promit. Dar acum trebuie să mă îmbrac, iar tu trebuie să pleci înainte să te găsească cineva aici.

După ce i-am aruncat o altă privire verişoarei mele „adormite”, mi-am lipit buzele de ale lui Thomas, blând şi uşor la început, apoi scăpând de tot frâiele politeţii. Lui Thomas nu părea să-i displacă distragerea, aşa că m-a tras mai aproape, iar sărutul nostru s-a adâncit. Cu mare efort, l-am sărutat uşurel, apoi m-am coborât pe călcâie. Era, cu siguranţă, forma mea preferată de prestidigitaţie.

— Nu ne-am dori să-şi facă cineva o impresie greşită, am zis, incapabilă să-mi ascund zâmbetul. Oamenii ar presupune că suntem aici ca să ne sărutăm.

— Nu am vrea una ca asta.

Thomas a clătinat din cap şi cumva ne sărutam iar.

— Ar fi foarte indecent. Aproape singuri. În camera fetei pe care vreau să o iau de soţie. Fata care mă tot refuză.

— Thomas, eu… ştii că nu te refuz, am zis. Vreau să facem asta aşa cum se cuvine. Tata merită să fie inclus în planurile noastre. Te rog, nu gândi că ezit, eu aş…

— O nuntă?

Liza a sărit dintre pături, cu ochii mari de bucurie.

— Trebuie să te ajut cu planurile! În ce anotimp? Primăvara ar fi divină. Florile, pastelurile! Şi iarna este uluitoare dacă ne folosim bine de ea. Părul tău negru ar arăta splendid pe fundalul albăstrui şi alb.

— O nuntă, o ceremonie secretă. Mie îmi convine orice anotimp sau ocazie.

Thomas a sărit din cufăr, apoi m-a ajutat să mă ridic, sărutându-mă cast. După ce şi-a luat pălăria de pe măsuţa de toaletă, Thomas a zâmbit.

— Ne vom gândi la detalii mai târziu, a spus el, aruncându-şi privirea spre indiciile împrăştiate pe masă. Între timp, o să văd la ce concluzie ajung! Poate că voi observa vreun tipar. Ah, Liza?

Thomas s-a întors zâmbind spre verişoara mea.

— Arăt grandios în culori deschise. Primăvara tocmai ce se apropie. Poate că ar trebui să începi de aici.

Înclinându-şi pălăria, Thomas s-a strecurat afară din cabina mea, iar eu am început să caut printre rochii, în timp ce Liza dădea înainte cu ideile de nuntă.

— Tatăl tău va fi aşa de bucuros, a zis ea, cu ochii încă visători. Nu pot să cred că nu ai pomenit nimic despre intenţiile lui. Sper că şi Harry îmi va cere mâna; facem o pereche pe cinste, nu-i aşa?

Scrisoarea pe care mi-o dăduse Mefistofel părea să ardă în noptiera mea. De îndată ce Liza o citea, inima ei avea să se frângă. Am zâmbit chinuit, incapabilă să-i dau încă veştile.

— Nu mă îndoiesc că te vei căsători cu un bărbat care te va face foarte fericită.

Toate secretele ameninţau să mă răpună în curând.

Cartea de tarot repreyentând „Nebunul”.

OPTSPREZECE,

NEBUNUL

Puntea de promenadă, clasa întâi

RMS Etruria

5 ianuarie 1889

L-am luat pe Thomas de braţ, încercând să nu mă holbez la nava acum transformată, pe când ne croiam drum pe puntea aglomerată. Sălile publice şi puntea lungă, acoperită, de la clasa întâi fuseseră decorate pentru a semăna cu nişte corturi de circ dintr-un târg plutitor.

Fumoarul bărbaţilor era plin cu oglinzi care deformau imaginile; în salonul-restaurant erau oameni care mergeau pe sârmă, acrobaţi şi… clovni. M-am cutremurat văzându-le feţele pictate ţipător şi am hotărât că aş fi preferat să despic un cadavru umflat decât să rămân închisă într-o cameră cu un clovn. Am mărit pasul, nevrând să mai fiu în apropierea lor nici măcar o clipă în plus, iar Thomas a chicotit. I-am aruncat cea mai urâcioasă privire de care eram în stare, ceea ce l-a făcut să râdă şi mai abitir.

— Este în regulă să scoţi intestinele dintr-un cadavru înainte de prânz, dar clovnii îţi pun capac? a întrebat el. Nu încetezi să mă uimeşti, Wadsworth! Ce-ar fi să mă costumez într-un clovn şi să-ţi bat, mai târziu, la uşă? Crezi că ai leşina în braţele mele înveşmântate în volane? S-ar putea ca salvarea ta să merite machiajul şi costumul ridicol.

— Nu mă face să-ţi strecor păianjeni în cabină! am zis. Nu mă dau înapoi de la jocurile tale murdare.

— Ce femeie încântător de crudă! a zis Thomas, pe când ochii lui sclipeau ştrengari. Oare ce spune despre mine faptul că sunt încă şi mai atras de tine după ameninţarea făcută?

— Înseamnă că eşti la fel de ciudat ca mine, prietene.

Am continuat să ne plimbăm pe punte şi ne-am oprit să-l vedem pe Sebastián, contorsionistul, îndoindu-şi trupul în moduri care sfidau logica. Bărbatul şi-a ridicat bărbia în semn de salut şi a plecat iute de-a lungul punţii, ca o arahnidă. Am râs tare când Thomas m-a tras să mergem mai repede.

Nu mi-am putut opri inima să bată mai repede când am ajuns în dreptul camerei de muzică, recent transformate. O pancartă cu litere stilizate şedea proptită de intrare şi promitea dezvăluirea secretelor din trecut, din prezent şi din viitor de către UIMITORUL ANDREAS, MISTIC ŞI CLARVĂZĂTOR.

Andreas nu inclusese şi numele cărţii lui tarot, Nebunul – o idee înţeleaptă, căci nu credeam că ar fi atras mulţi credincioşi. M-am oprit, silindu-l şi pe Thomas să facă la fel, căci îmi aminteam un alt moment când întâlnisem pe cineva care susţinea că ar fi putut vedea viitorul. În timpul investigaţiei pentru cazul Spintecătorului, un bărbat pe nume Robert James Lees îşi oferise ajutorul Scotland Yardului, susţinând că reuşise să comunice direct cu una dintre victime. Nevrând să ratăm un potenţial indiciu, Thomas şi cu mine merseserăm la el acasă, acceptându-i oferta de a ghici pentru noi secretele celor de curând decedaţi.

M-am simţit cuprinsă de fiori şi bănuiam că nu erau din cauza brizei reci a oceanului, care şerpuia de-a lungul coridoarelor deschise. Domnul Lees insistase că vorbea cu mama şi, oricât de puţin aş fi crezut în asemenea prostii, descoperisem ce căutam, exact aşa cum îi spusese spiritul mamei mele. Nu ştiu dacă fusese noroc sau pură coincidenţă, însă exista un sâmbure de adevăr. Sau măcar o pistă de investigat. Poate că astfel aveam să descopăr un indiciu şi acum, un indiciu care avea să pună capăt crimelor, definitiv.

Pe o navă unde se petreceau tot felul de întâmplări bizare, speranţa părea să fie cel mai mortal dintre păcate, dar o simţeam cum mă trage înainte, tachinându-mă şi provocându-mă cu promisiunea unui lucru care ştiam că este imposibil. Andreas era actor, nu ghicitor. Nu îmi putea spune cine le ucisese pe acele femei, aşa cum nu o putea aduce din morţi pe mama. Thomas a cercetat cu privirea semnul de care eram fascinată, apoi chipul meu. A zâmbit trist, încercând să îşi dea seama care erau emoţiile ce mă încercau. În asemenea momente, eram recunoscătoare pentru abilitatea lui supraomenească de a-mi citi starea de spirit.

— Ai de gând să-l laşi pe Uimitorul Andreas să-ţi ghicească viitorul? a întrebat el.

— Tu nu crezi în soartă sau în noroc.

— Nu, nu cred.

Thomas a zâmbit larg, văzându-mi exasperarea. Era de-a dreptul înnebunitor cum reuşea să fie uluitor de fermecător într-o clipă şi ascuţit ca o lamă în cealaltă.

— Ne vedem aici peste puţin timp!

M-am uitat la draperiile cu dungi albe şi negre care atârnau în loc de uşă, muşcându-mi buza.

— Ăsta este modul tău politicos de a spune că nu vii cu mine? Cum rămâne cu ordinul unchiului meu de a mă însoţi oriunde merg? Să ştii că o lesă nu este nelimitată.

— Eu nu am să te îngrădesc niciodată, Audrey Rose!

De pe chipul lui Thomas pierise orice urmă de amuzament. Thomas mi-a sărutat mâna, făcându-mi inima să o ia razna dintr-un motiv cu totul nou.

— În plus, fac un gest de mărinimie, încercând să nu vă distrag pe niciunul dintre voi cu abilităţile mele exemplare de a ghici viitorul, a răspuns râzând în hohote când a văzut că-mi dădeam ochii peste cap. Plus, văd că pe punte se vinde aluat franţuzesc prăjit în unt şi tăvălit prin zahăr.

— Mă abandonezi din cauza dulciurilor? am zis, clătinând uşor din cap. Ce mărinimos, într-adevăr!

— Nu fi geloasă pe prăjituri, iubirea mea! Crusta lor aurie şi gustul de unt nu se pot compara cu personalitatea ta încântătoare. Prea mult.