— Nu te uita!
Mi-am strâns în braţe verişoara şi i-am tras capul spre umărul meu, dându-i voie să plângă. Thomas mi-a întâlnit privirea şi a rămas cu ochii la mine, împrumutându-mi din puterea lui, iar eu împrumutându-i din a mea. Mi-am trecut mâinile peste părul Lizei, sperând că gestul avea să ne calmeze pe amândouă.
— Este în regulă! O să fie bine!
— Rămâneţi aşezaţi! Şi calmi! Flăcările sunt limitate în mare parte la zona cadavrului.
Unchiul a privit la cei de la masa noastră; prioritatea lui era să se asigure că eram în regulă, deşi ştiam că îşi dorea să ajungă cât mai repede la victimă. S-a uitat la Thomas şi a dat din cap, pasându-i tacit responsabilitatea, pe când el a dispărut în mulţimea care se grăbea să iasă din salon.
— Nu e vie, a zis Thomas, calm în ciuda iadului din jur şi a vaietelor doamnei Harvey. Uită-te!
Ultimul lucru pe care voiam să-l fac era să mă uit la coşmarul din faţa mea. Încet, încet însă, m-am lăsat pătrunsă de calmitatea omului de ştiinţă.
— Cum…
M-am silit să ignor mirosul de carne şi păr arse. Să privesc dincolo de grămăjoarele de cine ştie ce care cădeau pe scenă. Am legănat-o uşurel pe Liza, observând că nu se auzeau ţipete şi nici nu se vedea vreo mişcare în timp ce trupul omenesc ardea ca o stea vie. Thomas avea dreptate – oricine ar fi fost victima, murise înainte să fie incendiată. Un act de milostenie, dacă a fi ucis şi incendiat putea fi considerat aşa.
Cu o tresăltare, trupul atârnat s-a smucit în jos, iar cei care nu reuşiseră încă să iasă au ţipat îngroziţi.
— Coborâţi frânghiile din nou! a ţipat Mefistofel, intrând pe scenă în goană şi dând ordine membrilor echipei care se ascundeau probabil pe grinzi.
— Daţi-l jos! Daţi-l jos acum!
Doi bărbaţi cu săbii au alergat sub cadavrul arzând şi au început să lovească materialul care se destrăma, ferindu-se din calea cenuşii ce ardea şi cădea asupra lor. Cred că erau Jian şi Andreas, dar nu eram în stare decât să o legăn pe Liza şi să încerc să-mi stăpânesc propriile lacrimi. Reuşeam să mă calmez dacă mă gândeam doar la mişcarea pe care o făceam.
Ospătarii şi personalul navei îndemnau oamenii să fie calmi, dar pasagerii scăpaseră de sub control. Mesele erau răsturnate. Femeile se legănau pe picioare în timp ce bărbaţii se împingeau. Era un spectacol de groază, în care oamenii se înghesuiau să iasă prin doar două uşi.
— Înăbuşiţi flăcările! a poruncit căpitanul Norwood din mijlocul haosului, aruncând două pături aspre spre oamenii de pe scenă. Călcaţi-le în picioare!
Doamna Harvey îşi ţinea mâna peste gură, dar dungile de umezeală de pe faţa ei îi trădau teama. Voiam să-l ascult pe unchiul meu şi să rămân calmă, la locul meu, deşi îmi doream, în acelaşi timp, să îi pot duce pe cei dragi departe de iadul din jur şi să-i pun la adăpost de lucrurile oribile pe care lumea ni le putea aduce în cale. Voiam să-mi îngrop faţa într-o pernă şi să urlu până când îmi rupeam coardele vocale şi mi se uscau lacrimile. Puteam să disec cadavre, dar era cu totul altceva să privesc cum arde un om. Cel care pusese grozăvia la cale era un monstru pe care nici măcar Spintecătorul sau Vlad Dracula nu ar fi îndrăznit să-l imite.
— Oh, Doamne, mirosul ăsta!
Liza şi-a îngropat faţa mai adânc în umărul meu. Propriile mele emoţii începeau să-şi facă apariţia, încercând să mă copleşească, dar eu le-am strâns şi le-am alungat departe. Nu mă puteam lăsa pradă lor tocmai acum. Şi, posibil, niciodată, în mintea mea, totul a devenit mecanic în jurul nostru – era singura manieră prin care puteam asimila ce se întâmpla fără a mă lăsa cuprinsă de jale.
Cadavrul a căzut, în cele din urmă, pe scenă, ca un sac de ovăz de cincizeci de kilograme aruncat pe podea. Mare parte din stricăciuni se limitau la cadavru şi la mătăsurile cu care fusese legat. În afară de apa înnegrită de funingine ce se vărsase pe scenă şi se strânsese pe podea, salonul scăpase de flăcări. Privirea mea îngrozită s-a întors la rămăşiţele arse. Nu voiam să cercetez cadavrul de aproape. Nu voiam să cred că ceea ce vedeam era real. Dar dorinţele nu aveau acum niciun loc în inima mea.
Thomas a bătut-o încetişor pe doamna Harvey pe umăr, încercând, cum putea mai bine, să o mângâie, deşi vedeam limpede că era tensionat. Era greu să intri în starea de calm necesară când mirosul de carne arsă îţi înţepa mirosul şi ochii.
— Doamnă Harvey? O puteţi duce pe Liza înapoi în cabina dumneavoastră?
Buza femeii a tremurat, dar a încuviinţat, dând scurt din cap.
— Bun! A plecat aproape toată lumea, iar focul a fost stins. Ar trebui să fiţi în siguranţă. Vreau să mergeţi direct la cabină şi să încuiaţi uşa. Voi veni şi eu când o voi conduce pe Audrey Rose, peste ceva timp. Bine?
Thomas vorbise calm, dar în glasul lui se simţea o forţă ce m-a făcut să-mi revin în simţiri. Vocea lui Thomas părea să fi avut acelaşi efect şi asupra doamnei Harvey. Femeia a clipit de câteva ori, apoi şi-a întins braţele spre Liza.
— Vino, dragă! Hai să ne pregătim apa pentru baie!
Liza mi-a dat drumul cât să se uite la chipul meu. Nu ştiu ce anume a văzut, însă şi-a înghiţit rapid lacrimile ce stăteau să-i curgă.
— Trebuie să vii cu noi! Te rog! Te rog, nu te apropia de… de scena aia… Te rog, vino cu mine!
Îmi doream să pot merge. Îmi doream mai mult decât orice pe lume să pot strânge mâna verişoarei mele şi să fugim din salonul acela, fără să ne mai uităm înapoi. Până acum, o singură dată îmi pusesem la îndoială pasiunea pentru medicina legală, dar întâmplarea din seara asta îmi zdruncina iar hotărârea.
— O să vin şi eu peste puţin timp! Îţi promit!
— Nu! Trebuie să…
— În noptiera mea este un cuţit.
Am îmbrăţişat-o strâns.
— Vreau să-l iei şi să-l ţii cu tine până mă întorc. Să nu laşi pe nimeni să intre cu excepţia mea, a lui Thomas sau a unchiului! Nici pe Mefistofel, nici pe altcineva din trupa de circ. Nici măcar pe Harry. Ai înţeles?
Îmi dorisem ca discursul meu să o încurajeze, dar obrajii Lizei s-au umezit de lacrimi care i se rostogoleau pe gulerul corsajului.
— Suntem în primejdie? Crezi că vom fi atacate? Eu…
— Este doar o precauţie, am zis. Nimic altceva.
I-am strâns mâna cu putere.
— Să ai grijă de doamna Harvey, bine?
Liza şi-a strâns buzele. Îi puteam vedea esenţa gingaşă preschimbându-se într-un miez de oţel. Poate că era mică, dar era prea puternică pentru a fi răpusă aşa de uşor. Mi-a strâns mâinile şi a încuviinţat.
— O să fac tot ce-mi stă în puteri!
