— Cred că a avut o durere teribilă de stomac, a răspuns Thomas, calm.
— Thomas! am zis, aruncându-i o privire îngrozită. Fii serios!
— Dar sunt!
Thomas a ridicat mâinile.
— Toate alimentele menţionate sunt dulci. Iar otrava poate fi ascunsă cu uşurinţă în ele. Îmi imaginez că a durut-o îngrozitor stomacul. Probabil că durerea a fost suportabilă la început şi tânăra a crezut că e pricinuită de excesul făcut. Pesemne a înţeles că era vorba de cu totul altceva când durerea s-a înteţit şi a început să transpire abundent.
Thomas a arătat spre mâinile fetei: erau roşii şi pătate de arsuri.
— Are unghiile rupte, dar tăieturile sunt pe palme şi nu sunt din cauză că s-ar fi luptat cu criminalul. Este un indiciu destul de clar că a strâns pumnii, încercând să-şi domolească durerea.
Unchiul a scos stomacul şi a făcut semn să îi fie adusă o tavă. I-am întins farfuria şi am ţinut-o bine în timp ce el a aşezat organul cu un pleoscăit. Am încercat din răsputeri să nu-mi imaginez homarul fript ce se aflase pe tavă ceva mai devreme. Cu un forceps, unchiul a scos câteva fructe de pădure nedigerate.
— Va trebui, evident, să facem nişte teste, dar acestea par să fie fructe de mătrăgună.
Am revizuit rapid lecţiile despre otrăvuri. Mătrăguna era o specie de plante otrăvitoare, numită uneori şi fructele diavolului. O senzaţie inconfortabilă mi-a lunecat prin oase. Trebuie ca fata să fi suferit groaznic după ce înghiţise atâtea fructe – cel mai probabil că inima ei o luase razna, iar respiraţia şi muşchii nu mai funcţionaseră normal. Cine îi dăduse acel desert criminal era un monstru fără inimă. Nici nu-mi putea imagina cum trebuie să fi fost să îi priveşti trupul scuturat de convulsii pe când moartea o legăna în braţe. Crima aceasta fusese lentă şi premeditată, iar dezvăluirea trupului, un gest extrem.
Am aşezat fructele într-o fiolă pentru a le studia mai târziu, privindu-l pe unchiul, care cosea incizia. Cusăturile lui erau curate şi precise, aşa cum mă învăţase şi pe mine.
— Roagă-l pe căpitan să le arate lordului şi doamnei Crenshaw inelul. Vezi dacă reuşesc să-l identifice ca fiind al fiicei lor.
Unchiul s-a întors spre cadavru, întristat.
— Măcar atâta mângâiere putem oferi.
Thomas a dat să îndeplinească teribila misiune de a scoate inelul de pe degetul cadavrului, dar l-am oprit. Nu voiam să fim atât de reci şi de clinici în acel moment. Gestul îmi părea prea solemn pentru aşa ceva. M-am lăsat pe vine şi am ridicat uşurel braţul fetei, scoţând cu mare grijă ceea ce pentru victimă fusese cândva o comoară, conform spuselor familiei ei. Am rămas pe vine încă un moment, după care i-am aşezat braţul pe piept. Fata fusese torturată, ucisă, apoi trupul ei preschimbat într-o arătare groaznică.
— Steaua, am zis eu, mai mult pentru mine.
Thomas şi unchiul păreau la fel de încurcaţi de vorbele mele.
— Este cartea de tarot cu care a fost asociată moartea. Am…
Nu voiam să le spun că pusesem mâna pe un pachet de tarot alături de cărţile de joc, aşa că am ridicat din umeri.
— Am împrumutat cărţile Lizei şi le-am studiat noaptea trecută. Cadavrul acesta arată ca acea carte. Trebuie să ne dăm seama ce înseamnă. În combinaţie cu celelalte, s-ar putea să ne conducă la criminal.
Unchiul părea sceptic, dar a dat din cap, înţelegând. M-am ridicat, strângând inelul în palmă. Oroarea şi tristeţea îmi dispăruseră. În locul lor se aprinsese o scânteie de furie. Oricine săvârşise crima mersese deja prea departe, iar eu nu aveam de gând să mă opresc până nu-l făceam pe ucigaş să plătească pentru vieţile luate.
— Acoperiţi-o cu o mantie înainte să o ducă de aici! am zis, glacial. Îi voi duce inelul căpitanului, pe dată.
M-am răsucit pe călcâie şi m-am îndreptat spre uşă. Simţeam hotărârea bubuind în mine ca o a doua bătaie de inimă. Poate că vasul se preschimba într-un coşmar plutitor, dar eu nu aveam de gând să cedez în faţa fricii.
CINCISPREZECE,
O SITUAŢIE INDECENTĂ
Cabina lordului Crenshaw
RMS Etruria
4 ianuarie 1889
— Este al lui Elizabeth, a zis lady Crenshaw fără a-şi lua ochii de la inelul pe care căpitanul Norwood îl ţinea întins. Unde l-aţi găsit?
Căpitanul Norwood a inspirat adânc.
— Îmi pare rău că trebuie să vă dau aceste veşti groaznice, doamnă, dar trupul domnişoarei Crenshaw a fost…
Căpitanul şi-a aruncat privirea în pământ, neştiind cum să descrie întâmplarea.
— Nu! Nu se poate!
Lady Crenshaw a clătinat din cap. Ochii ei scânteiau. Lordul Crenshaw i-a cuprins braţul, iar femeia a părut să-şi revină.
— Elizabeth este la Londra, sunt sigură. Cred că s-a întors deja acasă. O să-i scriem îndată ce ajungem la New York. Nu se poate să fie adevărat, a spus ea, cu vocea spartă.
— Îmi pare rău pentru pierderea suferită!
Gura căpitanului s-a închis pe dată când lady Crenshaw a căzut în genunchi.
— Facem tot ce putem să-i găsim ucigaşul…
— Ieşi afară!
Vocea lordului Crenshaw era gravă şi ameninţătoare.
