Ca un roi de albine, echipajul şi artiştii desfăceau corturile şi împătureau pânzele dungate cu negru, alb şi argintiu, punându-le deoparte pentru un alt spectacol sub lumina lunii. Pasagerii care se desfătaseră cu fel de fel de năzbâtii, în afară de dulciuri şi delicatese, dispăruseră. Sumar îmbrăcaţi, cei care mergeau pe picioroange nu mai dansau ca nişte şerpi fantomatici, legănându-se în ritmul apei şi al muzicii seducătoare. Clovni şi doamne elegante îşi mânjiseră machiajul cerat până devenise asemenea unui strat jupuit de piele. Cu toate acestea, indiferent de cât de obosiţi şi de murdari arătau artiştii, niciunul nu-şi scosese masca.

— De ce îşi ţin cu toţii măştile chiar şi după spectacol?

Mefistofel a făcut un semn din cap.

— Câştigă douăzeci de dolari pe săptămână plus tort, cu o singură condiţie: nu au voie să fie văzuţi fără mască. Niciodată.

— Tot ce le dai de mâncare este tort? am ridicat o sprânceană. Şi ei sunt de acord cu aşa ceva?

— Evident, nu! a zis Mefistofel pufnind. Înseamnă că mâncarea este inclusă în salariu.

M-am încruntat, încercând să înţeleg atât jargonul de circ, cât şi condiţia lui Mefistofel; pentru nişte oameni care voiau să trăiască liberi, mi se părea că aveau mult prea multe reguli.

— Harry Houdini nu este obligat să poarte mască, am zis eu. Asta nu cauzează conflicte? Aş zice că regulile trebuie să se aplice tuturor sau niciunuia.

Făcându-mi semn să ocolim prin partea opusă a navei, maestrul de ceremonii m-a condus pe puntea goală de la tribord, unde eram însoţiţi doar de scârţâitul funiilor şi de pasagerii adormiţi. Am încercat să nu mă zgribulesc pe când vântul îmi smucea gulerul violent şi ameninţător ca o bestie tulburată.

— Harry este diferit, a zis în cele din urmă Mefistofel. El va deveni o legendă într-o zi, ascultă ce-ţi spun! Un om ca el poartă deja o mască – el renaşte din cenuşa omului care a fost odată. De ce să-l oblig să se deghizeze când el poate deveni o altă persoană în fiecare noapte, scuturându-se câte un pic de vechiul Harry?

— Cine este vechiul Harry?

Nu mă aşteptam cu adevărat la un răspuns, dar Mefistofel era plin de surprize.

— Este un imigrant maghiar, dar ştii de unde le spune oamenilor că provine? Din Appleton, Wisconsin. Harry are atâtea măşti invizibile, încât una adevărată nu ar părea deloc autentică.

— Măcar Harry este numele lui adevărat? am zis, glumind.

— Nu. Este Ehrich.

— Ehrich?

— Ehrich Weiss. Dacă o fi şi ăsta adevărat. Nimeni, în afară de maică-sa, nu poate şti cu siguranţă.

Mefistofel a numărat cabinele şi a încetinit pasul.

— Am ajuns!

Ne-am oprit în faţa unei cabine aflate la vreo două uşi distanţă de pupa navei. M-am învârtit pe loc, aducându-mi aminte de ideea insistentă a unchiului cum că ucigaşii revizitează locul crimei, şi am cercetat zona. Vizavi de noi se aflau balustrada şi oceanul infinit. De ambele laturi ale cabinei, bărcile de salvare erau montate pe perete ca nişte trofee. Nu existau prea multe locuri în care s-ar fi putut ascunde o persoană, aşa că mă întrebam cum fusese scos din cameră trupul fetei.

— De unde ştii care este cabina domnişoarei Crenshaw? am întrebat deodată.

Mefistofel nu fusese prezent când îi cercetaserăm camera.

— Ai mai fost aici şi înainte? Cum ai recunoscut bucata de material din rochia ei?

Un alt gând mi-a străfulgerat prin minte şi l-am privit pe maestru cu ochii mijiţi.

— Eraţi amanţi?

— Simt cumva o urmă de gelozie? Sunt destul pentru toată lumea, domnişoară Wadsworth! Deşi, dacă ai vrea să fii unică, ar trebui să rezolvăm situaţia cu Cresswell. Odată ce îmi iau un angajament, nu îmi place să împart.

Nu m-am mai obosit să răspund la o asemenea prostie, deşi noua informaţie adâncea misterul ultimelor ore de viaţă ale domnişoarei Crenshaw. Dacă tânăra fusese cu maestrul, atunci era posibil să-i fi urmărit cineva mişcările? M-am gândit iar la Cassie – oare fusese geloasă pe escapadele lui târzii? Ori poate soţul ei îl urmărise pe Mefistofel până acolo, sperând să-i poată întinde o cursă?

Mefistofel şi-a netezit vesta, încruntându-se. Şi-a întors buzunarele de dos, a pipăit de-a lungul borului jobenului şi s-a aplecat, căutând în jurul pingelelor.

— Doar… un… moment.

— Serios? am întrebat, dând-mi ochii peste cap când mi-am dat seama ce căuta. Cum se face că tocmai tu, dintre toţi oamenii, nu ai şperaclu?

— Ţi se pare că semăn cu Houdini? s-a burzuluit el. El este Regele Cătuşelor.

— Evident, altfel am fi deja înăuntru, în loc să ne pierdem vremea în faţa cabinei.

Mi-am scos unul dintre acele de pălărie şi l-am împins pe maestru din calea mea cu şoldul. Mefistofel a fluierat apreciativ când am vârât acul în broască, mişcându-l până ce am auzit sunetul slab al mecanismelor. Houdini nu era singurul binecuvântat cu acest talent. Poate că dacă fugeam cu circul, m-aş fi putut antrena suficient cât să mă autointitulez Regina Cătuşelor. Mulţumindu-i în gând tatălui meu pentru trucul învăţat, am inspirat adânc şi am deschis uşa.

— Uite cine face minuni acum! am zis peste umăr. Poate o să-l ajut pe domnul Houdini cu următorul număr îndrăzneţ de evadare. Cum…

Am intrat în cabină şi m-am oprit brusc. Deşi încăperea era întunecată, lumina lunii intra pe uşa deschisă şi am văzut o siluetă ce şedea în capul oaselor în pat. Fie cineva aranjase pernele în forma unui trup uman, fie spărseserăm din greşeală o cabină ocupată.

Mefistofel s-a ciocnit de mine şi a blestemat.

— Trebuie să închidem uşa…

— O idee bună! E cam curent, a zis personajul misterios, ridicându-se în picioare. Poate ar trebui să o şi încui. N-aţi vrea să băgaţi pe nimeni la idei în legătură cu scopul vizitei voastre aici. Neînsoţiţi. După miezul nopţii. Nu arată prea bine.

Mi-au trebuit câteva secunde să mă dezmeticesc, însă vocea aceea nu era deloc cine m-aş fi aşteptat să fie.

— Thomas!

Inima aproape mi-a sărit din piept, dorind să evadeze din situaţia teribilă.

— Ce Dumnezeu faci stând aşa, în bezna asta?

În loc de răspuns, o lumină s-a aprins pe noptieră. Thomas a ridicat felinarul şi a făcut semn spre cameră. Totul era aproape intact. Nu era nimic nelalocul lui. Colţurile aşternuturilor erau trase, măsuţa de toaletă era orânduită cu grijă cu bijuterii şi cu cele necesare machiajului. Totul părea în regulă, cu excepţia noastră. Era clar că cineva făcuse curat în cameră de ultima dată când ne aflaserăm acolo.

Am deschis gura, dar nu am reuşit să scot nicio vorbă. Comportamentul lui Thomas fusese întotdeauna uşor bizar, însă situaţia de faţă era ciudată chiar şi pentru el.

— Uneori mă ajută să mă aflu în locul în care victima a fost ultima dată în viaţă. Dacă stau nemişcat, pot să recreez scena.

Thomas şi-a înclinat capul.

— Ce anume vă aduce pe voi aici? Aţi descoperit ceva despre domnişoara Crenshaw sau…

Tonul lui era calm şi suficient de cordial, însă lucirea necunoscută din ochii lui m-a iritat imediat.

— Ieşiserăm la o plimbare romantică şi am hotărât să încheiem seară cu o vizită în cabina unei femei moarte. Săruturile furate pe lângă cadavrele în putrefacţie sunt la modă. Mă mir că nu ai încercat şi tu.

Am văzut durerea din ochii lui Thomas, înainte ca el să se poată stăpâni.