— Nu-mi fac io griji, a zis Houdini. Şi nici tu n-ar trebui să-ţi faci. Cin’ mai poate face isprăvile pe care le fac eu? a continuat el, căutând cu privirea în jur. Păi da, nimeni.

— Ai putea să scoţi unicorni în culorile curcubeului din norişori mov şi tot m-ar deranja cât de incoerent vorbeşti, a zis Mefistofel zâmbind. Dacă nu o faci pentru mine, atunci măcar pentru bieţii unicorni. Făpturile magice merită un discurs corect gramatical.

Harry şi-a dat ochii peste cap.

— Ultima dată când am verificat, aranjamentul ăsta funcţiona pentru că nu ne băgăm unul peste treburile celuilalt. Eu nu-ţi critic magia sau invenţiile inginereşti, iar tu nu comentezi la adresa mea.

— Atunci, să zicem că a fost un sfat prietenesc, ca de la un magician la altul, a spus Mefistofel, păşind mai departe, ca să se aşeze.

Maestrul s-a aşezat într-un scaun şi şi-a sprijinit picioarele pe o masă, de parcă s-ar fi relaxat în cabina lui şi nu pusese la cale atacul unui leu cu doar o oră în urmă.

— Nu vei câştiga prea mulţi admiratori în situaţia de faţă dacă eşti obraznic cu tinerele domnişoare. Crezi că Prinţul Albert s-a adresat vreodată aşa publicului? Dacă tot te îmbraci în smoching, cu guler scrobit, şi te autointitulezi rege, atunci joacă rolul gentlemanului cât mai convingător cu putinţă! Limbajul tău de stradă newyorkez ar trebui să rămână acolo de unde l-ai şi împrumutat, ca pe o mână de păduchi.

Un zâmbet groaznic a tresărit pe buzele lui Houdini.

— N-o să port smoching pentru numărul ăsta, şefu’. Dar o să gâdil nobilimea cu câteva glumiţe.

Houdini s-a întors la Liza, făcând o temenea adâncă.

— Eşti, te rog, drăguţă să aduci cortina portabilă? Nu vom mai căpăta o altă şansă de a ne lăuda cu debutul trucului cu canistra de lapte. Trebuie să le arătăm ceva cu totul uluitor.

Mefistofel părea uşor amuzat de manierele şi de discursul corect ale lui Houdini, dar nu a muşcat momeala. În timp ce Houdini şi Liza aranjau scena după indicaţiile şi măsurătorile exacte ale lui Harry, eu revedeam în minte evenimentele serii. Nu-mi puteam imagina oroarea prin care trecuse victima din cuşca leului, înainte de a-şi da duhul. Speram că nu suferise prea mult.

Pe când mă aşezam lângă Mefistofel, am încercat din răsputeri să nu-mi amintesc cât de mult îmi amintea braţul din răcitor de laboratorul Spintecătorului şi de organele pe care le prelevase. Maestrul s-a uitat la mine. Încruntarea îi estompa veşnicul zâmbet arogant.

— Ai fost în camera femeii arse? a întrebat el, brusc serios.

Nu era tocmai lucrul pe care mă aşteptam să-l spună, dar am încuviinţat.

— O dată. Când am aflat prima oară că a dispărut.

Mefistofel a tras o bucată de material dintr-un buzunar interior al hainei.

— Ţi se pare cunoscut?

Sângele mi-a îngheţat în vine uitându-mă la stacojiul profund al materialului. Mi-am amintit de rochia frumoasă care rămăsese aruncată pe podeaua domnişoarei Crenshaw. Nu o cercetasem cu atenţie, dar eram aproape sigură că rochia nu fusese tăiată.

— De unde ai asta?

— Am găsit-o în cabina mea cu două nopţi în urmă. Fără vreun bilet sau vreun motiv.

Mefistofel a luat bucata de material şi a împăturit-o, aşezând-o la loc în buzunarul hainei.

— M-am gândit că a scăpat-o vreo menajeră când a făcut curăţenie, dar acum nu mai sunt aşa de sigur.

Dintr-un alt buzunar, Mefistofel a scos o altă bucată de material roşu; aceasta avea pete ruginii. Sânge.

— Este aceeaşi mătase. A fost adusă noaptea trecută.

— Pare să fie aceeaşi mătase cu cea din rochia domnişoarei Crenshaw.

— „Pare să fie”? a pufăit Mefistofel.

— De ce nu spui cu siguranţă că este material rupt din rochia ei? Oi fi eu bun la prestidigitaţie, dar dumneata, domnişoară Wadsworth, te descurci destul de bine cu învârtitul vorbelor.

— Ca om de ştiinţă, este imprudent să afirm ceva cu certitudine când nu pot fi sigură de la prima vedere, am zis, rece. Aşadar, bucata pare să fie din acelaşi material. Nu pot fi sigură dacă nu am la îndemână rochia fetei. Materialul este, cu siguranţă, similar. Dar acelaşi?

Am ridicat un umăr. Un muşchi tresălta nervos pe obrazul lui Mefistofel.

— Poţi să te enervezi cât vrei, dar memoria este un iluzionist mult mai bun decât tine. Cum rămâne cu „păcăleşte privirea şi convinge mintea”? Oare nu se aplică acelaşi concept?

— Bine! Vii cu mine în cabina domnişoarei Crenshaw? a întrebat Mefistofel. Am putea să căutăm dovada că bucata această tăiată de material, care pare să fie din rochia ei, chiar este din rochia ei.

— Nu este o idee bună să intrăm cu forţa în cabina ei, mai ales că este locul crimei.

— Ceea ce face aventura noastră cu atât mai atractivă.

Mefistofel s-a ridicat şi mi-a întins mâna.

— Hai să mergem! Sigur căpitanul te va căuta în curând.

— Nu am acceptat să vin cu tine.

— Adevărat! Dar nici nu ai refuzat, a zis maestrul, ridicându-şi un colţ al gurii. Ştiu că tânjeşti la fel de mult ca mine să rezolvi misterul, domnişoară Wadsworth. Am început să primesc plângeri de la sponsori, care nu sunt foarte promiţătoare pentru Carnaval. Acum, mă ajuţi să intru în cabina ei sau nu? Aşa cum ai spus, fata este moartă. Mă îndoiesc că o va deranja investigaţia noastră.

Am arătat, cu inima îndoită, spre scenă.

— Cum rămâne cu numărul de magie?

— Va trebui să aştepţi până mâine-noapte şi să te bucuri de el alături de ceilalţi pasageri.

Mefistofel mi-a întins iar mâna.

— Eşti gata să săvârşim o mică infracţiune?

Nu eram deloc pregătită. M-am ridicat, împovărată de un presentiment, şi l-am urmat pe iluzionist spre cabina goală a fetei ucise, regretându-mi deja neghiobia.

DOUĂZECI ŞI DOI,

TORT ŞI MĂŞTI,

Puntea de promenadă

RMS Etruria

5 ianuarie 1889

Am ieşit pe puntea de promenadă, descoperind un alt soi de haos faţă de acela pe care îl lăsaserăm cu doar o jumătate de oră în urmă.