Un fel de iad.
•
Cincisprezece etaje mai sus, într-o clădire de peste drum, se sparge o fereastră și o ploaie de cioburi cade pe trotuar; e urmată de un scaun, apoi de un bărbat îmbrăcat într-un costum dungat.
Se prăbușește cu capul înainte pe acoperișul unei mașini, a cărei alarmă începe să sune ascuțit.
Oamenii aleargă pe lângă Barry.
Pe trotuare.
Pe străzi.
Mai mulți bărbați și femei cad din zgârie-nori, pentru că își amintesc cum a fost să moară într-un atac nuclear.
O sirenă de apărare civilă începe să sune și oamenii ies șuvoaie din clădirile din jur, la fel ca șobolanii, și se revarsă într-un garaj subteran pentru a se adăposti.
Barry sare în mașină și pornește motorul. Apex se află în Upper East Side, chiar dincolo de parc, la doar șase cvartale distanță de poziția sa actuală.
Ajunge pe stradă, dar tot ce poate face este să se strecoare printre hoardele de oameni.
Apăsând claxonul, virează în cele din urmă spre Columbus, care este doar puțin mai aglomerat.
Conduce în sensul opus traficului și o ia la dreapta pe prima alee pe care ajunge, accelerând în umbra dintre clădirile de apartamente.
Aprinde semnalele luminoase și sirenele și își croiește drum pe alte două străzi pline de oameni frenetici și isterici.
Accelerând Crown Vicul, intră pe o alee din Central Park, încercând să sune iar la Apex.
De data aceasta, telefonul sună.
Te rog, te rog, răspunde!
Și sună.
Și sună.
Pe drumul din față sunt mult prea mulți oameni, așa că virează spre North Meadow, traversând terenurile de baseball unde obișnuia să joace.
— Alo?
Barry apasă pe frână și oprește mașina în mijlocul terenului, comutând telefonul pe difuzor.
— Cine e? întreabă el.
— Jee-woon Chercover. Barry?
— De unde ai știut?
— Mă întrebam dacă o să suni.
Data trecută când Barry a interacționat cu Jee-woon, el și Helena l-au împușcat în laboratorul lui Slade, după ce s-a năpustit gol spre un pistol.
— Unde ești acum? întreabă Barry.
— În biroul de la etajul treizeci al clădirii mele. Mă uit spre oraș. Aștept să mor din nou, ca noi toți. Tu și Helena faceți asta?
— Am încercat să oprim totul. Voiam să-l găsesc pe Slade…
— A murit anul trecut.
— Știu. Așa că trebuie să te întreb: când Helena și cu mine l-am găsit pe Slade la hotel, cu atâția ani și vieți în urmă, a făcut aluzie la faptul că ar exista o modalitate de a anula amintirile moarte. Un alt fel de a călători. De a utiliza scaunul de memorie.
La capătul celălalt al liniei se așterne tăcerea.
— Vrei să spui, când m-ai ucis.
— Da.
— Ce s-a întâmplat după…
— Uite, nu e timp. Am nevoie de informația asta, dacă o ai. Am fost într-o buclă de treizeci și trei de ani cu Helena, încercând să găsim o cale de a șterge ceea ce cunoaște lumea despre scaunul de memorie. Nimic nu funcționează. De aceea ajungem în acest moment de apocalipsă din nou și din nou. Și o să se tot întâmple dacă nu…
— Pot să îți spun un singur lucru și e tot ce știu. Marcus credea într-adevăr că există o modalitate de a reseta o cronologie astfel încât să nu existe amintiri moarte. Chiar a făcut asta odată.
— Cum?
— Nu știu detalii specifice. Uite, trebuie să îmi sun părinții. Te rog, repară asta, dacă poți. Suntem cu toții în iad.
