— Da?
— Da.
Este o toamnă târzie în oraș și Barry se gândește că această realitate este din ce în ce mai solidă cu fiecare minut care trece. Nicio schimbare nu amenință să strice totul.
Pune la îndoială amintirea tuturor celorlalte cronologii. Chiar și Helena pare mai mult o fantezie care se șterge decât o femeie pe care a atins-o și a iubit-o.
Ceea ce pare real în acest moment nu este amintirea – fantomă a undei de șoc care vaporizează Upper West Side. Ceea ce pare real sunt sunetele orașului, oamenii de la mesele din jur, fosta lui soție, respirația care intră și iese din plămânii lui.
Pentru toți, în afară de el, trecutul este un concept singular.
Fără istorii conflictuale.
Fără amintiri false.
Cronologiile moarte cu haos și distrugere și le amintește doar el.
Când vine nota de plată, Julia încearcă să plătească, dar el o ia și oferă cardul lui.
— Mulțumesc, Barry.
Întinde brațul peste masă și o ia de mână, observând mirarea din ochii ei față de acest gest de intimitate.
— Julia, trebuie să-ți spun ceva.
Privește spre râu. Briza care vine dinspre apă e răcoroasă și soarele îi încălzește umerii. Vase cu turiști traversează râul. Zgomotul traficului este neîncetat pe autostrada de deasupra. Cerul este brăzdat de urmele a o mie de avioane.
— Am fost furios pe tine multă vreme.
— Știu, spune ea.
— Am crezut că m-ai părăsit din cauza lui Meghan.
— Poate. Nu știu. Era prea mult să respir același aer cu tine în acele zile întunecate.
El clatină din cap.
— Cred că, dacă tu și cu mine ne-am putea întoarce înainte să moară ea, chiar dacă am putea cumva să prevenim asta, tot te-ai duce pe drumul tău și eu pe al meu. Cred că am fost meniți să fim împreună doar pentru o vreme. Poate că Meghan a scurtat durata de viață a cuplului nostru, dar, chiar și dacă ar fi trăit, în momentul acesta tot am fi despărțiți.
— Chiar crezi asta?
— Da, și îmi pare rău că m-am agățat de furie. Îmi pare rău că văd asta abia acum. Am avut atât de multe momente perfecte și pentru atât de multă vreme, dar nu le-am putut aprecia… Am putut doar să privesc în urmă cu regret. Asta am vrut să îți spun: nu aș schimba nimic. Mă bucur că ai intrat în viața mea atunci când ai făcut-o. Mă bucur pentru timpul pe care l-am avut împreună. Mă bucur pentru Meghan și pentru că ea a venit din noi doi. Știu că ea nu ar fi putut veni din alți doi oameni. N-aș regreta asta nicio secundă.
Ea își șterge o lacrimă.
— Toți anii aceștia, am crezut că ți-ai fi dorit să nu mă fi cunoscut vreodată. Am crezut că m-ai învinovățit pentru că ți-am distrus viața.
— Eram doar rănit.
Ea îi strânge mâna.
— Îmi pare rău că nu am fost meniți unul altuia, Barry. Ai dreptate în privința asta și îmi pare rău pentru tot restul.
BARRY
5 noiembrie 2018
Mansarda se află la etajul al treilea al unui depozit transformat din Dogpatch în San Francisco, într-un cartier vechi de șantiere navale din golf.
Barry locuiește la trei cvartale distanță și se îndreaptă acum spre intrarea în clădire.
Ceața este atât de deasă, încât anulează marginile orașului, aplicând peste toate un strat de gri și transformând globurile de iluminat ale felinarelor în sfere eterice. Îi amintește, în anumite feluri, de paleta de culori a unei amintiri moarte, dar îi place anonimatul pe care i-l conferă.
Deschide ușa o femeie care ieșea în oraș seara. Trece pe lângă ea și intră în hol urcând două etaje pe scări și apoi pe un hol lung, spre Unitatea 7.
Bate la ușă și așteaptă.
Nu răspunde nimeni.
Bate din nou, de data asta mai tare, și după o clipă prin ușă se aude vocea moale a unui bărbat.
— Cine este?
— Detectivul Sutton. Barry se dă înapoi și îndreaptă insigna spre vizor. Pot să vorbesc cu dumneata?
— Despre ce este vorba?
— Deschideți ușa, vă rog!
