Tableta afișează un număr.
121.
La limită în zona sigură.
Barry își fixează un port de injecție în antebrațul stâng și încarcă rapid cocktailul de medicamente în mecanism.
I se pare că simte primele semne de Oxy în timp ce programează secvența de reactivare a amintirii la terminal, dar în curând este gol și se urcă în bazin.
Plutind în apă pe spate, întinde mâna și trage trapa, închizând-o peste el.
Mintea lui pornește într-o mie de direcții diferite.
O să eșuezi și n-o să faci nimic, doar o să mori în bazinul ăsta.
La dracu’ cu lumea, salveaz-o pe Meghan!
Întoarce-te acolo și mori lângă soția ta, așa cum ai plănuit în ultimele două luni.
Trebuie să continui să încerc. Helena ar fi vrut asta.
În antebrațul stâng simte o vibrație subtilă. Închide ochii și trage adânc aer în piept, întrebându-se dacă va fi ultima dată.
BARRY
Lumea e încremenită ca un tablou – nicio mișcare, viață sau culoare – și, cu toate acestea, este conștient de propria existență.
Poate să vadă doar în direcția în care se îndreaptă – un aranjament de mese aflat în direcția râului, a cărui apă e aproape neagră.
Totul este înghețat.
Totul este în nuanțe de gri.
Undeva înainte, un chelner – întunecat ca o stafie – duce o carafă de apă cu gheață.
Oamenii sunt așezați la mesele cu umbrele, prinși între momente de râs, mâncat și băut, ținând șervetele la gură. Dar nu este nicio mișcare. Ar putea la fel de bine să fie ciopliți.
Undeva în față o vede pe Julia, așezată deja la masa lor. Îl așteaptă, oprită într-un moment anxios, iar el simte o teamă îngrozitoare că ea va aștepta pentru totdeauna.
Nimic nu seamănă cu întoarcerea într-o amintire dintr-o cronologie vie. E un proces de încorporare lentă, pe măsură ce ești cuprins de senzațiile amintirii. Pătrunzi în acțiune și în energie.
Aici nu simte niciuna.
Și își dă seama – este, în sfârșit, într-un moment de acum.
Orice ar fi sau ar fi devenit, Barry simte o libertate de mișcare pe care nu a mai cunoscut-o niciodată. Nu se mai află în spațiul tridimensional și se întreabă dacă nu cumva asta a vrut să spună Slade când a zis: Și poate că nu vei reuși niciodată… doar dacă poți călători cum am călătorit eu. În felul acesta a experimentat Slade universul?
Imposibil; se întoarce în sinea lui și privește înapoi prin…
Nu știe exact ce este.
Cel puțin, nu imediat.
Este prins la marginea a ceva ce îi amintește de o cale stelară încetinită în timp, doar că este cumva o parte din el, ca o extensie a ființei lui care cade și se învârtește în jurul sieși într-o formă strălucitoare, mai frumoasă și mai misterioasă decât orice altceva din experiența lui. Iar el știe, la un nivel pe care nu și-l poate explica pe moment, că aceasta este linia originală a lumii, care conține intervalul existenței sale așa cum este format de amintiri.
Fiecare amintire pe care și-a creat-o vreodată.
Și fiecare amintire care l-a creat pe el.
Iar aceasta nu este singura sa curbură spațiu-timp. Din aceasta se ramifică altele, răsucindu-se și învârtindu-se în jurul lor.
Simte curbura spațiu-timp de amintiri în care a salvat-o pe Meghan de la accident.
Un trio de curburi spațiu-timp ceva mai mici, fiecare terminându-se cu moartea lui la hotelul lui Slade.
Viețile subsecvente pe care el și Helena le-au trăit încercând să împiedice sfârșitul lumii.
Chiar și ramurile pe care le-a creat în ultima lor viață din Antarctica – raze de amintiri ca niște spițe, formându-se de câte zece ori, atât cât a murit în bazin ca să fie cu ea din nou.
Dar nimic din toate acestea nu mai contează.
Cronologia în care se află este cea originală, iar el accelerează în amonte, pe râul vieții sale, trecând prin momente uitate și înțelegând, în sfârșit, că totul este făcut doar din amintiri.
Totul.
Când acul conștienței sale atinge o amintire, viața lui începe să se deruleze și se trezește într-un moment înghețat…
Mirosul de frunze moarte și răcoarea toamnei în oraș. Stătea în Ramble, în Central Park, plângând după ce își semnase actele de divorț.
