Și, probabil, unele mult mai bune.
Asta vrei? Să te scufunzi într-o natură moartă a unei amintiri doar pentru că viața ți-a frânt inima?
Timp de nenumărate vieți, a trăit într-o stare de regret perpetuu, ce a revenit obsesiv și cu un efect distructiv în vremuri mai bune, în momente pe care își dorea să le poată schimba. A trăit majoritatea acelor vieți privind în oglinda retrovizoare.
Până la Helena.
Gândul vine aproape ca o rugăciune: Nu vreau să mă mai uit înapoi. Sunt gata să accept că existența mea va presupune uneori durere. Nu mai încerc să evadez, nici prin nostalgie, nici printr-un scaun de memorie. Ambele înseamnă același lucru nenorocit.
Viața cu un cod prin care să poți trișa nu este viață. Existența noastră nu este un proces ce poate fi proiectat sau optimizat pentru a evita durerea.
Asta înseamnă să fii om – frumusețea și durerea laolaltă, fiecare dintre ele neavând sens fără cealaltă.
Se află din nou în cafenea.
Apele râului Hudson devin albastre și încep să curgă. Cerul capătă culoare, la fel și fețele clienților, clădirile, fiecare suprafață. Simte aerul rece al dimineții, care vine dinspre râu pe fața lui. Simte miros de mâncare. Brusc, lumea este vibrantă din nou, plină de prezența oamenilor care râd și vorbesc peste tot în jurul lui.
Respiră.
Clipește.
Zâmbește și plânge.
Și, în sfârșit, se întoarce spre Julia.
EPILOG
Viața poate fi înțeleasă numai invers, dar trebuie trăită înainte.
Søren Kierkegaard
BARRY
4 noiembrie 2018
Cafeneaua se află într-un loc pitoresc de pe malul râului Hudson, în umbra autostrăzii Joe DiMaggio. Barry și Julia împărtășesc o îmbrățișare scurtă, fragilă.
— Ești bine? îl întreabă ea.
— Da.
— Mă bucur că ai venit.
Chelnerul apare să le ia comenzile de băutură, iar ei stau de vorbă până când vine cafeaua.
Este duminică și cei care iau brunch-ul au ieșit din casă în număr mare. În tăcerea inițială, stânjenitoare, cu Julia, Barry își verifică amintirile.
Fiica lui a murit cu unsprezece ani în urmă.
Julia a divorțat de el la scurt timp după aceea.
Nu i-a cunoscut niciodată pe Marcus Slade și pe Ann Voss Peters.
N-a călătorit niciodată înapoi într-o amintire pentru a o salva pe Meghan.
Sindromul Amintirilor False nu s-a răspândit niciodată în lume.
Realitatea și timpul nu s-au despletit niciodată în mințile miliardelor de oameni.
Și nu a întâlnit-o niciodată pe Helena Smith. Nenumăratele lor vieți împreună, petrecute încercând să salveze lumea de efectele scaunului, au fost alungate în pustietatea amintirilor moarte.
Nu încape nicio îndoială – simte asta în oase.
Această cronologie este prima, cea originală.
Barry privește peste masă spre Julia și spune:
— Mă bucur foarte mult să te văd.
Vorbesc despre Meghan, despre ce își imaginează fiecare că ar face cu viața ei, și Barry abia se poate stăpâni să nu-i spună Juliei ce știe de fapt. Că a văzut asta cu ochii lui într-o amintire distantă, de neatins. Că fiica lor ar fi fost mai plină de viață, mai interesantă și mai bună decât în oricare dintre variantele speculate de ei ca să îi onoreze amintirea.
Când vine mâncarea, Barry își amintește cum stătea Meghan la masă cu ei. Aproape că îi simte prezența, ca a unui membru-fantomă. Și, deși doare, gândul nu îl frânge cum ar fi făcut-o odată. Amintirea fiicei sale doare pentru că a experimentat un lucru frumos care a dispărut de atunci. La fel și cu Julia. La fel cu toată pierderea pe care a trăit-o vreodată.
Ultima oară când a trăit acest moment cu Julia, și-au amintit de o excursie de familie în Adirondacks, la lacul Lacrima Norilor, lângă izvorul râului Hudson.
Iar fluturele care continua să zboare pe lângă ei îl făcea să se gândească la Meghan.
— Pari că ești mai bine, spune Julia.
