— Câți oameni crezi că au murit în acea explozie de o fracțiune de secundă? Câți vor avea o moarte agonizantă din cauza intoxicării cu radiații în următoarele câteva ore dacă Helena nu va reseta această cronologie? Ce se întâmplă în San Francisco are loc în toată America. În orașele mari ale aliaților noștri. Și noi ne asmuțim arsenalul asupra Rusiei și Chinei. Aici ne-a adus marele tău vis. Și este a cincea oară când se întâmplă asta. Așa că te întreb: cum poți să stai acolo știind că ai mâinile murdare de sângele tuturor acestor oameni? Marcus, nu ajuți omenirea să evolueze. Ne torturezi. După asta, specia noastră nu va avea niciun viitor.
Chipul lui Slade este lipsit de expresie în timp ce privește două turnuri de fum înălțându-se spre cer, ca două torțe uriașe. Rețelele de iluminat din San Francisco, Oakland și San Jose s-au întrerupt, dar orașele mocnesc precum rămășițele unui foc pe moarte.
Suflul violent al primei focoase îi ajunge și la distanța aceea, sunând ca un tun al cărui ecou ricoșează pe dealuri. Pământul de sub ei tremură.
Slade își freacă brațele goale.
— Trebuie să te întorci la ceea ce s-a întâmplat mai întâi.
— Am încercat asta. De mai multe ori. Helena s-a întors în 1986…
— Nu mai gândi liniar. Nu la începutul acestei cronologii. Nici măcar la ultimele cinci sau șase. Trebuie să te întorci la evenimentul de la care au început toate acestea, iar acela este în cronologia originală.
— Cronologia inițială există numai într-o amintire moartă.
— Exact. Trebuie să te întorci și să o repornești. Aceasta este singura cale prin care poți împiedica oamenii să își amintească.
— Dar nu poți mapa o amintire moartă.
— Ai încercat?
— Nu.
— Va fi cel mai dificil lucru pe care l-ai făcut vreodată. Probabil că vei eșua, ceea ce înseamnă că vei muri.
— Ce eveniment a declanșat toate acestea?
— În cronologia originală, am ucis-o pe Helena pe 5 noiembrie 2018. Întoarce-te cât mai aproape posibil de acea dată… și oprește-mă.
— Cum…
O altă izbucnire de lumină, la o sută șaizeci de kilometri spre sud, face să strălucească toată marea.
— Pleacă, spune Slade. Dacă nu ajungi la Helena până când moare în bazin, nu-ți vei aminti ceea ce tocmai ți-am spus până la următoarea…
Barry o ia la fugă pe deal, îndreptându-se spre casa principală. Scoate telefonul din buzunar, care îi cade, apoi îl recuperează și formează în sfârșit numărul Helenei.
Ține telefonul la ureche în timp ce aleargă spre casa lor.
Sună.
Și sună.
Unda de sunet a celei de-a doua explozii ajunge la el.
Telefonul încă sună.
Apoi intră căsuța vocală.
Aruncă telefonul când ajunge jos, cu transpirația intrându-i în ochi, și se îndreaptă spre casă urlând.
— Helena! Așteaptă!
Casa masivă de țară este construită lângă un pârâu care șerpuiește prin vale.
Barry aleargă pe treptele verandei și dă buzna pe ușa din față, strigând numele Helenei în timp ce traversează în fugă sufrageria, dărâmând o măsuță și vărsând un pahar cu apă care se sparge pe jos.
Apoi intră pe holul aripii de vest, trece pe lângă dormitorul matrimonial și, în capătul holului, strigă de lângă ușa securizată a laboratorului, care a fost lăsată deschisă.
— Helena, oprește-te!
Aleargă pe scări spre laboratorul subteran, care găzduiește scaunul de memorie și bazinul de deprivare. Au răspunsul. Sau, cel puțin, ceva de încercat, un lucru care nu mai necesită alți treizeci și trei de ani. Privirea de pe chipul lui Slade, strălucind în lumina incendiilor nucleare, nu era una a unui bărbat care minte, ci a unuia care s-a împăcat brusc cu tot ce a făcut. Cu durerea pe care o provoca.
Barry coboară ultima treaptă și intră în laborator. Helena e de nevăzut, ceea ce înseamnă că este deja în camera de deprivare. Ecranele terminalului atestă acest lucru, unul dintre ele afișând mesajul: ELIBERARE DE DMT detectată.
Barry ajunge la camera de deprivare și pune mâinile pe trapă pentru a o deschide…
Lumea încetinește și încremenește.
Laboratorul rămâne fără culoare.
El urlă pe dinăuntru – trebuie să oprească asta, au răspunsul.
Dar nu se poate mișca, nu poate vorbi.
Helena nu mai este, iar această realitate este la fel.
•
