— De ce?

— Am SAF.

Barry rezistă impulsului de a o lua la fugă. Sigur că auzise de sindromul amintirilor false, dar nu cunoscuse și nici nu întâlnise pe cineva cu această afecțiune. Niciodată nu respirase același aer cu o asemenea persoană.

Nu este sigur dacă ar trebui să încerce s-o apuce acum. Nici nu vrea să fie atât de aproape. Nu, la naiba cu asta! Dacă se mișcă pentru a sări, va încerca să o salveze, iar dacă se va infecta cu SAF în timpul ăsta, asta e. E un risc pe care ți-l asumi când devii polițist.

— De cât timp îl ai? o întreabă el.

— Într-o dimineață, cam cu o lună în urmă, în loc de casa mea din Middlebury, Vermont, m-am trezit brusc într-un apartament de aici, din oraș, cu o durere ascuțită de cap și o sângerare teribilă din nas. La început nu aveam habar unde sunt. Apoi mi-am amintit… și această viață. Aici și acum, sunt singură, sunt bancher de investiții, trăiesc cu numele meu de fată. Dar am… Acum se pregătește vizibil ca să facă față emoțiilor… Amintiri despre cealaltă viață a mea din Vermont. Eram mama unui băiat de nouă ani pe nume Sam. Aveam o afacere ce implica amenajări peisagistice cu soțul meu, Joe Behrman. Eram Ann Behrman. Eram la fel de fericiți pe cât are oricine dreptul să fie.

— Cum e? întreabă Barry, mai făcând pe furiș un pas spre ea.

— Cum e… ce?

— Amintirile false despre viața din Vermont.

— Nu-mi amintesc doar nunta. Îmi amintesc cum ne-am certat din cauza modelului de tort. Îmi amintesc cele mai mici detalii despre casa noastră. Pe fiul nostru. Fiecare moment al nașterii lui. Râsul lui. Semnul din naștere de pe obrazul stâng. Prima zi de școală și cum nu a vrut să îl las singur acolo. Dar când încerc să mi-l imaginez pe Sam, este totul în alb și negru. Nu are culoare în ochi. Îmi spun că erau albaștri. Văd doar negru.

Toate amintirile mele din viața aceea sunt în nuanțe de gri, ca în cadrele din filmele noir. Par reale, dar sunt amintiri bântuite, fantomatice. Izbucnește în plâns, apoi continuă: Toată lumea crede că SAF înseamnă doar amintiri false cu momentele importante din viață, dar cel mai tare dor cele mici. Nu mi-l amintesc doar pe soțul meu. Îmi amintesc mirosul respirației lui dimineața, când se întorcea cu fața spre mine în pat. Cum de fiecare dată când se trezea înaintea mea să se spele pe dinți, știam că se va întoarce înapoi în pat și că va încerca să facem sex. Lucrurile astea mă omoară. Detaliile cele mai mici și perfecte care mă fac să știu că s-a întâmplat cu adevărat.

— Dar viața asta? întreabă Barry. Nu merită nimic pentru tine?

— Mulți oameni fac SAF și preferă amintirile actuale celor false, dar din viața asta nu îmi doresc nimic. Am încercat timp de patru săptămâni lungi. Nu mă mai pot preface.

Lacrimile lasă urme și îi întind conturul de ochi.

— Fiul meu nu a existat niciodată. Înțelegi asta? Este doar o eroare frumoasă în creierul meu.

Barry se aventurează să mai facă un pas spre ea, dar de data asta îl prinde.

— Nu te apropia mai mult.

— Nu ești singură.

— Sunt al dracului de singură.

— Te știu doar de câteva minute și voi fi devastat dacă faci asta. Gândește-te la oamenii din viața ta care te iubesc! Gândește-te cum s-ar simți ei!

— L-am găsit pe Joe, spune Ann.

— Cine?

— Soțul meu. Locuia într-o vilă din Long Island. S-a purtat ca și cum nu mă recunoștea, dar știu că nu e adevărat. Avea o cu totul altă viață. Era căsătorit – nu știu cu cine. Nu știu dacă avea copii. Se purta de parcă eu eram nebună.

— Îmi pare rău, Ann.

— Doare așa de tare…

— Uite, am fost în locul tău. Am vrut să termin cu toate. Iar acum stau aici și îți spun că mă bucur că nu am făcut-o. Mă bucur că am avut puterea să trec peste asta. Acest punct jos nu este cartea vieții tale. Este doar un capitol.

— Tu ce ai pățit?

— Mi-am pierdut fiica. Viața mi-a rupt inima în două.

Ann privește orizontul incandescent.

— Ai fotografii cu ea? Încă vorbești cu oamenii despre ea?

— Da.

— Deci a existat.

El încuviințează.

— Înțelegi că… fiul meu a fost pur și simplu șters?

La asta pur și simplu nu are ce să spună.

Ann privește din nou în jos, spre picioare. Își dă jos unul dintre pantofii cu toc și privește cum cade.

Apoi îl aruncă pe al doilea în gol.

— Ann, te rog!

— În fosta mea viață, viața mea falsă, Franny, prima soție a lui Joe, s-a aruncat de pe clădirea asta – chiar de pe marginea de aici, de fapt. Avea depresie clinică. Știu că el s-a învinovățit pentru asta. Înainte să plec de la casa lui din Long Island, i-am spus lui Joe că voi sări de pe Poe Building în seara asta, la fel ca Franny. Pare un gest prostesc și disperat, dar am sperat că va apărea aici în seara asta și că mă va salva. Așa cum nu a reușit să o facă în cazul ei. La început am crezut că este el, dar nu purta niciodată apă de colonie.

Ea zâmbește melancolic, apoi adaugă:

— Mi-e sete.

Barry privește spre ușile franțuzești și spre biroul întunecat și vede doi polițiști de patrulă stând pregătiți lângă biroul de recepție. Privește din nou spre Ann.

— Atunci de ce nu te dai jos de acolo ca să mergem împreună înăuntru, să îți aduc un pahar cu apă?

— Vrei să mi-l aduci aici?

— Nu pot să te las.

Acum mâinile îi tremură și brusc el zărește o fărâmă de hotărâre în ochii ei.

Se uită la Barry.

— Nu este vina ta, spune ea. Oricum avea să se termine astfel.

— Ann, nu…

Și, cu o grație lejeră, se aruncă de pe margine.