Barry se îndepărtează de ea, ajungând într-un unghi care îl aduce și mai aproape de parapet, la doi metri față de locul în care sta ea. Privește o dată peste margine, iar măruntaiele i se strâng.
— Bun, hai să auzim! spune ea.
— Pardon?
— Nu ești aici ca să mă convingi să mă dau jos? Încearcă s-o faci cât poți de convingător.
Se decisese ce va spune în timp ce urcase cu liftul, amintindu-și instructajul pentru cazurile de suicid. Dar acum, pe moment, se simte mai puțin încrezător. Singurul lucru de care este sigur este că îi îngheață picioarele.
— Știu că acum totul ți se pare lipsit de speranță, dar este doar un moment, iar momentele trec.
Ann privește direct spre latura clădirii, la 120 de metri în jos, spre stradă, cu palmele lipite de piatra tocită de zeci de ani de ploi acide. Tot ce ar trebui să facă ar fi să se împingă în afară. El bănuiește că ea parcurge pașii în minte, ajungând încet la gândul de a o face. Trece însă de acea ultimă presiune.
Observă că ea tremură.
— Pot să-ți dau haina mea? o întreabă el.
— Sunt destul de sigură că nu vrei să te apropii mai mult, detective.
— De ce?
— Am SAF.
Barry rezistă impulsului de a o lua la fugă. Sigur că auzise de sindromul amintirilor false, dar nu cunoscuse și nici nu întâlnise pe cineva cu această afecțiune. Niciodată nu respirase același aer cu o asemenea persoană.
Nu este sigur dacă ar trebui să încerce s-o apuce acum. Nici nu vrea să fie atât de aproape. Nu, la naiba cu asta! Dacă se mișcă pentru a sări, va încerca să o salveze, iar dacă se va infecta cu SAF în timpul ăsta, asta e. E un risc pe care ți-l asumi când devii polițist.
— De cât timp îl ai? o întreabă el.
— Într-o dimineață, cam cu o lună în urmă, în loc de casa mea din Middlebury, Vermont, m-am trezit brusc într-un apartament de aici, din oraș, cu o durere ascuțită de cap și o sângerare teribilă din nas. La început nu aveam habar unde sunt. Apoi mi-am amintit… și această viață. Aici și acum, sunt singură, sunt bancher de investiții, trăiesc cu numele meu de fată. Dar am… Acum se pregătește vizibil ca să facă față emoțiilor… Amintiri despre cealaltă viață a mea din Vermont. Eram mama unui băiat de nouă ani pe nume Sam. Aveam o afacere ce implica amenajări peisagistice cu soțul meu, Joe Behrman. Eram Ann Behrman. Eram la fel de fericiți pe cât are oricine dreptul să fie.
— Cum e? întreabă Barry, mai făcând pe furiș un pas spre ea.
— Cum e… ce?
— Amintirile false despre viața din Vermont.
— Nu-mi amintesc doar nunta. Îmi amintesc cum ne-am certat din cauza modelului de tort. Îmi amintesc cele mai mici detalii despre casa noastră. Pe fiul nostru. Fiecare moment al nașterii lui. Râsul lui. Semnul din naștere de pe obrazul stâng. Prima zi de școală și cum nu a vrut să îl las singur acolo. Dar când încerc să mi-l imaginez pe Sam, este totul în alb și negru. Nu are culoare în ochi. Îmi spun că erau albaștri. Văd doar negru.
Toate amintirile mele din viața aceea sunt în nuanțe de gri, ca în cadrele din filmele noir. Par reale, dar sunt amintiri bântuite, fantomatice. Izbucnește în plâns, apoi continuă: Toată lumea crede că SAF înseamnă doar amintiri false cu momentele importante din viață, dar cel mai tare dor cele mici. Nu mi-l amintesc doar pe soțul meu. Îmi amintesc mirosul respirației lui dimineața, când se întorcea cu fața spre mine în pat. Cum de fiecare dată când se trezea înaintea mea să se spele pe dinți, știam că se va întoarce înapoi în pat și că va încerca să facem sex. Lucrurile astea mă omoară. Detaliile cele mai mici și perfecte care mă fac să știu că s-a întâmplat cu adevărat.
— Dar viața asta? întreabă Barry. Nu merită nimic pentru tine?
— Mulți oameni fac SAF și preferă amintirile actuale celor false, dar din viața asta nu îmi doresc nimic. Am încercat timp de patru săptămâni lungi. Nu mă mai pot preface.
Lacrimile lasă urme și îi întind conturul de ochi.
— Fiul meu nu a existat niciodată. Înțelegi asta? Este doar o eroare frumoasă în creierul meu.
Barry se aventurează să mai facă un pas spre ea, dar de data asta îl prinde.
— Nu te apropia mai mult.
— Nu ești singură.
— Sunt al dracului de singură.
— Te știu doar de câteva minute și voi fi devastat dacă faci asta. Gândește-te la oamenii din viața ta care te iubesc! Gândește-te cum s-ar simți ei!
— L-am găsit pe Joe, spune Ann.
— Cine?
— Soțul meu. Locuia într-o vilă din Long Island. S-a purtat ca și cum nu mă recunoștea, dar știu că nu e adevărat. Avea o cu totul altă viață. Era căsătorit – nu știu cu cine. Nu știu dacă avea copii. Se purta de parcă eu eram nebună.
— Îmi pare rău, Ann.
— Doare așa de tare…
— Uite, am fost în locul tău. Am vrut să termin cu toate. Iar acum stau aici și îți spun că mă bucur că nu am făcut-o. Mă bucur că am avut puterea să trec peste asta. Acest punct jos nu este cartea vieții tale. Este doar un capitol.
— Tu ce ai pățit?
— Mi-am pierdut fiica. Viața mi-a rupt inima în două.
Ann privește orizontul incandescent.
— Ai fotografii cu ea? Încă vorbești cu oamenii despre ea?
