— Și își pierd amintirile din viața reală?
— Nu, doar au, dintr-odată, două seturi de amintiri. Unul adevărat și unul fals. În unele cazuri, pacienții se simt ca și când amintirile și conștiința lor s-ar fi mutat dintr-o viață în alta. Alți pacienți trec printr-un flash brusc de amintiri false dintr-o viață pe care nu au trăit-o niciodată.
— Care este cauza?
— Nu știe nimeni. Nu au identificat nicio anomalie fiziologică sau neurologică la cei afectați. Singurul simptom sunt amintirile false. A, și cam zece la sută dintre oamenii care au asta se sinucid.
— Iisuse!
— Numărul ar putea fi mai mare. Cu mult mai mare. Acesta este un procent corespunzător cazurilor cunoscute.
— Anul ăsta a crescut numărul sinuciderilor în cinci cartiere.
Barry prinde privirea barmanului și îi face semn să aducă încă un rând.
— Contagios? întreabă Gwen.
— Nu am putut descoperi un răspuns definitiv. CDC nu a găsit un patogen, așa că se pare că nu este transmisibil prin sânge sau aer. Articolul din The New England Journal of Medicine specula că, de fapt, se răspândește prin rețeaua socială a purtătorului.
— Ca Facebook? Cum e posibil?
— Nu, vreau să spun că, atunci când o persoană este infectată cu SAF, unii dintre oamenii pe care îi cunoaște se infectează la rândul lor. Părinții vor avea aceleași amintiri false, dar într-un grad mai redus. Frații, surorile, prietenii apropiați, la fel. A fost un studiu de caz al unui tip care s-a trezit într-o zi și avea amintirile unei vieți total diferite. Era căsătorit cu o altă femeie. Locuia într-o altă casă, avea alți copii și o altă slujbă. Au reconstruit din memoria sa lista invitaților prezenți la nunta lui – cea pe care și-o amintea, dar care nu avusese loc niciodată. Au găsit treisprezece persoane din lista lui și toate aveau amintiri despre nunta aceasta, care nu avusese loc niciodată. Ai auzit vreodată de ceva care se numește efectul Mandela?
— Nu știu. Poate.
Sosește următorul rând de băuturi. Barry dă pe gât shotul de Old Grandad și apoi bea un Coors, în timp ce lumina care pătrunde prin ferestrele din față cedează locul serii.
— Aparent, mii de oameni își amintesc că Nelson Mandela a murit în închisoare în anii ’80, chiar dacă a trăit până în 2013, spune el.
— Am auzit despre asta. Este chestia mai veche cu Berenstain Bears.
— Nu știu ce e asta.
— Ești prea bătrân.
— Du-te naibii!
— Când eram copil, circulau niște cărți pentru copii și mulți oameni își amintesc că se numeau The Berenstein Bears – S-T-E-I-N –, când de fapt numele se scrie Berenstain, adică S-T-A-I-N.
— Ciudat.
— Înfricoșător, de fapt, de vreme ce eu îmi amintesc Berenstein, zice Gwen în timp ce își bea whisky-ul.
— În plus – și nimeni nu este sigur dacă are legătură cu SAF –, episoadele de déjà-vu acut sunt în creștere.
— Ce înseamnă asta?
— Oamenii au, câteodată în mod destabilizator, senzația că retrăiesc secvențe întregi din viața lor.
— Pățesc asta câteodată.
— Și eu.
— Sinucigașa ta nu ți-a spus că prima soție a soțului ei se aruncase și ea de pe clădirea Poe? întreabă Gwen.
— Da, de ce?
— Nu știu. Pare pur și simplu… improbabil.
Barry se uită la ea. Barul se umple și devine zgomotos.
— Unde vrei să ajungi?
— Poate că nu a avut Sindromul Amintirilor False. Poate că tipa asta era pur și simplu nebună. Nu-ți mai face atâtea griji!
•
Trei ore mai târziu, e beat într-un alt bar – un vis umed al băutorilor de bere –, cu lambriuri de lemn, capete împăiate de bivoli și de căprioare ce ies din pereți și un milion de robinete de bere aliniate pe rafturile iluminate.
Gwen încearcă să îl scoată la cină, dar amfitrioana îl vede cum se clatină pe picioare în fața pupitrului ei și nu-i primește la masă. Ajunși din nou afară, în orașul ce pare nesigur, Barry se străduiește să ignore clădirile ce par să se învârtească, în timp ce Gwen îl ține de brațul drept, mânându-l în josul străzii.
Brusc, își dă seama că se află la un colț de stradă, Dumnezeu știe pe unde, vorbind cu un polițist. Gwen îi arată polițistului de patrulă insigna ei și îi explică politicos că încearcă să-l ducă pe Barry acasă, dar că se teme că va vomita într-un taxi.
Merg din nou, împleticindu-se împreună, iar strălucirea futuristă, nocturnă a clădirilor din Times Square pare a se învârti ca un carusel ciudat. El vede ora – e 11:22 noaptea – și se întreabă în ce gaură neagră s-au scurs ultimele șase ore.
— Nu vreau să merg acasă, spune el, fără să se adreseze cuiva anume.
Apoi se uită la un ceas digital care afișează ora – 4:15. E ca și cum cineva i-ar fi zdrobit craniul în timp ce dormea. Își simte limba uscată ca o fâșie de piele. Nu se află în apartamentul său.
E întins pe canapeaua din sufrageria lui Gwen.
Încearcă să deruleze înapoi și să pună cap la cap diverse frânturi din seara petrecută împreună, dar piesele sunt zdrențuite. Își amintește de Julia și de parc. Prima oră petrecută în primul bar cu Gwen. Dar după aceea totul este încețoșat și plin de regrete.
Inima îi bubuie în urechi. Mintea îi gonește nebunește.
Este acea oră singuratică din noapte care îi este foarte familiară – în timp ce orașul doarme, simți toate regretele din viață perindându-ți-se prin minte cu o intensitate de nesuportat.
Se gândește la tatăl lui, care murise când el era tânăr, și întrebarea persistentă revine: „Oare a știut că l-am iubit?
Și la Meghan. Mereu la Meghan.
Când fiica lui era mică, era convinsă că în cufărul de la picioarele patului ei locuia un monstru. Ideea asta nu îi trecea niciodată prin minte în timpul zilei, dar după ce soarele apunea și el o învelea de noapte bună, ajungea invariabil să îl strige. Iar el mergea în grabă în camera ei și îngenunchea lângă patul său, amintindu-i că totul părea mai înfricoșător noaptea. Că era doar o iluzie. Un truc pe care ni-l poate juca întunericul.
Cât de ciudat se simte acum, decenii mai târziu, când viața lui e atât de îndepărtată de ceea ce își planificase, să se trezească singur pe canapeaua din apartamentul unei prietene, încercând să își alunge fricile cu aceleași argumente pe care i le servise fiicei sale cu atâția ani în urmă.
Totul va fi mai bine dimineață, se gândește.
Când lumina va reveni, va exista din nou speranță.
