— Credeam că a fost senin.
Ea clatină din cap.
— Nu, am tremurat în cort toată noaptea și nu a dormit niciunul dintre noi.
— Ești sigură de asta?
— Da. Acea excursie mi-a întărit decizia de a nu mă mai întoarce niciodată în sălbăticie.
— Aha…
— Cum ai putut uita asta?
— Nu știu.
Adevărul este că o face constant. Se gândește mereu la trecut, trăind mai mult în amintiri decât în prezent, adesea modificându-le pentru a le face să arate mai bine. Pentru a le face perfecte. Pentru el, nostalgia este un analgezic la fel de bun precum alcoolul. În cele din urmă, spune:
— Poate că mi s-a părut o amintire mai fericită să stau și să mă uit la stele căzătoare împreună cu fetele mele.
Ea aruncă șervetul pe farfurie și se lasă pe spătar.
— Am trecut recent pe lângă vechea noastră casă. Doamne, ce s-a schimbat! Faci asta vreodată?
— Din când în când.
De fapt, el trece pe lângă vechea lor casă oricând are treabă în Jersey. El și Julia au pierdut-o în urma unei execuții judecătorești, la un an după ce murise Meghan, iar azi abia seamănă cu locul în care au locuit. Arborii sunt mai înalți, mai plini, mai verzi. Deasupra garajului apăruse o construcție nouă, iar acum locuia acolo o familie tânără. Întreaga fațadă fusese refăcută în piatră și adăugate noi ferestre. Aleea, lărgită și repavată. Leagănul din funie care atârna de crengile stejarului fusese demontat cu ani în urmă, dar inițialele pe care el și Meghan le scrijeliseră în trunchi rămăseseră. Vara trecută le atinsese – cumva, decisese că era o idee bună să facă un drum cu taxiul până în Jersey la ora două dimineața, după o noapte în oraș cu Gwen și restul Diviziei de Furturi. Un polițist din Jersey City sosise acolo după ce noii proprietari sunaseră la 911, ca să reclame prezența unui vagabond în curtea din fața casei. Deși era mort de beat, nu fusese arestat. Polițistul îl știa pe Barry, știa ce i se întâmplase. Îi chemase un alt taxi și îl ajutase să se urce pe bancheta din spate. Plătise drumul înapoi spre Manhattan în avans și îl trimisese acasă.
Briza răcoroasă care vine dinspre apă domolește soarele cald pe care îl simte pe umeri – un contrast plăcut. Nave cu turiști se deplasează în sus și în jos pe râu. Zgomotul traficului pe autostrada de deasupra este neîncetat. Cerul este brăzdat de urmele a o mie de avioane. Este o toamnă târzie în oraș, una dintre ultimele zile bune din an.
Se gândește că în curând va fi iarnă, apoi va mai fi trecut încă un an și va începe încă unul, timpul curgând din ce în ce mai repede. Viața nu este deloc așa cum se așteptase el să fie pe când era tânăr, când trăia cu iluzia că lucrurile pot fi controlate. Nimic nu poate fi controlat. Doar îndurat.
Când vine nota de plată, Julia încearcă să plătească, dar el o înșfacă și pune jos cardul.
— Îți mulțumesc, Barry.
— Eu îți mulțumesc că m-ai invitat.
— Hai să nu mai lăsăm încă un an să treacă fără să ne vedem, zice ea, apoi ridică paharul de apă cu gheață. Pentru sărbătorita noastră!
— Pentru sărbătorita noastră! El simte ghemul de durere strângându-l de piept, dar îi trece odată cu respirația, iar când vorbește din nou, vocea îi este aproape normală. Douăzeci și șase de ani.
•
După brunch, se îndreaptă spre Central Park. Tăcerea din apartamentul său pare o amenințare de ziua lui Meghan mai ales că ultimele cinci aniversări nu au trecut deloc cu bine.
Mereu e tulburat când o vede pe Julia. Mult timp după ce mariajul lor se încheiase, crezuse că îi era dor de fosta lui soție. Crezuse că nu va putea niciodată să meargă mai departe. Adesea o visa și se trezea cu durerea absenței ei, care îl mânca de viu. Visele îl atingeau profund – deși erau pe jumătate amintiri, pe jumătate fantezie –, pentru că în vise ea părea precum Julia de demult. Zâmbetul. Râsul fără ezitare. Ușurătatea ființei. Era persoana care îi furase inima. Pe parcursul dimineții următoare, se gândea numai la ea, astfel că imensitatea acelei pierderi ajungea să îl privească fix, fără să clipească, până când mahmureala emoțională a visului îi dădea în sfârșit drumul din încleștare, precum o ceață care se ridică încet. O văzuse odată pe Julia după un astfel de vis – o întâlnire neașteptată la petrecerea unui vechi prieten. Spre mirarea lui, nu simțise nimic în timp ce stătuseră puțin de vorbă pe verandă. Prezența ei îi anulase sevrajul din vis – nu o dorea, își dăduse seama. Fusese o revelație eliberatoare și devastatoare în același timp.
Eliberatoare, pentru că însemna că nu o iubea pe această nouă Julia – iubea persoana care fusese. Devastatoare, pentru că femeia care îi bântuia visele dispăruse cu adevărat. Devenise la fel de inaccesibilă precum morții.
Arborii din parc se ițesc țepeni după înghețul puternic din urmă cu câteva nopți, iar frunzele arse de frig strălucesc în lumina toamnei.
Găsește un loc în Ramble, își scoate pantofii și șosetele și se sprijină de un arbore înclinat. Își scoate telefonul și încearcă să citească biografia pe care a început-o de aproape un an, dar concentrarea îi zboară repede.
Ann Voss Peters îl bântuie. Felul în care a căzut, fără niciun sunet, trupul ei rigid și drept. Durase cinci secunde, iar el nu își mutase privirea când aterizase pe limuzina Lincoln, parcată jos, pe colț.
Când nu reia în minte conversația lor, se luptă cu frica. Își verifică amintirile. Le testează fidelitatea. Se întreabă: „Cum mi-aș da seama dacă una s-ar schimba? Cum s-ar simți?”
Frunze roșii și portocalii cad pe pământ încet, în lumina soarelui, adunându-se în jurul lui, în umbra cernută. De unde stă el, printre copaci, privește oamenii mergând pe poteci sau zăbovind lângă lac. Majoritatea sunt însoțiți, dar unii sunt singuri, la fel ca el.
Pe telefon îi apare un mesaj de la prietena lui, Gwendoline Archer, liderul echipei Hercules, o unitate SWAT antitero de la serviciul de urgență al NYPD.
M-am gândit la tine azi. Ești ok?
El îi răspunde:
Da. M-am întâlnit cu Julia. Bine. Greu. Ce faci?
Cum a fost?
Bine. Greu. Ce faci?
Tocmai am terminat un drum.
Beau ceva la barul Isaac. Vrei companie?
Doamne, da. Vin acum.
•
