4 noiembrie 2018

Cafeneaua ocupă un loc pitoresc de pe malul fluviului Hudson, în umbra autostrăzii Joe DiMaggio. Barry ajunge cu cinci minute mai devreme și o găsește pe Julia deja așezată la o masă de sub o umbrelă. Împărtășesc o îmbrățișare scurtă, fragilă, ca și când amândoi ar fi de sticlă.

— Mă bucur să te văd, spune el.

— Mă bucur că ai vrut să vii.

Se așază. Un chelner se apropie de ei ca să le preia comenzile de băutură.

— Ce mai face Anthony? o întreabă Barry.

— Grozav. E ocupat cu reproiectarea holului clădirii Lewis. La tine la serviciu e bine?

Nu-i spune despre suicidul pe care nu a reușit să-l împiedice cu două nopți în urmă. În schimb, fac conversație de complezență până când vine cafeaua.

Este duminică, iar mulțimea ieșită să servească brunch-ul pare numeroasă. De la fiecare masă din vecinătate, răzbat torente de conversație gregară și de râsete, dar ei își sorb cafelele în liniște la umbră.

Sunt multe de spus. Sau nimic.

Un fluture zboară pe lângă capul lui Barry până când îl alungă ușor.

Uneori, noaptea târziu, își imaginează conversații complicate cu Julia, în care îi spune tot ceea ce i-a frământat inima în toți acești ani – durerea, furia, dragostea –, apoi ascultă în timp ce ea face la fel. O limpezire a lucrurilor până în momentul în care, în sfârșit, el o înțelege pe ea, iar ea îl înțelege pe el.

Dar față în față nu pare niciodată potrivit. Nu se poate mobiliza pentru a spune ce are pe suflet, ceea ce mereu îi dă senzația de încordat și încuiat, închistat în țesut cicatrizat. Stânjeneala nu îl deranjează la fel ca înainte. S-a împăcat cu ideea că face parte din viață să îți înfrunți eșecurile, iar uneori acele eșecuri se referă la alți oameni.

— Mă întreb ce ar face azi, spune Julia.

— Sper că ar fi aici cu noi.

— Mă refer la muncă.

— Ah… O avocată, desigur.

Julia râde – unul dintre cele mai grozave sunete pe care le-a întâlnit vreodată și nu-și mai poate aminti când l-a auzit ultima oară. O experiență frumoasă, dar și copleșitoare. Ca o fereastră secretă către persoana pe care o cunoștea.

— Se certa pentru orice, spune Julia. Și de obicei avea câștig de cauză.

— Eram permisivi.

— Unul dintre noi era.

— Eu? spune el cu o falsă contrariere.

— Până să împlinească cinci ani, și-a dat seama că tu ești veriga slabă.

— Mai ții minte când ne-a convins să o lăsăm să dea cu mașina în marșarier pe alee…

— Te-a convins.

— … și a ieșit cu mașina mea prin ușa garajului?

Julia pufnește în râs.

— Era atât de supărată…

— Nu, mai degrabă jenată.

Pentru o jumătate de secundă, parcurge amintirea cu ochii minții. Sau, cel puțin, o parte din ea. Meghan la volanul vechiului său Camry, jumătatea din față a mașinii ieșită prin ușa de la garaj, fața roșie și lacrimile care îi curgeau în timp ce strângea cu putere volanul. Era tenace și deșteaptă și ar fi făcut ceva interesant cu viața ei. Își termină cafeaua și mai toarnă o cană din presa franceză de inox pe care o împart.

— E plăcut să vorbim despre ea, spune Julia.

— Mă bucur că, în sfârșit, pot s-o fac.

Chelnerul revine ca să le ia comanda de mâncare, iar fluturele se întoarce, planând pe suprafața mesei, pe lângă șervetul încă împăturit al lui Barry. Își întinde aripile. Se curăță. Barry încearcă să își alunge din minte ideea că este Meghan, bântuindu-l cumva în ziua aceea, dintre toate zilele. Este o idee prostească, desigur, dar gândul persistă. Ca atunci când îl urmărise un prihor preț de opt cvartale în NoHo. Sau ca în timpul unei plimbări recente cu câinele său prin parcul Fort Washington, când o gărgăriță îi tot ateriza pe încheietură.

Când sosește mâncarea, Barry și-o imaginează pe Meghan stând la masă cu ei. Contururile dure ale adolescenței deja domolite. Cu toată viața în fața ei. Nu-i poate vedea fața, indiferent cât de tare încearcă, ci doar mâinile, aflate într-o mișcare continuă în timp ce vorbește, la fel cum se mișcă mama ei atunci când este încrezătoare și entuziasmată de ceva.

Nu îi este foame, dar se forțează să mănânce. Pare că Julia este îngândurată, dar doar alege resturile de fritatta, iar el bea o înghițitură de apă și încă o înghițitură din sandviș și se holbează la râul din depărtare.

Fluviul Hudson vine dintr-un iaz din Adirondacks numit lacul Lacrima Norilor.

Merseseră acolo într-o vară, când Meghan avea opt sau nouă ani. Instalaseră cortul printre brazi. Priviseră stelele căzând. Încercaseră să cuprindă cu mintea ideea că acel mic lac de munte era sursa Hudsonului. Este o amintire la care revine aproape obsesiv.

— Pari dus pe gânduri, spune Julia.

— Mă gândeam la excursia aceea de la lacul Lacrima Norilor. Mai ții minte?

— Desigur. Ne-a luat două ore ca să ridicăm cortul pe furtună.

— Credeam că a fost senin.

Ea clatină din cap.

— Nu, am tremurat în cort toată noaptea și nu a dormit niciunul dintre noi.

— Ești sigură de asta?

— Da. Acea excursie mi-a întărit decizia de a nu mă mai întoarce niciodată în sălbăticie.

— Aha…

— Cum ai putut uita asta?

— Nu știu.

Adevărul este că o face constant. Se gândește mereu la trecut, trăind mai mult în amintiri decât în prezent, adesea modificându-le pentru a le face să arate mai bine. Pentru a le face perfecte. Pentru el, nostalgia este un analgezic la fel de bun precum alcoolul. În cele din urmă, spune:

— Poate că mi s-a părut o amintire mai fericită să stau și să mă uit la stele căzătoare împreună cu fetele mele.