— Scuze pentru dezordine. Dați-mi voie să vă aduc un scaun!
— Mă descurc.
Jee-woon trage un scaun pliant mai aproape și se așază în fața ei, cu privirea zăbovindu-i pe pereți, care sunt acoperiți aproape în întregime cu imagini de rezoluție înaltă ale unor amintiri de șoareci, impulsuri neuronale ale unor bolnavi de demență și de Alzheimer.
— Ce pot face pentru dumneata? îl întreabă ea.
— Angajatorul meu este foarte impresionat de articolul despre descrierea amintirii pe care l-ați publicat în Neuron.
— Angajatorul dumitale are un nume?
— Ei bine, asta depinde.
— De ce anume?
— De cum decurge această conversație.
— De ce aș vrea să port o conversație cu cineva când nu știu din partea cui vorbește?
— Pentru că banii dumitale de la Stanford se vor termina în șase săptămâni.
Ea ridică o sprânceană, iar el continuă:
— Șeful meu mă plătește foarte bine doar ca să știu totul despre oamenii pe care îi consideră interesanți.
— Vă dați seama că lucrurile pe care tocmai le-ați spus sunt complet bizare, da?
Jee-woon întinde mâna spre sacul său de piele și scoate din el un document aflat într-o mapă bleumarin.
Propunerea ei.
— Desigur! spune ea. Sunteți de la Mountainside Capital!
— Nu. Și nu vă vor finanța.
— De unde știți?
— Din cauză că ceea ce ați propus este ceva timid. El aruncă propunerea ei de finanțare pe biroul dezordonat. Nu este decât un pic mai mult din ceea ce ați făcut la Stanford în ultimii trei ani. Nu este o idee suficient de mare. Aveți treizeci și opt de ani, ceea ce în mediul academic înseamnă cam nouăzeci. Într-o dimineață, în viitorul nu prea îndepărtat, vă veți trezi și vă veți da seama că cele mai bune zile ale dumneavoastră s-au dus. Că ați irosit…
— Cred că ar trebui să plecați.
— Nu vreau să vă insult. Dacă nu vă deranjează să spun asta, problema este că vă temeți să cereți ceea ce vă doriți cu adevărat.
Ea își dă seama că, dintr-un oarecare motiv, acest străin o tachinează. Știe că nu ar trebui să continue să se implice în conversație, dar nu se poate abține.
— Și de ce mă tem să cer ceea ce îmi doresc cu adevărat?
— Pentru că ceea ce vă doriți este cu adevărat costisitor. Nu aveți nevoie de o sumă cu șapte cifre. Vă trebuie nouă. Poate zece. Aveți nevoie de o echipă de programatori care să vă ajute să proiectați un algoritm pentru catalogarea și proiectarea memoriei complexe. Microscoape cu lumină de ultimă generație și lasere optogenetice. Infrastructură pentru testele pe oameni.
Ea îl fixează cu privirea de dincolo de birou.
— În acea propunere nu am menționat testele pe oameni.
— Și dacă v-aș spune că vă putem oferi tot ce cereți? Fără vreo limită de fonduri? Ați fi interesată?
Inima ei bătea din ce în ce mai tare.
Așa se întâmplă?
Se gândește la scaunul de cincizeci de milioane de dolari pe care visează să îl construiască de când mama ei a început să uite viața. În mod bizar, nu și-l imaginează niciodată cu detalii complete, ci doar ca în desenele tehnice din cererea ei pentru brevet de utilitate, pe care o va depune într-o zi, intitulată Platformă imersivă pentru proiectarea amintirilor pe termen lung, explicite și episodice.
— Helena?
— Dacă spun da, îmi vei spune cine este șeful dumitale?
— Da.
— Da.
Iar el îi spune.
În timp ce ea îl privește cu mirare, Jee-woon mai scoate un document din tolba sa și i-l dă pe deasupra cutiilor ei cu dosare.
— Ce e asta? întreabă ea.
— Un acord de angajare și de confidențialitate. Nenegociabil. Cred că termenii financiari vi se vor părea foarte generoși.
BARRY
