— Doar doi sau trei centimetri. Dar munții sunt albi.
Și-i putea imagina – primul lanț al Munților Stâncoși, munții copilăriei ei.
— Ce face mama?
O pauză foarte scurtă.
— Mama ta face bine.
— Tata…
— Ce e?
— Cum e mama?
Îl auzi răsuflând încet.
— Am avut și zile mai bune.
— E bine?
— Da. Acum e la etaj, doarme.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu e nimic.
— Spune-mi!
— Noaptea trecută, am jucat gin rummy după cină, așa cum facem mereu. Și pur și simplu… nu a mai știut regulile. S-a așezat la masa din bucătărie, uitându-se la cărțile ei de joc, cu lacrimile prelingându-i-se pe față. Jucăm împreună de treizeci de ani.
Aude cum pune mâna pe receptor.
Plânge, la o mie de kilometri depărtare.
— Tata, vin acasă!
— Nu, Helena!
— Ai nevoie de ajutorul meu.
— Avem sprijin aici. Mergem la medic în după-amiaza asta. Dacă vrei s-o ajuți pe mama ta, obține finanțarea și construiește-ți scaunul.
Ea nu vrea să îi spună, dar scaunul este încă la ani întregi distanță. La ani-lumină depărtare. Este un vis, un miraj. În momentul acela, ea nu încearcă decât să supraviețuiască suficient de mult încât să aibă șansa să găsească pe cineva care să îi înțeleagă viziunea.
Ochii ei se umplu de lacrimi.
— Știi că fac asta pentru ea.
— Știu, draga mea.
Pentru o clipă, rămân amândoi tăcuți, încercând să plângă fără ca celălalt să simtă și dând greș. Ea nu-și dorea nimic mai mult decât să îi spună că se va întâmpla, dar asta ar fi fost o minciună.
— O să sun când ajung acasă în seara asta, îi spune ea.
— Bine.
— Te rog, spune-i mamei că o iubesc.
— Așa voi face. Dar știe deja.
•
Patru ore mai târziu, undeva în clădirea de neuroștiințe din Palo Alto, pe când Helena analizează imaginea amintirii unui șoarece în stare de frică – neuroni iluminați, fluorescenți, interconectați printr-o rețea de sinapse ca o pânză de păianjen –, în cadrul ușii biroului său apare străinul. Ea privește peste monitor spre un bărbat îmbrăcat în pantaloni de bumbac și un tricou alb, cu un zâmbet cu câteva nuanțe prea strălucitor.
— Helena Smith? întreabă el.
— Da?
— Sunt Jee-woon Chercover. Aveți un minut ca să vorbim puțin?
— Acesta este un laborator securizat. N-ar trebui să fiți aici.
— Îmi pare rău pentru intruziune, dar cred că veți dori să auziți ce am de spus.
Ea l-ar putea ruga să plece sau să sune la pază. Dar nu pare amenințător.
— Bine, spune ea și brusc își dă seama că acest om devine martor al haosului din biroul ei înghesuit, fără ferestre, cu pereții din beton vopsit. Cutiile înșirate pe lângă pereți, până la o înălțime de aproape un metru, pline cu mii de rezumate și articole, sporeau și mai mult senzația de claustrofobie.
