Sunt patruzeci de minute de mers până la barul din apropiere de apartamentul lui Gwen, din Hell’s Kitchen, a cărui singură virtute pare să fie longevitatea sa de patruzeci de ani. Barmani țâfnoși servesc băuturi banale la draft și nu găsești nici măcar o singură sticlă de whisky pe care nu ai putea s-o cumperi de la magazin cu mai puțin de treizeci de dolari. Toaletele sunt dezgustătoare și încă mai conțin dozatoare cu prezervative. Tonomatul cântă numai melodii rock din anii ’70 și ’80 și nimeni nu alimentează aparatul, așa că muzica este absentă.
În timp ce se apropie, Barry o vede pe Gwen stând în capătul îndepărtat al barului, purtând pantaloni de motociclist și un tricou decolorat de la maratonul Brooklyn și glisând ecranul telefonului spre stânga pe o aplicație de întâlniri.
— Credeam că ai renunțat la asta, îi spune el.
— O vreme, am renunțat cu totul la genul vostru, dar terapeutul meu mă bate la cap să încerc din nou.
Ea se dă jos de pe scaun și îl îmbrățișează, iar mirosul fad de transpirație combinat cu resturile parfumului gelului de duș și deodorantului rezultă în ceva ce seamănă cu caramelul sărat.
— Îți mulțumesc că ai vrut să vezi ce fac, spune el.
— N-ar trebui să fii singur azi.
Este cu cincisprezece ani mai tânără decât el, având în jur de treizeci și cinci de ani; are o înălțime de un metru nouăzeci și trei și este cea mai înaltă femeie pe care o știe personal. Cu părul blond și scurt și trăsăturile scandinave, nu este tocmai frumoasă, dar are un aer regal. Adesea e severă fără să se străduiască. Îi spusese odată că are un chip de monarh sictirit.
Se întâlniseră și rămăseseră în legătură în urmă cu câțiva ani, în timpul jafului unei bănci, ce se transformase într-o luare de ostatici. Crăciunul următor, se combinaseră, ajungând să trăiască unul dintre cele mai jenante momente din existența lui Barry. La una dintre numeroasele petreceri de sărbători al NYPD, într-o noapte, se lăsaseră amândoi duși de val. Se treziseră în apartamentul ei la ora trei dimineața, iar camera încă se învârtea. Greșeala lui fusese că încercase să se strecoare afară când încă nu era complet conștient. Vomitase pe podea lângă patul ei și, pe când încerca să curețe, Gwen se trezise și strigase la el: „O să-ți curăț voma dimineață, pleacă odată!”
Nu-și amintește nimic despre sex, dacă făcuseră sau doar încercaseră, și putea doar să spere că ea avea aceeași lacună în amintiri ca și el.
Indiferent, de atunci niciunul dintre ei nu mai adusese vorba despre asta.
Când barmanul sosește, îi ia comanda lui Barry și pleacă să îi mai aducă un Wild Turkey lui Gwen. Beau și pălăvrăgesc o vreme.
Iar când Barry observă, în cele din urmă, că atmosfera se mai relaxează, Gwen spune:
— Am auzit că ai prins un suicid SAF vineri-noapte.
— Da.
Îi povestește toate detaliile.
— Fii sincer, spune ea. Cât de speriat ești?
— Ei bine, ieri am devenit expert în SAF după tot ce am citit pe internet.
— Și?
— Cu opt luni în urmă, Centrul pentru Controlul Bolilor a identificat șaizeci și patru de cazuri asemănătoare în nord-vest. În fiecare caz, pacientul se plângea de amintiri false acute. Nu doar una sau două. O istorie alternativă complet imaginară, care se întindea pe perioade lungi din viață, până în momentul respectiv. De obicei se întindea pe luni sau ani. În unele cazuri, decenii.
— Și își pierd amintirile din viața reală?
— Nu, doar au, dintr-odată, două seturi de amintiri. Unul adevărat și unul fals. În unele cazuri, pacienții se simt ca și când amintirile și conștiința lor s-ar fi mutat dintr-o viață în alta. Alți pacienți trec printr-un flash brusc de amintiri false dintr-o viață pe care nu au trăit-o niciodată.
— Care este cauza?
— Nu știe nimeni. Nu au identificat nicio anomalie fiziologică sau neurologică la cei afectați. Singurul simptom sunt amintirile false. A, și cam zece la sută dintre oamenii care au asta se sinucid.
— Iisuse!
— Numărul ar putea fi mai mare. Cu mult mai mare. Acesta este un procent corespunzător cazurilor cunoscute.
— Anul ăsta a crescut numărul sinuciderilor în cinci cartiere.
Barry prinde privirea barmanului și îi face semn să aducă încă un rând.
— Contagios? întreabă Gwen.
— Nu am putut descoperi un răspuns definitiv. CDC nu a găsit un patogen, așa că se pare că nu este transmisibil prin sânge sau aer. Articolul din The New England Journal of Medicine specula că, de fapt, se răspândește prin rețeaua socială a purtătorului.
— Ca Facebook? Cum e posibil?
— Nu, vreau să spun că, atunci când o persoană este infectată cu SAF, unii dintre oamenii pe care îi cunoaște se infectează la rândul lor. Părinții vor avea aceleași amintiri false, dar într-un grad mai redus. Frații, surorile, prietenii apropiați, la fel. A fost un studiu de caz al unui tip care s-a trezit într-o zi și avea amintirile unei vieți total diferite. Era căsătorit cu o altă femeie. Locuia într-o altă casă, avea alți copii și o altă slujbă. Au reconstruit din memoria sa lista invitaților prezenți la nunta lui – cea pe care și-o amintea, dar care nu avusese loc niciodată. Au găsit treisprezece persoane din lista lui și toate aveau amintiri despre nunta aceasta, care nu avusese loc niciodată. Ai auzit vreodată de ceva care se numește efectul Mandela?
— Nu știu. Poate.
Sosește următorul rând de băuturi. Barry dă pe gât shotul de Old Grandad și apoi bea un Coors, în timp ce lumina care pătrunde prin ferestrele din față cedează locul serii.
— Aparent, mii de oameni își amintesc că Nelson Mandela a murit în închisoare în anii ’80, chiar dacă a trăit până în 2013, spune el.
— Am auzit despre asta. Este chestia mai veche cu Berenstain Bears.
— Nu știu ce e asta.
— Ești prea bătrân.
— Du-te naibii!
— Când eram copil, circulau niște cărți pentru copii și mulți oameni își amintesc că se numeau The Berenstein Bears – S-T-E-I-N –, când de fapt numele se scrie Berenstain, adică S-T-A-I-N.
