Disperarea este doar o iluzie, un truc pe care ni-l joacă întunericul.

Iar el închide ochii și se alină cu amintirea excursiei cu cortul de la lacul Lacrima Norilor. Cu acel moment perfect.

În el, stelele strălucesc.

Ar sta acolo pentru totdeauna, dacă ar putea.

HELENA

1 noiembrie 2007

ZIUA 1

Când privește coasta nordică a Californiei dispărând încet, i se pune un nod în stomac. Stă în spatele pilotului, în vuietul rotoarelor, și privește oceanul care se întinde sub ea, la 150 de metri sub elicopter.

Nu este o zi bună pe mare. Norii plutesc foarte jos, iar apa este cenușie și cu zone de valuri înspumate. Și, cu cât se îndepărtează mai mult de țărm, cu atât lumea devine mai întunecată.

Prin parbrizul plin de stropi al elicopterului, vede ceva materializându-se în depărtare – o structură care se ițește din apă, la circa un kilometru distanță.

— Acolo este? întreabă la microfon.

— Da, doamnă.

Se apleacă în față în ciuda centurii și privește cu o curiozitate tot mai mare cum elicopterul își începe aterizarea, pe măsură ce se apropie de colosul de fier, oțel și beton, ce stă pe trei picioare în ocean, ca un trepied uriaș. Pilotul împinge manșa și elicopterul se înclină la stânga, zburând într-un cerc lent în jurul structurii, a cărei platformă principală se află la aproape douăzeci de etaje deasupra mării. Câteva macarale încă atârnă deasupra apei – relicve din vechile vremuri când se fora după petrol și gaze. Dar altfel, de pe platformă au fost înlăturate toate elementele industriale, fiind transformată aproape complet. Pe palierul primar, vede un teren de baschet complet echipat. O piscină. O seră. Ceva ce pare o pistă de alergat în jurul perimetrului.

Aterizează pe un heliport. Rotorul începe să încetinească și, prin geamul ei, Helena vede un bărbat într-o jachetă galbenă alergând spre elicopter. Când deschide ușa cabinei, mecanismul de blocare în trei puncte al centurii îi dă de furcă, dar reușește să se desfacă în cele din urmă.

Bărbatul o ajută să coboare din elicopter și îl urmează spre niște scări care duc de pe heliport pe platforma principală. Vântul îi flutură hanoracul și tricoul, dar, când ajunge la trepte, sunetul elicopterului se stinge, lăsând doar tăcerea profundă a oceanului din jur.

Coboară de pe ultima treaptă și ajunge pe o suprafață întinsă de beton, văzându-l venind spre ei pe platformă.

Inima ei bate cu putere.

Are barba neîngrijită și părul negru, ciufulit de vânt. Poartă o pereche de jeanși albaștri și un hanorac decolorat și este, fără îndoială, Marcus Slade – inventator, filantrop, magnat, fondator al mai multor companii inovatoare decât poate ea numi, din diverse sectoare, precum operațiuni în cloud, transport, spațiu și inteligență artificială. Este unul dintre cei mai bogați și mai influenți cetățeni ai lumii. A renunțat la liceu. Și are doar treizeci și patru de ani.

El zâmbește și spune:

— O să ne iasă!

Entuziasmul lui îi îndepărtează emoțiile, iar când se apropie unul de altul pe platformă, ea se întreabă ce se cade să facă mai departe. O strângere de mână? O îmbrățișare politicoasă? Slade alege în locul ei, întâmpinând-o cu o îmbrățișare călduroasă.

— Bine ai venit la Fawkes Station!

— Fawkes?

— Ca la Guy Fawkes{1}. Ții minte cinci noiembrie?

— Ah, da! Pentru că se leagă de memorie?

— Pentru că tulburarea status quo-ului este elementul meu. Trebuie să-ți fie frig, hai înăuntru! Pornesc împreună, îndreptându-se spre o superstructura de cinci etaje de pe latura opusă a platformei.

— Nu este tocmai ceea ce mă așteptam, spune Helena.

— Am cumpărat-o în urmă cu câțiva ani de la Exxon Mobil, după ce câmpul petrolifer a secat. La început am avut de gând să îmi fac aici o casă nouă, doar pentru mine.

— Vrei să spui o fortăreață a singurătății?

— Cam așa. Însă apoi mi-am dat seama că aș putea locui aici în timp ce aș folosi locul drept stația perfectă de cercetare.

— De ce perfectă?

— Dintr-un milion de motive, dar cele mai importante ar fi intimitatea și securitatea. Sunt implicat într-o serie de domenii care mustesc de spionaj corporatist, iar acesta este unul dintre cele mai controlabile medii, nu?

Trec pe lângă piscină, care e acoperită toamna, copertina fluturând cu putere în vântul de noiembrie.

— În primul rând, îți mulțumesc, spune ea. În al doilea rând, de ce eu?

— Pentru că în mintea ta există o tehnologie ce ar putea influența întreaga umanitate.

— Cum așa?

— Ce este mai prețios decât amintirile noastre? o întreabă el. Ele ne definesc și ne formează identitățile.

— În plus, în următorul deceniu, va exista o piață de cincisprezece miliarde de dolari pentru tratamentele destinate bolii Alzheimer.

Marcus doar zâmbește.

— Doar ca să știi: obiectivul meu principal este să ajut oamenii, spune ea. Vreau să găsesc o cale de a salva amintirile chiar și în cazul creierelor care se deteriorează și care nu le mai pot reda. O capsulă a timpului pentru amintirile importante.

— Înțeleg asta. Dar te poți gândi la un motiv pentru care acest proiect nu ar putea fi atât o întreprindere filantropică, cât și una comercială?

Trec de intrare, îndreptându-se spre o seră mare, ai cărei pereți sunt aburiți și umezi de condens.

— Cât de departe de țărm suntem? îl întreabă ea privind spre mare, peste platformă, unde vede un nor dens îndreptându-se spre ei.

— Două sute optzeci de kilometri. Cum au primit familia și prietenii tăi vestea că vei dispărea de pe fața pământului ca să te ocupi de cercetări supersecrete?

Ea nu știe sigur cum să răspundă la asta. În ultima vreme, viața ei se desfășurase numai sub lumina fluorescentă a laboratoarelor, învârtindu-se în principal în jurul procesării datelor brute. Nu reușise niciodată să scape de atracția irezistibilă a muncii ei – simțea că o face pentru mama ei, dar, dacă e să fie sinceră, în egală măsură și pentru ea. Munca este singurul lucru care o ajută să se simtă vie și se întrebase, nu de puține ori, dacă asta însemna că e defectă.

— Muncesc mult, spune ea, așa că am spus asta doar câtorva oameni. Tatăl meu a plâns, dar el plânge mereu. Nimeni nu a fost complet surprins. Dumnezeule, sună jalnic, nu-i așa?

Slade se uită la ea și spune:

— Cred că echilibrul este pentru oamenii care nu știu de ce se află aici.

Ea se gândește la asta. În liceu și în facultate, fusese încurajată iar și iar să își găsească pasiunea – un motiv să se dea jos din pat și să respire. Știa, din experiența ei, că puțini oameni găseau acel raison d’etre.

Ceea ce profesorii și învățătorii nu îi spuseră niciodată era că exista o parte întunecată în încercarea de a-ți găsi țelul. Partea care te consumă. Care devine un distrugător al relațiilor și al fericirii. Și, cu toate acestea, ea nu ar renunța niciodată la asta. Doar genul acesta de persoană ar putea fi.