— Da.
— Deci a existat.
El încuviințează.
— Înțelegi că… fiul meu a fost pur și simplu șters?
La asta pur și simplu nu are ce să spună.
Ann privește din nou în jos, spre picioare. Își dă jos unul dintre pantofii cu toc și privește cum cade.
Apoi îl aruncă pe al doilea în gol.
— Ann, te rog!
— În fosta mea viață, viața mea falsă, Franny, prima soție a lui Joe, s-a aruncat de pe clădirea asta – chiar de pe marginea de aici, de fapt. Avea depresie clinică. Știu că el s-a învinovățit pentru asta. Înainte să plec de la casa lui din Long Island, i-am spus lui Joe că voi sări de pe Poe Building în seara asta, la fel ca Franny. Pare un gest prostesc și disperat, dar am sperat că va apărea aici în seara asta și că mă va salva. Așa cum nu a reușit să o facă în cazul ei. La început am crezut că este el, dar nu purta niciodată apă de colonie.
Ea zâmbește melancolic, apoi adaugă:
— Mi-e sete.
Barry privește spre ușile franțuzești și spre biroul întunecat și vede doi polițiști de patrulă stând pregătiți lângă biroul de recepție. Privește din nou spre Ann.
— Atunci de ce nu te dai jos de acolo ca să mergem împreună înăuntru, să îți aduc un pahar cu apă?
— Vrei să mi-l aduci aici?
— Nu pot să te las.
Acum mâinile îi tremură și brusc el zărește o fărâmă de hotărâre în ochii ei.
Se uită la Barry.
— Nu este vina ta, spune ea. Oricum avea să se termine astfel.
— Ann, nu…
Și, cu o grație lejeră, se aruncă de pe margine.
HELENA
22 octombrie 2007
Pe când stă în duș la 6 dimineața, încercând să se trezească, iar apa fierbinte i se prelinge pe piele, Helena capătă brusc senzația intensă că a mai trăit o dată exact același moment. Nu este nimic nou. Încă de când avea cam douăzeci de ani, trăiește aceste senzații de déjà-vu. În plus, acest moment de la duș nu are nimic special. Se întreabă dacă Mountainside Capital i-a revizuit propunerea. A trecut o săptămână. Ar fi trebuit să primească o veste până acum. Ar fi trebuit, cel puțin, s-o cheme la o ședință dacă ar fi fost interesați.
Face un ibric de cafea și prepară micul dejun obișnuit – fasole neagră și trei ouă moi, stropite cu ketchup. Se așază la masa mică de lângă fereastră, privind cerul luminându-se peste cartierul ei de la marginea orașului San Jose.
De mai bine de o lună, nu a avut nicio zi în care să spele rufele, iar podeaua dormitorului este practic acoperită de haine murdare. Răscolește printre teancuri până când găsește un tricou și o pereche de blugi în care nu îi este complet rușine să iasă din casă.
În timp ce se spală pe dinți, sună telefonul. Scuipă, se clătește și preia apelul la a patra sonerie, în dormitor.
— Ce face fata mea?
Vocea tatălui său o face mereu să zâmbească.
— Bună, tata!
— Am crezut că nu dau de tine. Nu am vrut să te deranjez la laborator.
— Nu, e în regulă. Ce e nou?
— Doar mă gândeam la tine. Ai vești despre propunerea ta?
— Încă nu.
— Am sentimentul că o să se întâmple.
— Nu știu. E un oraș dur. Competiția e nemiloasă. Mulți oameni foarte deștepți caută finanțare.
— Dar nu sunt la fel de deștepți ca fata mea.
Deja nu mai poate suporta atâta încredere în ea din partea tatălui ei. Nu într-o dimineață ca aceasta, cu spectrul eșecului pândind necruțător, stând într-un dormitor mic și murdar al unei case cu pereții goi, în care nu a mai adus pe nimeni de peste un an.
— Cum e vremea? întreabă ea ca să schimbe subiectul.
— A nins noaptea trecută. Prima ninsoare de anul ăsta.
— Mult?
