HELENA

22 octombrie 2007

Pe când stă în duș la 6 dimineața, încercând să se trezească, iar apa fierbinte i se prelinge pe piele, Helena capătă brusc senzația intensă că a mai trăit o dată exact același moment. Nu este nimic nou. Încă de când avea cam douăzeci de ani, trăiește aceste senzații de déjà-vu. În plus, acest moment de la duș nu are nimic special. Se întreabă dacă Mountainside Capital i-a revizuit propunerea. A trecut o săptămână. Ar fi trebuit să primească o veste până acum. Ar fi trebuit, cel puțin, s-o cheme la o ședință dacă ar fi fost interesați.

Face un ibric de cafea și prepară micul dejun obișnuit – fasole neagră și trei ouă moi, stropite cu ketchup. Se așază la masa mică de lângă fereastră, privind cerul luminându-se peste cartierul ei de la marginea orașului San Jose.

De mai bine de o lună, nu a avut nicio zi în care să spele rufele, iar podeaua dormitorului este practic acoperită de haine murdare. Răscolește printre teancuri până când găsește un tricou și o pereche de blugi în care nu îi este complet rușine să iasă din casă.

În timp ce se spală pe dinți, sună telefonul. Scuipă, se clătește și preia apelul la a patra sonerie, în dormitor.

— Ce face fata mea?

Vocea tatălui său o face mereu să zâmbească.

— Bună, tata!

— Am crezut că nu dau de tine. Nu am vrut să te deranjez la laborator.

— Nu, e în regulă. Ce e nou?

— Doar mă gândeam la tine. Ai vești despre propunerea ta?

— Încă nu.

— Am sentimentul că o să se întâmple.

— Nu știu. E un oraș dur. Competiția e nemiloasă. Mulți oameni foarte deștepți caută finanțare.

— Dar nu sunt la fel de deștepți ca fata mea.

Deja nu mai poate suporta atâta încredere în ea din partea tatălui ei. Nu într-o dimineață ca aceasta, cu spectrul eșecului pândind necruțător, stând într-un dormitor mic și murdar al unei case cu pereții goi, în care nu a mai adus pe nimeni de peste un an.

— Cum e vremea? întreabă ea ca să schimbe subiectul.

— A nins noaptea trecută. Prima ninsoare de anul ăsta.

— Mult?

— Doar doi sau trei centimetri. Dar munții sunt albi.

Și-i putea imagina – primul lanț al Munților Stâncoși, munții copilăriei ei.

— Ce face mama?

O pauză foarte scurtă.

— Mama ta face bine.

— Tata…

— Ce e?

— Cum e mama?

Îl auzi răsuflând încet.

— Am avut și zile mai bune.

— E bine?

— Da. Acum e la etaj, doarme.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu e nimic.

— Spune-mi!

— Noaptea trecută, am jucat gin rummy după cină, așa cum facem mereu. Și pur și simplu… nu a mai știut regulile. S-a așezat la masa din bucătărie, uitându-se la cărțile ei de joc, cu lacrimile prelingându-i-se pe față. Jucăm împreună de treizeci de ani.

Aude cum pune mâna pe receptor.

Plânge, la o mie de kilometri depărtare.

— Tata, vin acasă!

— Nu, Helena!

— Ai nevoie de ajutorul meu.

— Avem sprijin aici. Mergem la medic în după-amiaza asta. Dacă vrei s-o ajuți pe mama ta, obține finanțarea și construiește-ți scaunul.

Ea nu vrea să îi spună, dar scaunul este încă la ani întregi distanță. La ani-lumină depărtare. Este un vis, un miraj. În momentul acela, ea nu încearcă decât să supraviețuiască suficient de mult încât să aibă șansa să găsească pe cineva care să îi înțeleagă viziunea.

Ochii ei se umplu de lacrimi.

— Știi că fac asta pentru ea.

— Știu, draga mea.

Pentru o clipă, rămân amândoi tăcuți, încercând să plângă fără ca celălalt să simtă și dând greș. Ea nu-și dorea nimic mai mult decât să îi spună că se va întâmpla, dar asta ar fi fost o minciună.

— O să sun când ajung acasă în seara asta, îi spune ea.

— Bine.

— Te rog, spune-i mamei că o iubesc.