Momentul în care au cumpărat această veche stație de cercetare, în noul mileniu.
Au renovat-o, apoi au transportat aici scaunul și toate părțile sale componente, cu un 737 privat, care a reușit o aterizare chinuitoare pe pista polară.
Au adus cu ei o echipă de fizicieni experți în particule, pe care aparent i-au găsit într-o cronologie anterioară, care nu știau despre adevărata natură a cercetării lor. Au săpat găuri cu diametrul de patruzeci de centimetri până la două mii patru sute de metri adâncime în calota polară și au coborât detectoare de lumină hipersensibile la sub un kilometru sub gheață. Senzorii erau meniți să detecteze neutrinii, unele dintre cele mai enigmatice particule din univers. Neutrinii nu au sarcină și rareori interacționează cu materia normală, apărând de obicei din evenimente cosmice – pe care le indică astfel –, precum supernove, nuclee galactice și găuri negre. Când un neutrin lovește un atom de pe Pământ, creează o particulă numită muon, care se mișcă mai repede decât lumina într-un solid. Ei căutau aceste unde de lumină provocate de muoni, care treceau prin gheața solidă.
Teoria lui Barry, perpetuată din cronologiile anterioare, era că, dacă microgăurile negre și albe intrau și dispăreau din existență atunci când conștiința cuiva reapărea într-o amintire mai veche, acești detectori de lumină înregistrau undele luminoase provocate de muoni, inițiate de neutrinii care ieșeau din găurile albe și se loveau de nucleii atomilor pământeni.
Nu au ajuns nicăieri.
Nu au descoperit nimic.
Cei din echipa de fizicieni ai particulelor s-au dus acasă.
Șase vieți încercând să înțeleagă mai bine scaunul de memorie, dar tot ce au reușit a fost să amâne inevitabilul.
Ridică privirea spre ecran, unde Helena este încremenită în mijlocul unui gest.
Acum apar amintirile moarte din cronologiile trecute. Viețile lor din Arizona, Denver, de pe coasta aspră din Maine… Viața lui fără ea în New York, viața lor împreună în Scoția. Dar încă sunt lacune. Își amintește frânturi din ultima cronologie, dar aceasta este încă incompletă – nu-și amintește ultimele zile, când lumea și-a amintit totul.
Apasă pe redare.
— Așadar ți-ai amintit? Bun. Singurul motiv pentru care privești această înregistrare este acela că eu nu mai sunt.
Lacrimile încep să îi curgă. Este cea mai ciudată senzație. Deși Barry din această cronologie știe că ea este moartă, variantele sale din cronologiile anterioare simt durerea pierderii ei pentru prima oară.
— Îmi pare rău, dragul meu.
Își amintește ziua în care a murit, cu opt săptămâni în urmă. Devenise aproape copilăroasă la acea vreme, fiind deseori cu mintea dusă. Trebuia să o hrănească, să o îmbrace, să o spele.
Dar a fost mai bine decât ultima oară, când funcțiile cognitive rămase i-au permis să fie conștientă de confuzia ei totală. În momentele ei lucide, descria sentimentul ca o rătăcire într-o pădure dintr-un vis – fără identitate, fără să știe unde se afla. Sau, alternativ, era sigură că avea cincisprezece ani și încă locuia cu părinții ei în Boulder; astfel, încerca să potrivească împrejurimile străine cu sentimentul de loc, timp și apartenență. Adesea se întreba dacă așa se simțea mama ei în ultimul ei an.
— Această cronologie – înainte ca mintea să înceapă să mi se frângă – a fost cea mai bună dintre toate. Din viața mea foarte lungă. Mai ții minte excursia aceea pe care am plănuit-o – cred că era în timpul primei noastre vieți împreună – ca să vedem cum migrează pinguinii imperiali? Mai ții minte cum ne-am îndrăgostit de acest continent? De felul în care ne făcea să ne simțim, ca și când am fi fost singurii oameni din lume? Destul de potrivit, nu? Ea privește în lateralul camerei, apoi spune: Ce? Nu fi gelos! Într-o zi te vei uita la asta. Vei purta cunoștințele fiecărui moment pe care l-am petrecut împreună, toți cei o sută patruzeci și patru de ani. Apoi privește înapoi la cameră. Barry, trebuie să îți spun că nu aș fi reușit să ajung atât de departe fără tine. Nu aș fi putut să continui să încerc să opresc inevitabilul. Dar ne oprim azi. După cum știi, am pierdut abilitatea de a-mi mapa amintirile. La fel ca Slade, am utilizat scaunul de prea multe ori. Așa că nu mă voi mai întoarce. Și, chiar dacă te-ai întoarce într-un punct din cronologie în care conștiința mea era tânără și neuzată, nu există nicio garanție că m-ai putea convinge să construiesc scaunul. Pentru ce? Am încercat totul. Fizică, farmacologie, neurologie… Am avut ghinion și cu Slade. Este timpul să recunoaștem că am eșuat și să lăsăm lumea să continue să se distrugă singură, ceea ce pare că tot insistă să facă.
Barry se vede pe el însuși intrând în cadru și așezându-se lângă Helena. Își pune brațul în jurul ei, iar ea se cuibărește lângă el, lăsând capul pe pieptul lui. E o senzație extrem de ireală să își amintească acum acea zi, când s-a decis să înregistreze un mesaj pentru Barry cel care, într-o zi din viitor, se va contopi în conștiința lui.
— Mai avem patru ani până la sfârșitul lumii.
— Patru ani, cinci luni, opt zile, spune Barry cel de pe ecran. Dar cine numără?
— O să ne petrecem împreună acel timp. Acum ai acele amintiri. Sper că sunt frumoase.
Sunt.
Înainte ca mintea să îi cedeze complet, au avut doi ani buni, pe care i-au trăit eliberați de povara de a încerca să oprească lumea din a-și aminti. Au trăit acei ani simplu și în liniște. Plimbări pe calota de gheață pentru a vedea Aurora Australis. Jocuri, filme și gătit împreună în bucătăria de la nivelul principal. Excursiile ocazionale spre Insula de Sud a Noii Zeelande sau spre Patagonia.
Doar fiind împreună. O mie de mici momente, suficient de irepetabile încât să facă viața să merite a fi trăită.
Helena are dreptate. Aceștia au fost cei mai buni ani din viața lui.
— Este ciudat, spune ea. Privești asta acum, probabil la patru ani distanță de acest moment, și sunt sigură că o vei face și mai departe, ca să îmi vezi chipul și să îmi auzi vocea după ce eu nu voi mai fi.
Este adevărat. S-a uitat.
— Dar acest moment pare la fel de real pentru mine cum îți pare ție al meu. Sunt ambele reale? Doar conștiința noastră face asta? Îmi imaginez cum stai acolo peste patru ani, chiar dacă ești chiar lângă mine în acest moment, în momentul meu, și mă simt de parcă aș putea să întind mâna prin cameră și să te ating. Aș vrea să pot. Am trecut prin asta mai bine de două sute de ani, și, în final, cred că Slade avea dreptate. Este doar un produs al evoluției noastre, așa cum experimentăm realitatea și timpul de la o clipă la alta. Cum facem diferența dintre trecut, prezent și viitor. Dar suntem suficient de inteligenți încât să fim conștienți de această iluzie, chiar în timp ce o trăim; și, astfel, în asemenea momente – când mi te imaginez stând exact acolo unde sunt eu, ascultându-mă, iubindu-mă, fiindu-ți dor de mine – simțim cum ne torturează.
Pentru că eu sunt blocată în momentul meu, iar tu ești blocat în al tău.
Barry se șterge la ochi, simțind întreaga greutate emoțională a ultimilor doi ani cu ea și a celor două luni singur. A așteptat să experimenteze această aniversare a celei de-a șaptea cronologii ca să vadă cum este să fie o persoană cu mai multe istorii. Să se înțeleagă complet pe sine însuși. Una este să ți se spună că ai avut o fiică și cu totul altceva să îți amintești sunetul râsului ei. Primele secunde când ai ținut-o în brațe. Suma tuturor acestor momente este prea copleșitoare pentru a suporta.
— Nu te întoarce pentru mine, Barry.
Deja s-a întors. În dimineața în care a găsit-o moartă lângă el, a utilizat scaunul pentru a se întoarce în urmă cu o lună, ca să mai fie puțin cu ea. Apoi, când a murit, a făcut-o iar.
Și iar. S-a sinucis de zece ori în bazin ca să amâne marea tăcere și singurătatea vieții fără ea în acest loc.
— „Acum el a plecat din această lume stranie cu puțin timp înaintea mea, spune Helena. Asta nu înseamnă nimic. Oamenii ca noi, care cred în fizică, știu că distincția dintre trecut, prezent și viitor este doar o iluzie încăpățânat de persistentă. „Einstein a spus asta despre prietenul său, Michelle Besso. Adorabil, nu-i așa? Cred că avea dreptate.
Barry cel de pe ecran plânge.
Barry din acest moment plânge.
— Aș spune că a meritat să construiesc accidental un scaun distrugător de lumi pentru că te-a adus în viața mea, dar este probabil nepotrivit. Dacă te trezești pe 16 aprilie 2019 și lumea nu își amintește și nici nu face implozie, sper să continui fără mine și sper să duci o viață uimitoare. Caută-ți fericirea! Ai găsit-o cu mine, ceea ce înseamnă că este posibilă. Dacă lumea își amintește, am făcut tot ce-am putut… iar dacă te simți singur la sfârșit, Barry, să știi că sunt cu tine. Poate nu în momentul ăsta. Inima mea.
Îl sărută pe Barry cel de lângă ea și suflă o bezea spre cameră.
Ecranul se face negru.
Barry dă drumul la știri, privind cinci secunde cum un crainic de la BBC raportează că Statele Unite au fost lovite de mai multe mii de focoase nucleare; apoi oprește televizorul.
