46. Odată ce nădejdea 1-a îndreptat iarăşi pe drumul tronului, odată ce şi-a alcătuit din nou corpul şi forma exterioară a puterii, ci a redat tebanilor vechea lor constituţie. Atenienii însă îl părăsiră. Ei îl şterseră din rândul eponimilor pe Diphilos, preotul zeilor mântuitori, decretară să se aleagă iarăşi arhonţi după obiceiul strămoşesc şi, văzându-1 pe Demetrios devenit mai puternic decât se aşteptau, îl chemară din Macedonia pe Pyrrhus. Mânios, Demetrios purcese asupra lor şi începu cu străşnicie asediul oraşului. Poporul îl trimise cu solie pe Crates, filosoful, bărbat cu nume şi vază. Înduplecat de rugăminţile acestuia, dar mai mult din propriul său interes, el încetă asediul, îşi adună toate corăbiile, încărca pe ele oastea ce o mai avea, eam vreo unsprezece mii, pedeştri şi călări, şi plecă în Asia; voia să cuprindă Caria şi Lidia lui Lysimah. La Milet îl primi Euridice, sora Filei, ce o aducea pe fata ei şi a lui Ptolemeu; Seleuke îi logodise altădată. Cu voia Euridicei, o luă de nevastă. După nuntă porni îndată asupra oraşelor, ce-i deschiseră porţile, unele de voie, altele de nevoie. Câţiva generali trecură la dânsul cu soldaţi şi bani. Veni însă Agatocle, feciorul lui Lysimah, cu armată şi Demetrios urcă spre Frigia. VSpera să cuprindă Armenia, să răscoale Media, să pună stăpânire pe ţările de sus; aici, şi de-ar fi fost bătut, avea destule locuri de retragere şi adăpost. Agatocle se luă pe urma lui, dar Demetrios, în hărţuieli mici, îl
1) Bacantele.
Bătu. Începuse însă a-i lipsi şi grâul şi fânul, iar soldaţii înţeleseră că voia să-i ducă în Armenia şi Media. Stătea pe gânduri. Până una-alta foametea
se întărea şi, din pricina unei greşeli, la trecerea fluviului Licus, se prăpădi o mulţime de oameni luaţi de iuţeala curentului. Soldaţii totuşi glumeau. Unul îi scrise pe uşa cortului primele versuri din (Edip la Colorw, cu o mică schimbare:
Copilă a bătrânului orb, Antigona, în ce ţară „, Ne-au dus paşii noştri?
47. Veni şi ciuma peste foamete în cele din urmă; aşa se întâmplă când, de nevoie, mănâncă oamenii ce le iese în cale. Pierdu aproape opt mii de oamenii şi se întoarse cu puţinii rămaşi. Se pogorî la Tars; dădu porunci aspre să nu se aducă stricăciuni acestui ţinut. Era al lui Seleuke şi nu voia să-i dea motiv de supărare. Dar nu era cu putinţă: soldaţii nu mai aveau ce mânca şi Agatocle închisese toate căile muntelui Taurus. Îi scrise atunci lui Seleuke o scrisoare, o lungă şi dureroasă poveste a nenorocirilor sale. Cerea, se ruga să-i fie milă de el, ruda lui; îndurase atâtea că şi duşmanii i-ar fi plâns de milă. Seleuke fu înduioşat; le scrise generalilor din acele meleaguri să-i dea lui Demetrios ce-i trebuia unui rege, iar oastei, hrană din belşug. Veni însă Patrocle, om cu judecată şi prieten credincios lui Seleuke. El îi arătă că, de nu-i mare treabă a hrăni pe soldaţi, nu-şi vede însă interesele sale, de îngăduie să se oploşească în ţara sa Demetrios; acesta a fost totdeauna o fire
neastâmpărată şi hrăpăreaţă, darămite acum… Un om bătut astfel de soartă, fie cât de potolit, se face cutezător şi nedrept. Convins, porni Seleuke spre Cilicia cu oaste multă. Demetrios se îngrijoră de schimbarea aceasta
neaşteptată si, cuprins de teamă, se retrase în muntele Taurus, în locuri sigure De aici, îi trimise solie şi-1 rugă să-I lase a-şi dobândi undeva o ţară de barbari nestăpânită de nimeni, să trăiască în pace acolo şi să nu mai umble hoinar şi fugar; iar de nu, să-i hrănească peste iarna armata în locul unde se află. Să nu- 1 alunge şi să-1 dea în mâna vrăjmaşilor, lipsit de toate şi gol.
48. La toate aceste rugăminţi, Seleuke rămase bănuitor; îi îngădui să ierneze două luni în Cataonia ', dar să-i dea ostateci pe cei mai buni prieteni ai săi; totodată astupă cu ziduri trecătorile spre Siria, închis din toate părţile ca o fiară sălbatică, împins de nevoie, Demetrios îşi puse nădejdea în tăria braţului: calcă Iară în sus şi în tos şi o pradă; se ciocni de câteva ori cu Seleuke şi-1 birui Odată, înfrânse şi goni chiar carele armate cu coase slobozite asupră-i. Risipi apoi străjile trecătorilor spre Siria şi puse mâna pe ele îmbărbătat de aceste victorii, văzând soldaţii însufleţiţi, se gătea pentru o luptă hotărâtoare cu Seleuke, Acesta era foarte încurcat: nu primise ajutor de la Lysimah, căci acela nu avea încredere şi se temea de el; iar dânsul, a lupta numai cu puterile sale împotriva lui Demetrios, nu se încumeta, îl înspăimânta îndrăzneala nebună a omului aceluia şi continua schimbare a norocului ce-1 ridicase din cele mai grele nevoi la cea mai nesperată fericire. Dar, o boală grea veni peste Demetrios, îl slăbi şi-i strică treburile cu totul. Soldaţii săi trecură unii la duşmani, alţii se împrăştiară. Zăcu patruzeci de zile la rând şi se vindecă în sfârşit. Luă soldaţii care-i mai rămăseseră şi apucă drumul spre Cilicia spre a înşela vrăjmaşul; noaptea, fără să cânte
1) Piovincie în Capadochia gorniştii, ridică tabăra şi trecu peste Aman. Pustii ţara de Ia poaia muntciui pâiiă la Cirestia.
49 Veni Scleuke şi-şi puse tabăra aproape de el. În puterea nopţii, Demctrios luă oastea şi pomi asupra lui; Selcuke dormea dus. Fără habar de
ce-1 aştepta, dar când nişle fugari veniră şi-i vestiră primejdia, sări din pat speriat, porunci să se sune alarma şi, încălţându-se, strigă tovarăşilor săi: „Cu ce fiara grozavă am eu de luptai!” Din zgomotul duşmanilor. Demetrios înţelese că au prins de veste şi se întoarse grabnic înapoi. In/ori, Seleukc începu bătălia Demetrios puse un prieten în fruntea unei aripi şi dânsul luă comanda celeilalte: merse asupra aripii duşmane, o bătu şi o împrăştie. Atunci Seleuke descăleca, lepădă coiful de pe cap si, numai cu scutul în mână, veni în faţa mercenarilor lui Demetrios; spuse cine este şi-i îndemnă să treacă la dânsul, să priceapă că. De a amânai lupta atâta vreme, a fost spre a-i cruţa pe dânşii, nu pe Demetrios Imediat toţi îl salutară ca pe un rege şi trecură de partea lui.
După atâtea valuri prin care trecuse, Demetrios, oţelit, năzui să-1 biruie şi pe acesta, cel mai greu şi cel din urmă; lugi înspre porţile Amanide ' şi se afundă în codrii deşi cu puţini prieteni şi tovarăşi Acolo petrecu noaptea. Avea de gând s-apuce, de se va putea, drumul spre Caunia ', sa pogoare la marginea mării, unde trăgea nădejde să-şi găsească liota. Dar află că n-au mâncare nici pentru ziua aceea şi atunci se gândi la alte planuri.
Sosi în vremea asta Sosigenc, prietenul său, ce avea în brâu patru sute de piese de aur. Sperau să le ajungă.
Oraş din Caria până la mare şi purceseră noaptea spre trecătoare. Aici, străjile duşmane aprinseseră focuri şi păzeau. Nevoiţi să renunţe, se întoarseră de unde porniseră. Dar nu toţi, căci unii rugiseră şi celor rămaşi le scăzuse curajul, îndrăzni unul şi-i zise lui Demetrios că trebuie să se predea lui Seleuke. Demetrios trase sabia şi voi să se omoare, dar îl înconjurară amicii, îl mângâiară şi-1 înduplecară să facă aşa. Trimise deci să i se spună Iui Seleuke că se predă.
50. Când primi acesta ştirea, exclamă: „Nu-i norocul lui Demetrios carc-I scapă, ci al meu. Norocul meu, după atâtea bunătăţi, îmi hărăzeşte şi prilejul de a fi omenos şi bun!” îşi chemă intendenţii şi le porunci să facă un cort regal şi să pregătească ce trebuie pentru o primire şi găzduire măreaţă. Era pe lângă dânsul unul, pe nume Apolonide, vechi prieten al lui Demetrios. Îndată-1 trimise la Demetrios; voia ca purtătorul răspunsului să-i facă plăcere şi să-i dea încredere de a veni la ruda sa, la ginerele său. Cum au înţeles gândul regelui, curtenii, întâi puţini, apoi mai toţi, se duseră să-1 întâmpine pe Demetrios şi se întrecură cine să para mai prietenos şi mai devotat; credeau că va să aibă mare trecere la Seleuke. Asta îi întoarse în ură mila din sufletul regelui şi dădu prilej răuvoitorilor şi invidioşilor să-i schimbe şi să-i strice voia şi gândul bun: îl speriară înşirându-i zavistiile şi frământările ce se vor ivi în tabără odată cu venirea lui Demetrios.
Tocmai sosise plin de bucurie Apolonide la Demetrios; veniseră şi ceilalţi cu vorbe măgulitoare din partea lui Seleuke; începuse şi Demetrios, după atâtea cumpene şi nenorociri, deşi înainte socotise predarea ca pe o mare ruşine, a mai lăsa deoparte părerea de rău, a prinde curaj, a se amăgi cu speranţe, când iată că veni Pausauis cu o mie de călăreţi şi pedeştri. II înconjură fără veste pe Demetrios, îi îndepărtă pe ceilalţi şi-1 duse nu în faţa regelui, ci în Chersonezul sirian. Aici i se puse strajă tare, să-1 păzească cât o trăi. Ii dădu însă Seleuke slugi de ajuns, bani şi masa îmbelşugată zilnică; i se
dădură câmpuri de alergări, parcuri de plimbări regale, dumbrăvi cu tot soiul de fiare pentru vânat; li se îngădui prietenilor ce 1-au însoţit în fugă să stea cu el, de vor. Veneau şi de la Seleuke prieteni ce-i aduceau cuvinte de îmbărbătare şi-1 îndemnau să aibă nădejde, căci toate se vor schimba cum vor sosi Antioh şi Stratonike.
Demetrios, căzut în asemenea stare, scrise copi lului, prietenilor şi generalilor săi din Atena şi Corint să nu mai ţină socoteală nici de scrisorile, nici de pecetea sa; să fie mort de aici înainte pentru dânşii, să păstreze oraşele şi tot ce a mai rămas pentru Antigon. Acesta, cu multă jale află de prinderea tatălui său, se îmbrăcă în doliu şi scrise jalbe la toţi regii şi chiar lui Seleuke. Îl ruga să-i dea drumul părintelui său, era gata să cedeze tot ce mai avea şi să meargă el ostatic în locul tatălui său. Cetăţi şi crai îi scriseră lui Seleuke şi-1 rugară pentru Demetrios. Numai Lysimah îi trimise şi-i făgădui bani şi mai mulţi de-1 va omorî. Nici înainte vreme Seleuke nu-1 privea cu ochi buni pe Lysimah, dar acum i se păru mai ticălos şi mai barbar. Dânsul tot amâna eliberarea lui Demetrios, ca s-o facă de hatârul şi bucuria copiilor acestuia, pe care-i tot aştepta să vină.
Demetrios, la început rabdă nenorocirea cu stoi cism; pe urmă, se deprinse şi nu-i mai simţi povara.
Se apucase de vânătoare, de curse, şi-şi exersa trupul pe cât îi era îngăduit; cu încetul, se satură şi se dezgustă de ele. Prinse a bea şi a juca zaruri; îşi petrecea vremea mai mult cu asemenea lucruri, ori că lugea de gândurile ce-1 năvăleau când era treaz şi căuta să le adoarmă cu vin, ori înţelegea că aceasta-i viaţa ce de multă vreme o dorise şi o urmărise, de care însă-i îndepărtase dorul nebun de măriri deşarte, dor ce a pricinuit şi lui şi altora atâtea necazuri şi 1-a îndemnat să caute iii armate, flote şi tabere un bine pe care fără să se aştepte, îl găsise în odihnă, în nelucrare, în lene. Înâr- adevăr, pentru ce oare se trudesc neînţelepţii crai? Pentru ce înfruntă atâtea primejdii şi războaie? Nu pentru plăcere şi lux, cărora Ie sacrifică virtutea şi binele şi de care nu ştiu nici măcar sa se bucure cum trebuie? Demetrios, în al treilea an de şedere în Chersonez se îmbolnăvi de trândăvie şi beţie; el muri în vârstă de cincizeci de ani. Seleuke a fost aspru judecat pentru moartea aceasta; i-a părut şi lui rău că prea 1-a bănuit pe Demetrios şi nu 1-a imitat pe Dromichete. Un barbar, un trac, ce-i arătase o regească omenie lui Lysimah după ce 1-a prins.
53. Nici înmormântarea lui Demetrios n-a fost lipsită de caracterul teatral şi pompos al tragediei. Feciorul său, Antigon, cum află că se aduc oasele şi cenuşa părintelui său, porni cu toată flota şi-1 întâmpină la Cicladc. Aici primi urna de aur şi o puse în cel mai frumos vas-amiral. Cetăţile pe unde treceau puneau coroane pe urnă sau trimiteau solii în haine cernite ca să fie de faţă şi să participe Ia înmormântare. Când flota se apropie de Corint, se putu vedea bine pe proră urna înfăşurată în purpură regală, împodobită cu diadema şi de jur-împrejur tineri înarmaţi ce stăteau de pază. Lângă urnă stătea Xenofan, cel mai vestit flautist, şi cânla imnuri religioase; lopeţile rauswnnviw. V se mişcau după ritmul melodiei; loveau în cadenţă apa, şi răspundeau ca un refren de suspine strofelor muzicale ale flautului. Jale multă şi înduioşare stârni în
sufletul celor adunaţi pe mal Antigon, abătut şi lăcrimând. După ce Corintul şi- a adus coroanele şi onorurile sale mortului, el a fost adus şi îngropat la Demetriada, oraş numit astfel după numele său şi format din mai multe târguşoare semănate împrejurul lolc asului.
Copiii lui Demetrios au fost: de la Fila, Antigon şi Stratonike. A avut şi alţi doi. Amândoi numiţi Demetrios: unul, porecb't Subţirelul, făcut cu o femeie iâiriană şi altul, care a fost regele Cirenei, de la Ptole-meea. Deidamia i-a născut pe Alexandru, care a trăit în Egipt. Se mai spune că ar mai fi avut un lecior, Coragus, de la Euridice. Au domnit urmaşii săi până la Perseu, în vremea căruia romanii au supus Macedonia.
VS-a terminat drama macedouiană; e timpul să aducem pe scenă actorul roman.
1. Fiindcă amândoi aceşti bărbaţi au trecut prin mari schimbări, să cercetăm întâi faima şi puterea lor. La Demetrios, acestea erau moştenire de la părintele său, căci Antigon fusese unul din cei mai puternici urmaşi ai lui Alexandru; şi era Demetrios abia copilandru când tatăl său cutreierase mai toată Asia şi o pusese sub jugu-i. Tatăl lui a fost un om cumsecade: nu a lăsat însă feciorului său un nume glorios nici în războaie, nici altfel. Acesta cuteză totuşi să întindă mâna asupra moştenirii lui Caesar, deşi nu i se cuvenea prin rudenie; el se tăcu singur pe sine moştenitorul celor dobândite cu atâta trudă de Caesar. Sprijinit de propriile sale mijloace fu aşa de tare, că putu face din Imperiul Roman două părţi şi-şi alese una, pe cea mai frumoasă; în schimb, prin generalii şi legaţii săi îi birui de multe ori pe părţi şi respinse neamurile barbare din jurul Caucazului până la Marea Caspică. Mărturie a măririi sale se găseşte şi în lucrurile pentru care a fost criticat. Antigon găsi un lucru bun să- 1 însoare pe Demetrios cu Fila. Fata lui Antipater, deşi era mai în vârstă; pentru însă, fu socotită o ruşine a se însura cu Cleopatra,
femeia ce-i întrecea pe toţi regii din vremea ei, în afară de Arsace, prin puterea şi strălucirea sa. Dar aşa de mare ajunsese încât era socotit vrednic de lucruri mai mari decât ce dorea el însuşi.
2. De cercetăm gândul ce i-a împins spre putere, vedem că lui Demetrios nu i se poate imputa ceva: el a voit să fie domnul şi stăpânitorul unor oameni deprinşi cu jugul. La însă, a fost cugetul semeţ şi tiranic de a robi poporul roman abia scăpai de stăpânirea lui Caesar. Fapta sa mai strălucită şi mai de seamă a fost războiul dus contra lui Brutus şi a lui Cassius pentru a răpi libertatea patriei şi cetăţenilor săi. In vreme ce Demetrios, până nu a fost doborât de soartă, nu a contenit a elibera Grecia şi a oni garnizoanele străine din oraş; nu ca, ce se mândrea că i-a ucis în Macedonia pe cei ce voiau să elibereze Roma. Dărnicia lui cea mare, pentru care a fost aşa de lăudat, este cu mult întrecută de a lui Demetrios. Acesta a dăruit vrăjmaşilor atâta cât n-a dat nici prietenilor. Desigur, cu dreptate a fost preamărit pentru că a poruncit să se acopere şi să se îngroape cu cinste trupul Iui Brutus; Demetrios, însă, a îngrijit de leşurile tuturor duşmanilor morţi, iar pe soldaţii prinşi ai lui Ptolemeu, cu daruri şi bani i-a înapoiat.
3. Când norocul le-a surâs, amândoi au fost trufaşi, amândoi s-au
aruncat în plăceri desfrânate şi-n lux.
Dar nimeni n-ar putea spune ca Demetrios din pricina beţiilor şi dragostei a pierdut vreun prilej de acţiune.
El dădea plăcerilor numai prisosul răgazului şi Lămia sa, ca cea din poveste, îi servea numai să-1 veselească şi să-I facă să uite. Când se pregătea de război, lancea sa nu era încununată de iederă, coiful nu-i mirosea a parfum, şi nu pornea la bătălie din iatacul femeilor, roşu la obraz şi mulţumit; lăsa dansurile şi orgiile bahice să doarmă în pace; era, cum zice Euripide, „servitorul neînspăimântatului Marte”; n-a pierdut nicio singură bătălie din pricina dragostei sau lenei.
Şi Cleopatra sunt imaginea lui Hercule şi Ornfalei: cum i-a luat acestuia măciuca din mâna şi pielea leului de pe umeri, tot aşa 1-a făcut Cleopatra pe să lepede armele: 1-a vrăjit cu iubirea ei, 1-a făcut să piardă minunate prilejuri de fapte şi războaie necesare, pentru a hoinări şi a se juca împreună pe malurile Canopului şi Taposirului. La urmă. Ca şi Paris, fugind din luptă, se ascunsese la sânul ei. Dar Paris, cel puţin înfrânt, fugise în iatacul Elenei, pe când urmând-o pe Cleopatra fugise şi pierduse victoria.
4. Demetrios, neoprit de nimic şi după obiceiul introdus de Filip şi Alexandru la regii macedonieni, s-a însurat cu mai multe femei, ca şi Lysimah şi Ptolemeu, şi cu toate s-a purtat foarte delicat.
Mai întâi ţinuse în acelaşi timp două femei, ceea ce nu cutezase până atunci niciun roman, apoi o alungase pe soţia legiuită şi romană de dragul străinei cu care trăia împotriva legilor. De aceea, căsătoria n-a căşunat unuia niciun neajuns, iar lui toate nenorocirile. Cu toate acestea, desfrâul nu 1-a dus pe la nicio faptă nelegiuită ca cele ce a făcut Demetrios. Istoricii spun că erau alungaţi câinii din Acropole, fiindcă animalele acestea fac dragoste în văzul tuturor. Demetrios trăia cu prostituate chiar în templul Atenei, şi tot acolo şi-a bătut joc de o mulţime de femei ateniene. Cine de obicei e molatic şi afemeiat, foarte rar e un om crud; Demetrios fu şi una şi alta. El privi cu nepăsare sau, mai bine zis, pricinui moartea dureroasă a celui mai frumos şi mai cuminte atenian, care nu primise să fie murdărit, într-un cuvânt, prin nestăpânirea poftelor s şi-a făcut rău numai sieşi, Demetrios altora.
5. Cu părinţii săi, Demetrios s-a purtat totdeauna şi în toate foarte frumos: însă a jertfit pe fratele mamei sale pentru a-1 putea ucide pe Cicero, faptă blestemată şi cruntă prin ea însăşi, care cu greu i s-ar putea ierta, chiar dacă moartea lui Cicero ar fi fost preţul mântuirii unchiului său. Amândoi au jurat strâmb, amândoi au călcat făgăduiala dată: unul prinzând pe Artavcrtes, celălalt ucigându-1 pe Alexandru; dar avea scuza că fusese părăsit şi vândut în Media de către Artavaste, în vreme ce mulţi istorici spun că Demetrios născocea învinuiri mincinoase pentru a-şi acoperi vinovăţia: îl acuza pe un nedreptăţit şi pretindea că s-a apărat numai, fiind atacat.
În fine, Demetrios singur a fost făuritorul victoriilor sale, dimpotrivă, a obţinut, nefiind de faţă, prin locotenenţii săi, cele mai strălucite şi mai hotărâtoare biruinţe.
6 Amândoi s-au prăpădit din voia lor, dar nu în acelaşi fel: unul părăsit, căci l-au trădat macedonienii; celălalt fugind şi părăsind pe cei ce-şi puneau în
primej-die viaţa pentru el. Astfel, vina unuia este că şi i-a l acut duşmani pe cei ce luptau sub steagul său, iar a celuilalt că a înşelat o atât de mare iubire şi credinţă. Nu putem lăuda moartea nici unuia; dar a lui Demetrios este mai ruşinoasă: a răbdat să fie prizonier şi nu i-a fost ruşine a câştiga trei ani de viaţă la închisoare, îmblânzit prin vin şi cântece, ca dobitoacele. Ticălos, jalnic şi fără cinste a fost sfârşitul lui, totuşi a părăsit viaţa înainte ca duşmanul să pună stăpânire pe trupul său.
AGIS
