12. Dar au fost şi alte linguşiri ce „frigeau mai tare ca focul”, cum zice Aristofau '. Unul. Nu mai ştiu cine, întrecu în slugărnicie pe Stratocie: ci făcu o lege ca să fie primit Demctrios, de câte ori ar veni la Atena, cu jertfele şi darurile cuvenite lui Demeter şi lui Dionysos, iar atenianul ce-i va întrece pe ceilalţi prin luxul şi cheltuiala găzduirii, să capete din visteria statului o sumă de bani pentru ofrandă, în sfârşit, au schimbat numele lunii Munfchfon în Demetrioii, ultima zi a fiecărei luni au numit-o Demetrinde, iar sărbătorii Dionysiace i-au dat numele Demetrincc.
Zeii au arătat multe semne: a venit un vârtej şi-a rupt în două, pe când îl duceau prin Ceramic, vălul zeiţei pe care hotărâseră dânşii să se pună chipul lui
1) Una din insulele Sporade Amiralul Macedoniei, Cbtus, în numele lui Antipater, 1-a înfrânt pe Ection, comandantul flotei ateniene.
2) Aristofan, în comediile Aharmemi şi Cavalerii
Antigon şi Demetrios, alături cu al Atenei şi Zeus. În preajma altarelor acelora, pământul se acoperi de cucută, buruiană ce nu prea creşte altfel prin locurile acelea. In ziua când serbau dionysiile, a trebuit să se risipească alaiul din pricina frigului mare şi nepotrivit cu vremea; căci a căzut o brumă groasă,
care a stricat nu numai viile şi smochinii, dar şi grânele toate, fiind ' 'li aproape neînspicate. De aceea Philippide % duşmăniţidu-1 pe Stratoclc, a scris cu prilejul acesta, într-o comedie, următoarele versuri împotriva lui:
Acel, din a cărui pricina cade bruma pe vii, j Nelegiuitul, din a cărui vina pieptul se rupe în două, Cel ce a zeilor cinste la oameni o da Aceki nu comedia, ci poporul primejduieşte.
Philippides era prieten bun cu regele Lysimah: de hatârul lui, multe bunătăţi dăruise Craiul poporului atenian. Credea Lysimah că arc să-i meargă bine de-1 întâlnea pe Philippide când pornea la vreo treabă ori la război. Era şi o fire cinstită şi cuminte poetul aeesta şi nu-1 plictisea pe rege, nici nu se arăta linguşitor şi slugă plecată. Odată, Lysimah stătea ca el de vorbă prieteneşte şi-i zise: „Philippide, spune ce să-ţi dau din ce am eu? 1' „Ce vrei, răspunse acesta, numai tainele tale nu.” înadins i-am pus unul lângă altul pe Philippide şi pe Straloclc, pe omul ce vorbeşte de la tribună lângă cel ce vorbeşte de pe scenă.
13. Dar, din toate onorurile, iată unul ce trece orice margine şi nu se mai înţelege: Dromoclide din Sfeta
1) Poet dm Noua Comedie, a compus 54 de piese, din care s-au păstrat numai câteva fragmente propuse ca în ceea ce priveşte dedicarea scuturilor de la Delii sa se consulte oracolul lui Demetrios. Voi transcrie înseşi cuvintele decretului: „într-un ceas hun! A hotărât poporul să aleagă un atenian, care să meargă la Mântuitor şi, după rostirea rugăciunilor obişnuite, să-1 întrebe pe Demetrios Mântuitorul, cum va face în chip mai pios, mai bine şi mai grabnic consacrarea otran-delor; orice va hotărî el, poporul va face întocmai”. Astfel, bătându-şi joc, 1-au scos din minţi pe Demetrios, care nici altminterea nu era teafăr la cap.
14. Neavând nicio treabă atunci în Atena, se însura cu Euridice, o văduvă care se pogora din neamul vestitului Miltiade; ea fusese măritată cu Ofeltes, des-potuî Cirenei şi, după moartea soţului, venise înapoi la Atena. Atenienii socoteau că-i marc cinste şi un hatâr nuota aceea pentru oraş. La însurat însă era totdeauna gata Demetrios şi avea mai multe neveste deodată; dar mai cinstită şi ţinută în seamă era Fila, din pricina tatălui ţ ei, Antipater, şi a fostului ei bărbat, Crater, singurul [din toţi urmaşii lui Alexandru ce lăsase după sine mai^ multă părere de rău în inima maccdonienilor. Tatăl său l-a hotărât pe Demetrios, ce era tânăr de tot, să o ia de nevastă pe Fila, femeie trecută aproape. Lui nu-i prea era pe plac şi Antigon, se zice, i-a şoptit la ureche parodiind un vers al lui Euripide:
Un folos de urmăreşti, trebuie să te însori, potrivind la măsură în loc de „trebuie să fii rob” pe, „trebuie să te însori”. Dar, astfel o cinstea şi pe Fila; cât şi pe celelalte neveste, căci în faţa lumii trăia fără j ruşine cu toate hetairele, ba şi cu femei măritate. Pentru nestăpânirea asta n-a fost rege mai ocărât ca el pe vremea aceea.
15. Fiindcă I-a chemat tatăl său să facă război cu Ptolemcu pentru Cipru, n-avu îneotro şi trebui să as culte: nu-i părea însă bine că părăseşte războiul Gre ciei, mai frumos şi mai glorios. Trimise solie la Clcon, general al lui Ptolemeu, ce comanda ostile din Corint şi Skyon, şi-i dădu bani ca să lase
oraşele libere, dar aeela nu primi. Atunci se îmbarcă, luă oaste şi porni iute spre Cipru, unde-1 întâlni pe Menelaus, fratele lui Ptolemeu, dădu lupta şi-1 bătu. Veni apoi însuşi Ptole meu cu multă pedestrime şi multe corăbii, începură cu ameninţări şi schimburi de cuvinte fanfaroane.
Acela îi spunea lui Demetrios să plece înainte de a fi călcat în picioare de ostile sale. Demetrios tj răspun dea că-i îngăduie să plece de-şi retrage garnizoanele din Corint şi Skyon.
Dar nu numai dânşii, ci toţi craii aşteptau cu grijă slârşitul acelei bătălii; căci victoria avea să aducă biruitorului nu numai Ciprul şi Siria, dar şi puterea supremă şi Iară margini peste toţi şi peste toate.
16. Ptolemeu înainta cu o sută cincizeci de corăbii şi porunci lui Menelaus ca, atunci când lupta va fi în toi. Să iasă din Sal amina cu şaizeci de vase, să lovească în spate flota lui Demetrios şi s-o învălmăşească. Demetrios aşeză în faţa celor şaizeci de corăbii zece, destul spre a le împiedica să iasă, fiind îngustă gura portului; pe capurile ce înaintau în apă puse pcdestrimea, iar în largul mării desfăşură flota de o sulă optzeci de vase. Printr-un atac viguros şi năpraznic rupse frontul lui Ptolemeu: acesta, învins, abia putu fugi cu opt corăbii, singurele care au scăpat.
Celelalte au fost avariate în luptă, iar şaptezeci au fost prinse cu oameni cu toi. Din mulţimea de servi tori, prieteni, femei, arme şi maşini, găsită pe vasele de transport ce şedeau cu ancorele aruncate, nimic n-a scăpat: toi a luat Demetrios şi a dus în tabăra sa. Printre femei se afla şi vestita Lămia; la început, fusese preţuită pentru arta ei, ca una ce cânta minunat din fluier, iar mai pe urmă slăvită pentru încântatearea-i frumuseţe, în vremea aceea, frumuseţea i se cam trecuse iar Demetrios era mult mai tânăr decât ea; totuşi, prin graţia ci, aşa de bine îl prinse în mreje şi asa-1 stăpâni, încât Demetrios, îndrăgitul atâtor femei, numai pe dânsa o iubea. După lupta de pe mare, Menelaus nu mai avu chip de împotrivire, ci cată să-i dea lui Demetrios Salamina, cu flota şi oastea ce număra o mie două sute de călăreţi şi
douăsprezece mii de pedestraşi.
17. Acestei frumoase şi mare biruinţe, i-a adăugat Demetrios podoaba omeniei şi blândeţei sale: i-a îngropat cu pompă pe duşmanii morţi, a slobozit prinşii, a dăruit atenienilor din prada o mie două sute de armuri. Ca să ducă ştirea victoriei părintelui său. 1-a trimis pe Aristodem din Milet. Acesta era curteanul cel mai meşter în linguşiri; iar atunci, ea să dea mai multă strălucire faptului, a născocit una care le-a pus vârf la toate: cum veni de la Cipru, nu lăsa corabia să se apropie de ţărrn, ci o propti cu ancore în largul mării şi dădu aspre porunci să nu se urnească nimeni. Se coborî singur într-o luntre şi pleacă spre Antigon, care aştepta cu nerăbdare sfârşitul bătăliei, frământat de îndoială şi grijă, cum e firesc la un om ce-şi pusese în cumpăna norocului atât de mari interese. Ştirea că vine Aristodem mai tare 1-a tulburat încă, şi greu îl răbda inima să rămână acasă; îi trimitea unul după altul slujitori şi prieteni să- 1 ispitească să spună ce-a fost. Dar un cuvânt nu răspundea nimănui Aristodem. Ci, încet şi cu o faţă de pe care nu puteai ghici nimic, în tăcere adâncă mergea. Speriat cu totul şi nemaiţinându-se cu firea, Antigon îi ieşi înainte la uşă lui Aristodem, care tocmai intra în palat, urmat de multul norod
ce alerga înspre acolo Când fu lângă rege. Întinse dreapta şi zise cu iios: „Să trăieşti, rege Antigon! L-am biruit pe Ptolemeu în lupta navală, avem Ciprul şi şaisprezece mii opt sute prizonieri”. Iar Antigon: „Să trăieşti şi tu! Dar, pe Zeus, îţi vei primi pedeapsa că ne-ai chinuit aşa, căci îţi vei lua mai târziu răsplata bunei ştiri”
18. Imediat, norodul întreg cu urale şi chiote îi proclamă regi pe Antigon şi pe Demetrios; îndată prietenii i-au pus coroana pe frunte lui Antigon, iar lui Demetrios îi trimise părintele său diadema şi-i dădu într-o scrisoare titlul de rege. Cei din Egipt, când au auzit, 1-au proclamat şi dânşii rege pe Ptolemeu spre a nu părea abătuţi de înfrângere. Ceilalţi urmaşi se răbiră care mai de care să-şi ia titlul acesta. Lysimah începu să poarte coroană, iar Seleuke, ce până atunci, numai cu barbarii se purta ca un rege, începu şi cu elenii a se arăta la fel. Numai Cassandru, cu toate că şi în vorbă şi în scris toţi îl numeau rege, îşi iscălea scrisorile ca şi mai înainte.
Nu schimbaseră dânşii numai haina şi numele: altfel simţeau, altfel gândeau; erau mai fuduli cu oamenii, mai semeţi în vorbe; ca şi actorii tragici ce schimbă odată cu haina şi mersul şi chipul de a sta culcat şi tonul. Mai aspri erau acum în poruncile lor şi îcpădară masca familiarităţii ce făcea să apară mai blândă şi mai puţin supărăcioasă pentru supuşi puterea lor Iată ce urmări şi ce schimbări aduse pe tot întinsul pământului glasul unui singur linguşitor!
19. După victoria lui Demetrios la Cipru, cu trufaşe gânduri purcese curând Antigon asupra lui Ptolemeu, în fruntea a numeroase oşti, în vreme ce feciorul său se ţinea pe lângă ţărm cu multe corăbii, în ce fel avea să se termine acest război, i s-a arătat în vis lui Mediu, prietenul lui Antigon. Se făcea că Antigon, cu toate ostile sale, alerga într-o cursă dublă, repede şi cu vioiciune la început, apoi încet, tot mai încet; când trecu pe lângă semn se simţi aşa de slab şi gol de suflet, că abia se mai mişca.
El se lovi într-adevăr pe uscat de multe greutăţi, iar pe mare, Demetrios, bătut de straşnice furtuni, se văzu în primejdia de a fi aruncat pe ţărmuri stâncoase şi fără porturi; pierdu corăbii multe şi se întoarse fără ispravă. Era atunci Antigon aproape de optzeci de ani. Mergea anevoie la oaste, nu atâta din pricina bătrâneţii cât din pricina trupului său mătăhălos, greoi; de aceea îşi trimitea feciorul, care, norocos şi încercat în lupte, era acum în stare să biruie toate greutăţile şi se făcea a nu vedea desfrâul, luxul şi zaiafeturile lui. Căci, în vreme de pace, când treburile îi dădeau răgaz, Demetrios sor afunda cu nepăsare în plăceri până peste cap, dar la războaie era cumpătat ca un înţelept.
Se spune că, în vremea când o îndrăgise el tare pe Lămia, se întoarse de la un drum şi-1 sărută pe tată-său; acesta-i zise zâmbind: „Parcă ai săruta-o pe Lămia, copile”. O dată, iar, băuse câteva zile în şir şi-i spunea că n-a ieşit din casă, căci 1-a necăjit o curgere „Am auzit, răspunse Antigon, dar curgere din Tasos ori din Chios?” Alta dată i se spuse că-i bolnav şi se duse să-1 vadă; la uşă dădu peste un băiat frumos. Intră, se aşeză lângă el şi-i pipăi pulsul. Demetrios îi zise că tocmai acum 1-a lăsat fierbinţeala. „Tocmai, copile, am întâlnit-o şi eu la uşă când ieşea!” Trecea uşor peste asemenea lucruri de hatârul destoiniciei sale.
Sciţii, când beau şi se îmbată, zbârnâie coardele arcurilor spre a trezi curajul adormit de plăceri; De-metrios însă, ori se deda petrecerilor ori afacerilor serioase; nu le amesteca unele cu altele şi era neîntrecut la pregătirile războiului.
20. Părea totuşi un general mai priceput la pregătirea oştilor decât la întrebuinţarea lor. Voia sa aibă tot ce-i trebuie şi din belşug. De două lucruri nu se sătura niciodată: de a avea maşini şi corăbii uriaşe şi de plăcerea de a le privi. Minte născocitoare şi ochi ager, nu risipea în jucării de copil ori în inutile ocupaţiuni iubirea sa înnăscută pentru arte, ca alţi regi ce cântau din fluier, pictau ori sculptau. Astfel, ^Ero-pos din Macedonia, când n-avea treabă, îşi petrecea vremea lucrând măsuţe ori lămpiţe. Atalus Filometor cultiva ierburi otrăvitoare şi nu numai măselariţa ori ştirul, ci şi cucuta de apa, omeagul şi suliţica; le semăna şi le răsădea el singur în grădinile regale şi se străduia să cunoască proprietăţile sucurilor, ale seminţelor şi să le culeagă la vreme. Regii părţilor se mândreau că singuri îşi făureau şi-şi ascuţeau vârfurile de săgeţi. Ei bine, la Demetrios chiar lucrurile făcute de mână aveau ceva regesc şi meşteşugul său nu era lipsit de un fel de măreţie. Operele sale vădeau înălţimea şi cutezanţa gândului unite cu o mare risipă de artă: erau vrednice şi de mintea şi de averea şi de mâna unui rege. Mărimea lor îi umplea de uimire chiar şi pe prieteni, frumuseţea lor îi încânta parcă şi pe duşmani. Stăteau şi se minunau duşmanii privind corăbiile sale cu câte cincisprezece sau şaisprezece rânduri de lopeţi ce pluteau pe lângă ţărmul lor; iar la maşinile sale de asediu se uitau cei înconjuraţi ca la nişte comedii. Probă sunt faptele următoare: Lysimah, craiul ce-I ura cel mai tare pe Demetrios, venise cu oaste să
despresoare oraşul Sole ' din Cilicia, asediat de acela; trimise şi-1 rugă să-i arate maşinile şi corăbiile făcând manevre. Dacă le-a văzut, a plecat mirmnân- du-se, Rhodienii, împresuraţi multă vreme de el, după ce au făcut pace, au cerut vreo două hefepole2să aibă amintire şi de puterea lui şi de vitejia lor.
21, Se războia cu rhodienii. Fiindcă se aliaseră cu Ptolemeu. El apropiase de ziduri cea mai mare maşină de război: în formă de piramidă trunchiată, pătrată la bază, cu laturile de jos lungi de patruzeci şi opt de coţi, iar muchiile înalte de şaizeci şi şase de coţi ce mergeau îngustându-se la vârf. Înăuntru erau mai multe caturi, împărţite în odăi; partea ce venea spre duşman era deschisă şi la fiecare etaj avea portiţe mici prin care împroşcau vrăjmaşul cu fel de fel de săgeţi şi suliţi. Maşina era îmbâcsită cu ostaşi iscusiţi în tot felul de lupte. Fără să se clatine şi fără să se aplece încoace şi încolo, ea înainta fixă pe baza ei, ţeapănă şi cumpănită, cu-n zgomot asurzitor: umplea de spaimă sufletul şi desfăta totodată ochiul privitorilor.
Tot în războiul acesta cu rhodienii i s-au adus din Cipru două platoşe de fier, cântărind fiecare patruzeci de mine. Meşterul Zoii, ca să probeze rezistenţa şi tăria lor, a pus să tragă de la douăzeci şi şase de paşi o săgeată de catapultă: platoşa rămase negăurită de săgeată; numai o zgârietură uşoara se zărea, ca o urmă de stilet. Pe una o îmbrăcă Demetrios, pe cealaltă i-o dădu lui Alchim din Epir, cel mai tare şi
1) Locuitorii acestui oraş vorbeau o limbă grecească stricată, de unde şi cuvântul solecism
2) Maşini de asediu mai viteaz soldat din oastea lui, singurul ce purta o armură de doi talanţi, în vreme ce restul aveau armuri de câte un talant; dânsul a murit la Rhodos, în lupta de lângă teatru.
22. Dar se băteau bine rhodienii şi Demetrios nimic nu putea isprăvi; continua totuşi războiul, mânios împotriva lor din pricină că-i prinseseră corabia trimisă de Fila, soţia lui, şi o îndreptaseră către Ptolemeu cu toate scrisorile, covoarele şi hainele ce erau în ea; nu imitaseră omenia atenienilor, care, fiind în război cu Filip şi prinzând nişte ştafete ale aceluia, luaseră şi citiseră toate celelalte scrisori, dar pe a Olimpiei i-o trimiseseră cu pecetea neatinsă. De asta era furios Demetrios; cu toate acestea, când s-a ivit prilejul de răzbunare pe rhodieni, n-a făcut-o. Zugrăvea, pe timpul acela Protogene din Caunia un tablou cu privire la lalissos ^ şi era tocmai aproape să-1 termine, când Demetrios cuceri mahalaua unde lucra Protogene şi puse mâna pe tablou. Trimiseră rhodienii un sol şi-1 rugară să-i cruţe, să nu-i strice opera. Demetrios le răspunse că mai degrabă ar da foc portretelor părintelui său, decât unei astfel de capodopere. Se zice că şapte ani muncise Protogene la tabloul acela şi că Apelles, privindu-1, a rămas înmărmurit şi nu a putut rosti un cuvânt; târziu, a exclamat: „Câtă muncă, ce operă minunată! Dar n-are graţia aceea prin care picturile sale ar atinge cerul”. Acest tablou a fost dus la Roma împreună cu altele şi a pierit într-un incendiu.
Rhodienii se saturaseră acum de război şi-i era lehamite şi lui Demetrios; veniră deci tocmai la vreme atenienii de-i îrnpăcară şi aşezară prietenie între rhodieni
1) lalissos era fiul lui Kerkafon, copilul Soarelui, şi al lui Rhode şi Demetrios, cu scopul de-a nu fi nevoiţi a merge asupra lui Ptolemeu.
Îl chemau pe Demetrios atenienii, căci le împre surase Cassandru oraşul. Veni Demetrios cu trei sute treizeci de corăbii şi multa pedestrime; îl goni pe Cassandru din Atica, îl fugări până la Termopile, îi risipi oastea şi cuprinse şi Heracleea ce se predase singură. I s-au supus şi şase mii de macedonieni. La întoarcere, îi eliberă pe elenii de dincoace de Porţi, legă prietenie cu beoţienii, cuprinse Kenchrea, puse mâna şi dădu înapoi Atenei şi Phyle şi Panakte, forturi din Atica, unde Cassandru îşi avea garnizoanele. Aţe nienii păreau a fi ajuns cu el întâia oară Ia capătul onorurilor; totuşi, îi găsiră şi acum noi şi nemaiauzite linguşiri. Astfel hotărâră sa locuiască Demetrios în epistodomul Partenonului; el veni şi locui aici, căci zeiţa Atena îl primea, chipurile, şi-1 găzduia, deşi nu era tocmai un potrivit şi cuviincios oaspete pentru o fecioară. Cu toate acestea se spune că, odată, Filip, fratele lui, era în gazdă într-o casă unde se aflau trei femei tinere. Tatăl său, cum înţelese, nu-i suflă un cuvânt aceluia, dar îl chemă pe ofiţerul cu încartiruirea şi-i zise: „Mă rog, n-ai putea dumneata duce pe iiumeu într-o casă mai largă?”
Demetrios însă, ce s-ar fi cuvenit a se ruşina de Atena, dacă nu pentru altceva, barem ca de o soră mai mare, căci aşa voia să-i fie numită, astfel a profanat Atena prin petrecerile sale cu băieţi şi neveste de cetăţeni, încât era curat locul acela când nu-şi făcea chefurile urâcioase decât cu femei pierdute, ca Lămia şi Chrysis ori Demo şi Antichyra.
Nu-i frumos să dau totul în vileag, că sade rău pentru oraş; dar e bine să
se ştie istoria cu Damoclcs. Un băiat tare cuminte şi ruşinos Era un copilandru abia, nici nu începuse a-i miji mustaţa. Demetrios auzi curând de frumuseţea lui, căci toţi îi ziceau „Danio-cles cel frumos”. Ce n-a făcut ca să-1 aibă amant? Daruri, rugăminţi, ameninţări, clar toate au iost zadarnice. La urma urmei, ca să scape de el, nici nu mai dădea copilul prin palestră şi gimnaziu, ci mergea de se îmbăia într-o baie particulară, într-o zi, Demetrios, ce pândea prilejul, intră după el. Când s-a văzut băiatul în nevoia asta şi singur singurel, a luat capacul de la căldarea de aramă, a sărit în apa clocotită şi a murit. Nemeritată moarte, dar vrednică de patria şi frumuseţea lui! Nu aşa s-a purtat însă Clenet a lui Clcomede. Acesta, ca să capete iertarea unei amenzi de cincizeci de talanţi la care fusese osândit părintele sau, s-a vândut şi a venit cu scrisori de scutire de la Demetrios, scrisori ce şi pe dânsul 1-au ruşinat şi pe popor 1-au tulburat. Căci a iertat amenda poporul, dar a făcut o lege să nu mai vie de acum nimeni cu scrisori de la Demetrios.
