Tot în războiul acesta cu rhodienii i s-au adus din Cipru două platoşe de fier, cântărind fiecare patruzeci de mine. Meşterul Zoii, ca să probeze rezistenţa şi tăria lor, a pus să tragă de la douăzeci şi şase de paşi o săgeată de catapultă: platoşa rămase negăurită de săgeată; numai o zgârietură uşoara se zărea, ca o urmă de stilet. Pe una o îmbrăcă Demetrios, pe cealaltă i-o dădu lui Alchim din Epir, cel mai tare şi

1) Locuitorii acestui oraş vorbeau o limbă grecească stricată, de unde şi cuvântul solecism

2) Maşini de asediu mai viteaz soldat din oastea lui, singurul ce purta o armură de doi talanţi, în vreme ce restul aveau armuri de câte un talant; dânsul a murit la Rhodos, în lupta de lângă teatru.

22. Dar se băteau bine rhodienii şi Demetrios nimic nu putea isprăvi; continua totuşi războiul, mânios împotriva lor din pricină că-i prinseseră corabia trimisă de Fila, soţia lui, şi o îndreptaseră către Ptolemeu cu toate scrisorile, covoarele şi hainele ce erau în ea; nu imitaseră omenia atenienilor, care, fiind în război cu Filip şi prinzând nişte ştafete ale aceluia, luaseră şi citiseră toate celelalte scrisori, dar pe a Olimpiei i-o trimiseseră cu pecetea neatinsă. De asta era furios Demetrios; cu toate acestea, când s-a ivit prilejul de răzbunare pe rhodieni, n-a făcut-o. Zugrăvea, pe timpul acela Protogene din Caunia un tablou cu privire la lalissos ^ şi era tocmai aproape să-1 termine, când Demetrios cuceri mahalaua unde lucra Protogene şi puse mâna pe tablou. Trimiseră rhodienii un sol şi-1 rugară să-i cruţe, să nu-i strice opera. Demetrios le răspunse că mai degrabă ar da foc portretelor părintelui său, decât unei astfel de capodopere. Se zice că şapte ani muncise Protogene la tabloul acela şi că Apelles, privindu-1, a rămas înmărmurit şi nu a putut rosti un cuvânt; târziu, a exclamat: „Câtă muncă, ce operă minunată! Dar n-are graţia aceea prin care picturile sale ar atinge cerul”. Acest tablou a fost dus la Roma împreună cu altele şi a pierit într-un incendiu.

Rhodienii se saturaseră acum de război şi-i era lehamite şi lui Demetrios; veniră deci tocmai la vreme atenienii de-i îrnpăcară şi aşezară prietenie între rhodieni

1) lalissos era fiul lui Kerkafon, copilul Soarelui, şi al lui Rhode şi Demetrios, cu scopul de-a nu fi nevoiţi a merge asupra lui Ptolemeu.

Îl chemau pe Demetrios atenienii, căci le împre surase Cassandru oraşul. Veni Demetrios cu trei sute treizeci de corăbii şi multa pedestrime; îl goni pe Cassandru din Atica, îl fugări până la Termopile, îi risipi oastea şi cuprinse şi Heracleea ce se predase singură. I s-au supus şi şase mii de macedonieni. La întoarcere, îi eliberă pe elenii de dincoace de Porţi, legă prietenie cu beoţienii, cuprinse Kenchrea, puse mâna şi dădu înapoi Atenei şi Phyle şi Panakte, forturi din Atica, unde Cassandru îşi avea garnizoanele. Aţe nienii păreau a fi ajuns cu el întâia oară Ia capătul onorurilor; totuşi, îi găsiră şi acum noi şi nemaiauzite linguşiri. Astfel hotărâră sa locuiască Demetrios în epistodomul Partenonului; el veni şi locui aici, căci zeiţa Atena îl primea, chipurile, şi-1 găzduia, deşi nu era tocmai un potrivit şi cuviincios oaspete pentru o fecioară. Cu toate acestea se spune că, odată, Filip, fratele lui, era în gazdă într-o casă unde se aflau trei femei tinere. Tatăl său, cum înţelese, nu-i suflă un cuvânt aceluia, dar îl chemă pe ofiţerul cu încartiruirea şi-i zise: „Mă rog, n-ai putea dumneata duce pe iiumeu într-o casă mai largă?”

Demetrios însă, ce s-ar fi cuvenit a se ruşina de Atena, dacă nu pentru altceva, barem ca de o soră mai mare, căci aşa voia să-i fie numită, astfel a profanat Atena prin petrecerile sale cu băieţi şi neveste de cetăţeni, încât era curat locul acela când nu-şi făcea chefurile urâcioase decât cu femei pierdute, ca Lămia şi Chrysis ori Demo şi Antichyra.

Nu-i frumos să dau totul în vileag, că sade rău pentru oraş; dar e bine să

se ştie istoria cu Damoclcs. Un băiat tare cuminte şi ruşinos Era un copilandru abia, nici nu începuse a-i miji mustaţa. Demetrios auzi curând de frumuseţea lui, căci toţi îi ziceau „Danio-cles cel frumos”. Ce n-a făcut ca să-1 aibă amant? Daruri, rugăminţi, ameninţări, clar toate au iost zadarnice. La urma urmei, ca să scape de el, nici nu mai dădea copilul prin palestră şi gimnaziu, ci mergea de se îmbăia într-o baie particulară, într-o zi, Demetrios, ce pândea prilejul, intră după el. Când s-a văzut băiatul în nevoia asta şi singur singurel, a luat capacul de la căldarea de aramă, a sărit în apa clocotită şi a murit. Nemeritată moarte, dar vrednică de patria şi frumuseţea lui! Nu aşa s-a purtat însă Clenet a lui Clcomede. Acesta, ca să capete iertarea unei amenzi de cincizeci de talanţi la care fusese osândit părintele sau, s-a vândut şi a venit cu scrisori de scutire de la Demetrios, scrisori ce şi pe dânsul 1-au ruşinat şi pe popor 1-au tulburat. Căci a iertat amenda poporul, dar a făcut o lege să nu mai vie de acum nimeni cu scrisori de la Demetrios.

Când a auzit el asta, s-a făcut foc de mânie îndată atenienii, speriaţi, au stricat legea, au ucis pe unii din cei ce o propuseseră şi o sprijiniseră, au gonit din ţară pe alţii; ba au dat şi o altă lege ce glăsuia astfel: „A hotărât poporul atenian că orice va porunci regele Demetrios, aceea să fie pios în faţa zeilor şi drept în faţa oamenilor”. Atunci a zis un om de treabă: „E nebun Stratocle propunând asemenea lege”, iar De-mohare ' din Leukone i-a răspuns: „Nebun ar fi să nu fie” Căci bune parale câştiga Stralocle cu linguşirile sale. Pe Demohare 1-au pârât unii pentru

1) Nepotul lui Demostene vorba asta şi a fost exilat. Iată unde ajunseseră ateni-enii, care se credeau scăpaţi acum de garnizoanele macedoniene şi slobozi.

25. Demctrios pătrunse apoi în Pelopones Nimeni nu-i stătu împotrivă: toţi fugiră şi-şi părăsiră oraşele; el supuse ţinutul numit Akte şi Arcadia până la Man-tineia, eliberă Corintul, Argosul şi Skyonul împărţind la străjile oraşelor o sută de talanţi La Argos era sărbătoarea Junonei; dânsul prezida jocurile şi adunarea solemnă a grecilor. Tot atunci o luă de nevastă pe Deidamia, fata lui Aiacid, craiul moloşilor şi sora lui Phyrrus. Spuse skyonienilor că locuiesc alături de oraş şi-i înduplecă să se mute unde locuiesc şi azi; odată cu locul au schimbat şi numele oraşului: în loc de Skyon 1-au numit Demetriad.

La Istm se făcu adunarea generală a grecilor, veni lume după lume şi Demetrios fu proclamat conducătorul grecilor, ca odinioară Filip şi Alexandru; de altfel, mândru de norocul şi puterea sa, el se credea muât mai mare decât aceia. Ei, dar Alexandru n-a despuiat pe nimeni de titlu, nici nu s-a numit pe sine regele regilor, deşi a dat multora titlul şi puterea de rege; pe când Demetrios râdea şi-şi bătea joc de cei care numeau rege pe un altul decât pe tatăl său sau pe dânsul; la masă, îi plăcea când se bea în sănătatea lui Demetrios, rege, a lui Seleuke, căpitan de elefanţi, lui Ptolemeu, amiralul flotei, a lui Lysimah, vistiernic mare, a lui Agatocle, sicilianul, guvernatorul insulelor. Când ceilalţi crai au auzit de asta, au râs; numai Lysimah s-a supărat fiindca-1 socotea Demetrios un eunuc, căci, de obicei, numai eunucii erau paznicii vistieriei. Lysimah era şi cel mai vajnic duşman al aceluia şi râdea de iubirea lui pentru Lămia: zicea că până acum n-a văzut o curtezană ieşind de pe o scenă

tragică '. Demetrios răspundea că hetaira lui e mai ruşinoasă decât Penelopa aceluia.

26. Atunci, în drum spre Atena le scrise atenienilor că vrea, cum ajunge, sa fie iniţiat în mistere şi să treacă prin toate treptele iniţierii, de la misterele mici până la marea epoptă. Lucrul acesta nu era îngăduit şi până atunci nu se făcuse niciodată: misterele mici se serbau în luna Antesterion ', iar cele mari în Boe-

3) dromion}. Pe urmă trebuia să treacă un an de la marile mistere la epoptă. La citirea scrisorii, un singur om a cutezat să se opună, Pitodor, purtătorul de torţă. Se înţelege că nu 1-a băgat nimeni în seamă. Ci Stratocle propuse şi ei decretară că luna Munichion se numeşte şi se socoteşte

Antesterion şi astfel i-au iniţiat pe Demetrios la Agra; pe urmă Munichion din Antesterion s-a schimbat în Boedromion, iar Demetrios a fost iniţiat în misterele cele mari şi în epoptă. De aceea Philippide, bătându-şi joc de el, zicea într-o comedie:

Cel ce dintr-o lună an a făcut, şi despre şederea lui Demetrios în Partenon:

Din Acropole face local de plăcere Şi-n Parâenonul cel sfânt aduce hetaire.

Rolurile de femeie erau jucate de bărbaţi tinen

15 ianuarie – 15 februarie

15 august – 15 septembrie.

Dreptul de a vedea totul ^ r

27. Din multele ocări şi fărădelegi ce a făcut De-metrios atunci în oraş, una mai ales i-a necăjit rău pe atenieni: le-a poruncit să-i strângă şi să-i plătească de zor două sute cincizeci de talanţi. S-a adunat suma cu asprime şi fără cruţare şi i s-a dus; Demetrios s-a uitat la ei şi apoi a dat poruncă să fie trimişi Lamiei şi altor hetaire ca să-şi cumpere săpun. Ceea ce i-a supărat cel mai mult a fost ruşinea nu darea, cuvântul nu fapta Unii pretind că tesalienilor îe-ar fi făcut el asta, nu atenienilor. Lămia le făcu alta: dădu o masă regelui şi, cu de la sine putere, puse Ia contribuţia bănească o mulţime de cetăţeni. Toată lumea a vorbit de luxul şi scumpetea mesei aceleia, pe care a des-cris-o şi Lynke ' din Samos. De aceea, bine a pore-clit-o Helepole pe Lămia un poet comic. Demohare din Sole îl numea pe Demetrios Miţos, căci avea o Lamie. Pe femeia aceasta aşa de iubită şi cu atâta trecere erau geloase nu numai iemeile legiuite ale lui Demetrios, ci şi prietenii săi. Trimisese nişte deputaţi la Lysimah; acesta, neavând ce face şi stând cu ei de vorbă, Ic arăta coapsele şi braţele pline cu urme adânci de zgârâieturi făcute de ghearele unui leu şi le povestea cum a fost închis, din porunca lui Alexandru, cu fiara la un loc şi nevoit să se lupte cu ea. Solii zâmbiră şi ziseră că şi regele lor poartă pe gât urmele de muşcături ale unei fiare grozave, ale unei Lămii. De mirare e, cum Demetrios, care se supărase altădată că trebuie să se însoare cu Fila, a fost robit de Lămia şi a iubit atâta vreme o femeie trecută. Demo, poreclită

1) Elev al lui Teofrast, a scris lucrări despre arta culinară şi gastronomie

2) Un fel de Baba-cloanţa Legenda spune că era o regină foarte frumoasă dar foarte crudă, căci lua coprn de la sânul mamelor ca să-i mănânce Zeii,

supăraţi de climele sale, au preschimbat-o în fiara sălbatică şi Mania, sta odată la masa şi Lămia cânta din flaut; Demetrios o întrebă: „Cum ţi se parc?” „Babă. Zise dânsa. O. Rege”. Altădată se aduceau pe masă nişte dragele şi Demetrios îi zise: „Vezi câte-mi trimite Lămia?”, iar Demo-i răspunse: „Mama ţi-ar trimite şi mai multe, dacă ai vrea să te culci cu dânsa”. Se mai aminteşte şi o vorbă a Lamiei cu privire la aşa numita judecată a lui Bohoris. Se îndrăgostise unul, în Egipt, de hetaira Tonis; aceasta îi cerea o mare sumă de bani. Într-o noapte se visă dormind cu dânsa şi-i trecu dorul Tonis îl dădu în judecată şi-i ceru plata. Auzi Bohoris şi-i porunci egipteanului să aducă la judecătorie suma cerută şi să numere şi să vânture cu mâna banii într-un vas, iar curtezana să ia umbra banilor, căci închipuirea este umbra adevărului. Lămia zicea că judecata nu-i dreaptă, deoarece umbra banilor n-a făcut-o pe hetairă să-i treacă dorul de bani, pe când imaginea văzută în vis 1-a lecuit pe tânăr de dragoste. Acestea despre Lămia.

28. Trece acum povestea din veselia comediei la tristeţea tragediei, ca şi norocul şi întâmplările bărbatului a cărui viaţă o povestim. Toţi ceilalţi regi se uniseră împotriva lui şi-şi adunaseră puterile într-o singură armată. Demetrios plecă din Grecia şi ajunse la tatăl său, pe care-1 găsi, cu toată bătrâneţea lui. Dornic de luptă; asta-i spori şi lui curajul. Totuşi, îmi pare că de-ar fi lăsat Antigon ceva din pretenţiile sale şi-ar mai fi domolit apriga-i sete de domnie, ar fi putut păstra pentru sine şi lăsa moştenire feciorului rangul de întâietate. Dar, fire trufaşă, plina de semeţie, cu vorbele şi faptele sale aspre, el îi depărta şi-i întărâtă asupra-i pe mulţi principi tineri şi puternici. Se lăuda pe-atunci că va risipi armatele lor cum sperii cu o piatră ori cu o pocnitură stolul de vrăbii adunate la grâu. Cu toate acestea, mai mult de şapte/eci de mii de infanterişti, zece mii de călăreţi şi şaptezeci şi cinci de elefanţi ducea cu sine împotriva duşmanilor ce aveau şaizeci şi patru de mii de soldaţi pcdestri, zece mii cinci sute de soldaţi călări, patru sute de elefanţi şi o sută douăzeci de care de război.

Ajuns în faţa duşmanului îi pieri din sutlet nădejdea biruinţei, dar gându-i rămase statornic. Totdeauna fălos şi semeţ în lupte, totdeauna gură- mare şi plină de vorbe pompoase, avea pe buzq veşnic, în toiul bătăliei chiar, o glumă ori o batjocură ce arăta firea lui stăpânită şi dispreţul pentru duşman. Acum, dimpotrivă: era dus pe gânduri şi tăcut; îl prezentă pe fiul său armatei şi-1 recomandă ca urmaş, îi mira pe toţi şi asta: stătea şi vorbea singur cu feciorul său în cort, el, care altădată n-avea obiceiul de a-şi spune tainele nici copilului său chiar, ci singur plănuia şi cugeta, apoi dădea porunci tuturor şi executa totul cu hotărâre, în privinţa aceasta; se spune ca o dală, De-metrios, foarte tânăr liind, 1-a întrebat când vor ridica tabăra şi dânsul i-a răspuns mânios: „Ţi-e frică, oare, că n-ai s-auzi trâmbiţa?”

29. Multe semne rele i-au împuţinai alunei încrederea: Demclrios 1-a văzul în vis pe Alexandru, îmbrăcal cu armură sclipitoare, care-1 întreabă ce lozincă vor da pentru bătălie. „Jupiter şi Victoria”, îi răspunse. „Mă duc atunci la duşmani, zise Alexandru, căci ei mă vor primi.” Era falanga aşezată pentru bătălie, când Antigon ieşi din cori, se împiedică şi căzu cal era de lung cu faţa la pământ. Se sculă cu dureri în lol trupul, şi, înălţându-şi mâinile la cer, se

rugă să-i dea zeii victorie sau moarte fără durere înaintea înfrângerii.

Se începu lupta. Demetrios cu floarea călărimii dădu năvală asupra lui Antioh, feciorul lui Scleukc,

îl birui şi-l puse pe fuga; dar, trufaş şi nebuneşte gonindu-1 pierdu victoria. Căci, la întoarcere, nu se putu uni cu pedestrimea din pricina elefanţilor, care se vârâseră între el şi infanterie. Seleuke văzu falanga nesprijinită de cavalerie, dar n-o atacă, ci prin mişcări de învăluire încercă s-o sperie, să-i strice rândurile şi s-o facă să treacă de partea sa; lucru ce s-a şi întâmplat. O bună parte din. Pedestrime s-a rupt şi a trecut de bunăvoie la duşman; ceilalţi au fugit. Cete numeroase veneau spre Antigon şi unul din preajma lui i-a zis: „Vin asupră-ţi, rege!” – „Ce ţintă să aibă, dacă nu pe mine? Dar Demetrios va sosi şi ne va ajuta.” Nădejdea asta nu 1-a părăsit nicio clipă; îl căuta cu ochii pe fiul său, până ce o grindină de săgeţi plouă asupră-i şi-l doborî. Toţi, slugi de casă şi prieteni, îl părăsiră şi fugiră; singur, numai Torax din Larissa stătu lângă trupul său.

30. Aşa s-a terminat bătălia. Regii biruitori au tăiat ca pe un hoit uriaş împărăţia lui Antigon şi Demetrios, au împărţit-o şi adăugat-o la ţările lor. Demetrios fugi cu cinci mii de pedeştri şi patru mii de călăreţi şi nu se opri până la Efes. Aici, toţi se temeau sa nu prade averile templului, fund în mare strâmtoare de bani; dar el însuşi se temea să nu cumva să iacă treaba asta soldaţii săi; de aceea purcese grabnic cu corăbiile spre Grecia. Avea multă nădejde în atenieni. Lăsase acolo şi corăbii şi bani şi pe soţia sa, Deidamia; nu credea să aibă în restriştea de acum adăpost mai sigur ca dragostea atenienilor. Dar, cum plutea aproape de Ciclade, îi întâlni pe solii Atenei, ce veneau a-1 vesti să nu intre în oraş, căci poporul a hotărât să nu primească în cetate niciun rege şi că au trimis la Megara pe Deidamia. Cu toată cinstea şi alaiul cuvenit. Atunci, Demetrios nu şi-a putut stăpâni mânia.

Răbdase uşor nefericirea şi într-o astfel de răsturnare a norocului nu se arătase nici descurajat, nici lipsit de mărinimie; dar se umplu de amărăciune când îşi văzu amăgită credinţa şi că toată dragostea aceea a lor n-a fost decât prefăcătorie şi minciună.

Si totuşi, onorurile exagerate sunt tocmai singura probă a celei mai puţine dragoste din partea mulţimilor pentru regi şi cei puternici; căci, în aceste onoruri, a căror frumuseţe este preţuită după voia celor ce le acordă, frica distruge credinţa în sinceritatea lor; mulţimea le poate decreta şi din iubire şi de teamă. De asta-i înţelept cine nu se uită nici la statui, nici la tablouri, nici Ia divinizări, ci numai la faptele şi lucrurile sale; de e mulţumit, socoteşte onorurile meritate; de nu, le dispreţuieşte fiind pornite de nevoie; el înţelege că noroadele, adesea, mai ales atunci când acordă onoruri, urăsc pe cine primeşte asemenea mărturii exagerate, lipsite de măsură, de la nişte oameni ce le dau fără voia inimii.

31. Demetrios se simţea jignit adânc; dar, neputându-se răzbuna, se mulţumi a le face uşoare imputări şi a cere să i se dea înapoi corăbiile, printre care şi una cu treisprezece rânduri de lopeţi. Le primi şi se duse la Istm. Acolo găsi o situaţie proastă: garnizoanele sale, unele erau alungate, altele trecuseră la duşman, îl lăsă deci pe Pyrrhus în Grecia, iar el se ridică şi porni spre

Chersones. Aici îl hărţui pe Lysimah, ceea ce reţinu sub ordinele sale şi îmbogăţi armata, care începu iarăşi a creşte şi a deveni o putere vrednică de luat în seamă. Regii aliaţi nu-1 ajutară niciunul pe Lysimah, care nu era nici el mai împăciuitor decât Demetrios, ba, din pricina puterii, era mai de temut încă. Seleuke trimise puţin după aceea şi o ceru în căsătorie pentru el pe Stratonike, fata lui

Demetrios şi a Filei, deşi avea un fecior, pe Anlioh, de la Aspana, temeie persană. Da-şi tăcea socoteală că ţara lui e destul de mare chiar pentru mai mulţi moştenitori şi se gândea că-i bine să-1 aibă socru pe Demetrios, mai ales că şi Lysimab îi ceruse lui Plole-meu două fete în căsătorie: una pentru sine şi una pentru feciorul său, Agatocle. Pentru Demetrios era un noroc nevisat să şi- 1 facă ginere pe Seleuke. Luă tala şi purcese cu toate corăbiile sale spre Siria. Pe drum, fu nevoit să atingă de multe ori uscatul, mai ales în Cilicia pe care o stăpânea Plistarh, dată lui de regi după războiul cu Antigon. Plistarh era tratele lui Cassandru. Socotind călcare de hotare pogorârile lui Demetrios şi voind să-1 pârască pe Seleuke, tiindcă se împăcase cu duşmanul comun fără ştirea celorlalţi regi. Se duse la fratele său.

32. Cum simţi Demetrios, lăsă marea şi se îndreptă spre Kuinda. Aici mai găsi din vistieria părintelui său o mie două sute de talanţi, pe care-i luă şi plecă iute spre Siria. Sosise şi Fila, nevasta lui, când le ieşi întru întâmpinare Seleuke la Oros. S-au întâlnit fără viclenie, fără bănuieli, ca doi regi. Întâi 1-a ospălat Seleuke pe Demetrios, sub cort. În mijlocul taberei, apoi a dat masă Demetrios pe corabia cea cu treisprezece rânduri de vâsle. Petrecură vremea în desfătări, în conversaţii, fără pază şi tară arme, până ce Seleuke făcu nunta şi se întoarse cu mult alai în Antiohia. Alunei, Demetrios puse mâna pe Cilicia şi o trimise pe Fila la Cassandru, fratele ei, ca să „ Arisipească acuzaţiile lui Plistarh. În vremea aeeasla venise şi Deidamia din Grecia ca să slea cu el si.

]) Oros – oraş mare între lisus şi Scleucia după câteva zile, se îmbolnăvi şi muri. Seleukc mijloci de-1 împăca pe Demetrios cu Ptolemeu şi puse Ia calc să se însoare Dcmetrios cu Ptoâcmcca, fata aceluia Până aici, Seleuke s-a purtat bine. Dar curând apoi îi pretinse lui Demetrios să-i vândă Cilicia. Dcmetrios nu primi: celălalt, mânios, ceru Tyrul şi Sidonul Tare nedreaptă şi urâtă faptă că el. Care stăpânea pământul de la India până la marea Siriei, se calicea şi cerşea două oraşe şi se certa pentru ele cu socru-său. Lovit aşa de nemilos de soartă Bine spune Platon că cine vrea cu adevărat să fie bogat, nu trebuie să-şi mărească averile, ci să-şi micşoreze poftele; căci, cine nu-şi pune frâu lăcomiei, nu scapă nici de sărăcie nici de nevoie.

33. Nu se sperie însă Demetrios. Ci zise că de ar pierde zece mii de bătălii ca cea de la Ipsos, tot nu-I va îndrăgi pentru bani pe ginerele său şi puse garnizoane în oraşele acestea. Auzi apoi că Lares a profitat de luptele dintre ateuicni şi s-a făcut tiran; plecă spre Atena cu nădejdea s-o ia cum i se va arăta ochilor. Străbătu marea cu bine, întovărăşit de multele sale corăbii, dar pe lângă ţărmul Aticei îl prinse o furtună ce-i înecă o mulţime de vase şi-i prăpădi numeroşi soldaţi. Mântuit din nevoia asta, începu războiul ca atenienii, dar fără noroc; trimise arunci să adune altă flotă, iar dânsul merse în Peloponcz şi

împresură Me-sena. Aici, în lupta la zid trecu prin mare primejdie: o săgeată aruncată din catapultă îl lovi în obraz şi-i pătrunse prin falcă în gură. După ce s-a vindecat, a recucerit câteva cetăţi carc-1 părăsiseră, apoi a intrat iarăşi în Atica: cuprinse Eleusina şi Ramnus, pustii ţara şi, prinzând o corabie ce ducea grâu la Atena, spânzură pe cârmaci şi pe negustor. Atunci, de frica, toţi negustorii ocoliră Atena, unde începu să bântuie lipsa de grâu şi de toate cele: o medimnă de sare preţuia patruzeci de drahme, iar un modiu de grâu trei sute. O rază de nădejde luci o clipă atenienilor, când zăriră la Egina o sută cincizeci de corăbii trimise lor în ajutor de Ptolemeu. Demetrios însă adună din Pcloponez şi Cipru peste trei sute de corăbii şi atunci marinarii lui Ptolemeu ridicară ancora şi fugiră.

34. Deşi atenienii hotărâseră moartea pentru oricine ar spune o vorbă de pace cu Demetrios, totuşi i-au deschis imediat porţile şi-au trimis soli. Nu se aşteptau la nimic bun de la el, dar foamea nu îe da răgaz. Ce grozave lipsuri înduraseră ei atunci o arată şi următoarea întâmplare: un tată şi copilul său şedeau în casă; nu mai aveau nicio nădejde şi aşteptau să moară de foame, când, iată că din tavan căzu un şoarece mort; au sărit amândoi şi s-au luat la bătaie pentru stârv. Tot în vremea foametei acelea, filosofu]

Epicur şi-a hrănit şcolarii cu fire de bob, pe care le număra şi le împărţea deopotrivă la toţi. In aşa hal b, pe c i. In aş era oraşul când a intrat Demetrios. Porunci să se adune toţi în teatru, înconjură scena cu strajă, puse soldaţi lângă hgheion, apoi coborî pe scara de sus, ca actorii. Atenienii erau împietriţi de spaimă. Când a început să vorbească, li s-a uşurat inima; nici ton aspru, nici cuvinte amare; le făcu imputări uşoare, prieteneşti, le vorbi de împăcăciune, Ie dărui o sută de mii de medimne de grâu şi-i repuse în Juneţii pe magistraţii cei mai iubiţi de popor. Oratorul Dromi-clide, văzând mulţimea ridicându-1 în slavă, voi să întreacă laudele celorlalţi oratori şi propuse să i se dea regelui Demetrios Pireul şi Munichia. S-a votat; Demetrios puse garnizoană cu de la sine putere şi în Musaion spre a nu se mai răscula iarăşi poporul şi a-i pricinui încurcături.

35. Cum a luat Atena, îndată a plecat asupra Lacedemoniei. Întâlni la Mantineia pe Arhidamos, îl bătu, îi risipi oastea şi intră în Laconia. In lata Lacedemoniei îl bătu din nou, ucise două sute de spartani, prinse cinci sute şi mai-mai să cuprindă oraşul ce nu fusese până atunci luat. Dar nu ştiu vreun rege pe care soarta să-1 fi aruncat prin aşa de mari şi repezi schimbări; nu ştiu întâmplări din istorie, în care ea de atâtea ori să fi fost prielnică şi potrivnică, nici să-i fi dat cuiva rând pe rând atâtea biruinţe şi atâtea înfrângeri, atâta putere şi atâta nimicnicie. De aceea, zice-se, în ceasuri grele şi amare, exclama Demetrios versul eschilian:

Tu mă ridici şi tu mă dobori la pământ!

Căci atunci, în mijlocul biruinţelor sale ce-i pregăteau un tron şi o ţara, îi veni vestea că Lysimah i-a luat oraşele din Asia şi că Ptolemeu a pus mâna pe toată insula Cipru, în afară de Salamina unde i-a împresurat pe copiii şi pe mama lui. Dar soarta, ce ca şi femeia din Arhiloh, Jnâr-o mână duce apă şi-n cealaltă foc, vicleana, după ce 1-a depărtat de Sparta cu veştile ei rele şi pline de îngrijorare, îi surâse iarăşi, îi dădu speranţe de noi şi mari schimbări. Iată

cum!