58 Straşnicile pregătiri ale lui au făcut multa tulburare la Roma. Octavian se temea să nu tic nevoit a purcede la război în vara aceea, îi lipseau o mulţime de lucruri şi era mare zarvă din pricina birurilor grele; hotărâse ca tot omul liber să dea un sfert din venit, iar liberţii a opta parte din avere; toţi strigau împotrivă şi întreaga Italie era plină de frământări şi revolte. De aceea, o greşeală de neiertat a făcut amânând războiul, căci i-a dat vreme lui Octavian să se pregătească şi să potolească zarva Fiindcă aşa-i omul, se necăjeşte şi strigă când i se ia, dar, după ce dă, se linişteşte.
Ţâluş şi Plancus, foşti consuli şi buni prieteni ai lui, fură batjocoriţi de Cleopatra, căci mult se împotriviseră să nu meargă şi ea la război; aceştia fugiră la Octavian. Dânşii cunoşteau testamentul lui Anloniu şi-i spuseră lui Octavian. Acest testament era în păstrarea vestalelor, care au refuzat să-1 dea. „Dacă vrei, vino de-1 ia singur”, i-au răspuns ele. Octavian s-a dus şi I-a luat întâi 1-a citit singur şi a însemnat părţile ce se puteau critica; pe urmă a chemat Senatul la adunare şi 1-a citit. Pe foarte mulţi i-a nemulţumit lucrul acesta, căci li se părea ciudat şi nedrept a trage la răspundere pe cineva, în viaţă fiind, pentru cele ce a vrut să se tacă după moartea lui Octavian stăruia şi critica mai ales cele orânduite de pentru înmormântare. „De va fi să mor în Roma. – scria el. – trupul meu să fie dus cu pompă în For şi apoi trimis în Alexandria Cleopatrei „
Calvitius, un prieten al lui Octavian, mai spunea că a tăcut şi altele: i-a dăruit biblioteca din Pergam, ce avea două sute de mii de volume; la un banchet, toţi cei de faţă au văzut cum s-a sculat şi i-a făcut un semn călcând-o pe picior; în faţa lui. Delegaţii efesieni au salutat-o ca pe o regină şi el a tăcut.
De câte ori n-a primit el bileţele de dragoste scrise pe onyx ori cristale şi nu se oprea de-a le citi, deşi era pe scaunul de pe care judeca regi şi tetrarhi. Furnius, om de seamă între romani şi foarte bun orator, apăra pe cineva, odată, înaintea lui Anloniu, când iată că trece Cleopatra în lectică. Cum o văzu, acesta sări de pe scaun, lasă şi proces şi lot şi, aplecat peste lectica ei, vorbind, o duse până acasă f,
59. Insa multe, din ce spunea Calvitius erau curat basme. Prietenii lui cutreierau Roma şi rugau oamenii să nu Ie creadă; trimiseră pe unul din ei, Gcmini. La să-i spună să ia seama să nu iie scos din magistratură şi declarai duşman ai poporului Cleopatra îl bănui însă pe Genuni de a fi partizanul Octaviei; de aceea, se prefăcu a-1 privi cu nepăsare, râdea de el şi-1 punea în coada mesei. El răbda şi aştepta vremea să-i poată vorbi lui Antouiu. La un ospăţ, îl înlrebă în mijlocul mesei, de ce a venit. „Vom vorbi noi când vom fi treji despre celelalte treburi; un lucru însă şliu bine şi treaz şi beat: toate ar fi bune de s-ar duce Cleopatra în Egipt”. S-a mâniat foc la vorba asta, iar Cleopatra i-a zis: „Bine ai făcut, Gemini, că ai spus-o drcpl, fără a mai fi pus la cazne'„.
Gemini a mai stat câteva zile şi a fugit. Dar şi pe alţi prieteni i-au gonit linguşitorii Cleopatrei, că nu mai puteau răbda grosolăniile şi ocările beţivilor. Aşa s-au dus Silenus şi istoricul Dellius. Acesta s-a temut chiar să nu-1 otrăvească Cleopatra, că-i şoptise despre aşa ceva doctorul Glaucus O supărase odată la masă cu o vorbă: „Noi bem, zisese, vin oţetit, pe când Sarmentus bea la Roma Falern”. Sarmentus era un rob tânăr pe carc-1 iubea tare mult Octavian.
60 In timpul acesta. Octavian îşi terminase pregătirile. Declară război Cleopatrei şi lui îi luă magistratura pe care o cedase unei femei, în declaraţie mai adăuga că e prăpădit cu totuî de farmec şi nu mai e stăpân pe sine De fapt, romanii poartă război cu eunucul Mardios şi Poteinos, cu Iras. Bărbierita Cleopatrei, şi cu Channios; căci dânşii au cuvântul hotărâtor în sfatul războiului.
S-au arătat, zice-se, înainte de război semnele acestea. S-a deschis pământul şi a înghiţit colonia Pisaurum. Fondată de lângă Adria La Alba, o statuie de marmură a lui a început să asude şi câteva zile a asudat mereu, deşi o ştergeau necontenit. La Patras, când era acolo, trăsnetul a aprins templul lui Hercule. La Atena, Dionysos a fost smuls de furtună din Giganlomahie şi aruncat în teatru. Am spus altă dată cum pretindea că neamul Iui se trage din Hercule şi cum el voia să-1 imite pe Dionysos şi-i plăcea să lie numit Noul Dionysos îşi scrisese numele pe coloşii lui Attal şi Eumene; când s-a lăsat furtuna peste Atena, numai pe aceia i-a răsturnat, din atâtea statui uriaşe câte erau acolo.
O minune, ce i-a umplut de spaimă pe toţi, s-a arătat pe vasul amiral al Cleopatrei, vas numit An-toniada: nişte rândunele au venit şi au făcut cuibul m sub pupă; peste ele au venit alte rândunele calc le-au gonit şi le-au ucis puii
61. Iată care era oastea lui: cinci sute vase de linie; între ele erau multe corăbii cu opt şi zece rânduri de vâsle, cu podoabe mândre şi pompoase. O sută de mii infanterişti iar călărime, douăsprezece mii. Îl ajutau următorii regi supuşi: libianul Bohus. Tar-condemos, craiul Ciliciei de sus. Arhelaos, domnul
Capadochiei; Filadelli al Paflagoniei, Mitridate din Comagene şi Saclolas, craiul Traciei. Aceştia erau cu dânsul în tabără chiar. Alţii trimiseseră oaste, ca: Polemon din Pont, Malchos din Arabia, Irod din ludeea şi Amiutas, domnul licaonilor şi galaţilor. Oaste de ajutor venise şi de la regele mezilor.
Octavian avea două sute cincizeci de vase bune de luptă, o oaste de optzeci de mii de soldaţi pedeştri, călărime cam cât şi.
Stăpânea toate ţările de la Eufrat şi Armenia până la marea Ionică şi Iliria, iar Octavian pământul ce ţinea de la Iliria până la oceanul de apus şi de acolo, în jos, până la marea etruscă şi siciliana. Din Africa, partea ce venea în faţa Italiei, Galiei şi Ibcriei, până la Coloanele lui Herculc, o stăpânea Octavian, iar cea de la Cirene până în Etiopia,.
62. Avea mai multă pcdestrime. Totuşi, de dragul Cleopatrei voi ca flota sa aibă slava biruinţei. Ştia, cu toate acestea că vasele lui n-au lopătari; vedea cum căpitanii de corăbii prindeau de pe drum. Din nenorocita Grecie care îndurase atâtea lovituri, drumeţi, cărăuşi, secerători, copilandri şi că nici aşa. Multe corăbii n-aveau lopătari destui şi se mişcau greoi.
Octavian nu-şi făcuse corăbii care să sperie lumea cu mărimea şi înălţimea lor, ci uşoare, sprintene şi pline de vâslaşi voinici şi harnici; ele stăteau adunate în Brundissium şi Tarent. Trimise de-1 pofti pe An-toniu să nu piardă vremea, ci să vină cu ostile sale, că el are pentru flota lui porturi şi adăposturi slobode, că va trage departe de ţărm la o fugă bună de cal oastea sa, până ce el va coborî şi-şi va aşeza liniştit tabăra, îi răspundea şi cu fală: să vină să se lupte ei amândoi, deşi-i mai bătrân; ori, de îi este teamă, să meargă la Pharsala şi acolo, ca odinioară Pompei şi Caesar, să lupte cu ostile lor. Pe când flota lui aruncase ancora la Actium, unde e azi Nicopole, Octavian i-a luat-o înainte; trecu Gollul Ionic şi ocupă Toryna din Epir. Se înspăimântă, că n- apucase a-i veni încă oastea de uscat şi Cleopatra îi zise glumind: „Ce mare lucru este dacă Octavian stă pe o lingură?” '
63. La revărsatul zorilor, vasele duşmane se puseră în mişcare. Se sperie să nu-i prindă corăbiile, că nu era niciun ostaş pe ele; dădu degrabă arme lopătarilor, îi înşiră pe punte să-i vadă vrăjmaşul şi să-i ia drept soldaţi, ridică leasă de vâsle, ca şi cum ar fi gata de plecare corăbiile şi le aşeză cu prora înainte în gura golfului, la Actium. De departe se părea că vâslaşii sunt la locurile lor şi totul e gata de luptă. şi aşa 1-au înşelat pe Octavian şi î-au făcut să dea înapoi. Mai scorni şi altceva: prin nişte şanţuri lucrate cu meşteşug luase apa duşmanului şi-1 făcea să rabde de sete, mai ales că izvoarele din preajma locului erau puţine şi rele. Frumos s-a purtat
1) Joc de cuvinte: tojyna înseamnă lingură.
însă, deşi fără voia Cleopalrei. Cu Domitius. Acela. Bolnav de friguri, s-a urcat într-o luntre şi a fugit la Octavian., se înţelege, mult s-a mâhnit de treaba asta; i-a trimis totuşi lucrurile toate, împreună cu robii şi prietenii Dar nici lui Domitius nu i-a mers bine: că de ruşinea necredinţei sale şi de căinţă că şi 1-a părăsit pe domnul său, degrabă a murit. Au mai fugit la Octavian craiul Amintas şi Dejotarus.
Flota rău tocmită, cu toate cele şi de nicio treabă hună, îl obligă pe să-şi mute gândul la oastea de uscat în faţa primejdiei îşi schimba părerea şi
Canidius. Mai marele pedestrimei şi călărimei. Dânsul îl sfătui pe s-o trimită pe Cleopatra acasă, iar ei să tragă ostile în Tracia ori Macedonia şi să dea războiul acolo, mai ales că Dikome, regele get, făgăduia mult ajutor. Nu-i o ruşine, zicea el, de ne vom da îndărăt pe mare dinaintea lui Octavian, căci acela-i deprins cu astfel de războaie de când cu luptele din Sicilia. Dimpotrivă, rău ar fi dacă Autoniu, aşa de meşter în războaie pe uscat, nu s-ar folosi de tăria şi pregătirea atâtor legionari, ci i-ar împărţi şi i-ar prăpădi pe corăbii.
A biruit însă voia Cleopatrei şi a rămas ca pe mare să se hotărască izbânda. Căci ea, numai la fugă se gândea acum şi de asta se şi îngrijea: nu cum va face să biruie, ci cum va pleca mai uşor de s-ar pierde războiul.
Erau nişte ziduri lungi, ce se întindeau ca două braţe, de la tabără până la corăbii: printre ele mergea de multe ori fără nici-o teamă Dar. Un rob îi spuse lui Octavian că 1-ar putea prinde pe
1) De|otarus. Supranumit Filndelfi, regele Paflagomei când pogoară Ia mare pe acolo. Trimise nişte oameni la pândă; cu atâta a scăpat de nu 1-au prins, că au sărit aceia mai înainte şi au pus mâna pe cel ce mergea în frunte, iar a putut fugi înapoi.
Dacă au hotărât să ducă războiul pe marc, a dat foc celorlalte corăbii egiptene, în alară de şaizeci. Corăbiile mai bune şi mai mari de la trireme până la decireme le-a umplut cu două/eci de mii de legionari şi două mii de arcaşi. Era un tribun ce fusese în multe bătălii cu şi multe semne de răni avea pe trup; acesta, când a trecut generalul pe lângă el, a plâns şi i-a zis: „Generale, de ce n- ai încredere în semnele acestea de răni şi în sabia asta?
De ce-ţi pui nădejdea în nişte lemne netrebnice?
Luptă-se pe apă egipteanul şi fenicianul, dar nouă dă-ne pământul pe care suntem deprinşi să murim ori să biruim vrăjmaşul”. N-a răspuns nimic, ci cu mâna şi cu chipul i-a făcut numai semn omului să aibă curaj. Dar nici el nu prea trăgea nădejde, căci cârmacii voiau să lase pânzele şi el i-a silit să le pună în corabie şi să le ia cu dânşii Zicea că niciun duşman nu trebuie să scape fugind.
În ziua aceea se iscă o furtună mare pe apă: bătu vântul trei zile şi ridica valuri aşa de mânioase cât nu fu chip de bătălie. Abia a cincea zi se potoli vântul şi marea se linişti: atunci au dat lupta.
Şi Poplicola stăteau la aripa dreaptă, Ca^us la cea stângă, iar Marcus Octavus şi Marcus lusteius coman dau centrul. Octavian s-a aşezat în aripa dreaptă si Agripa în cea stângă. Pe marginea mării stăteau liniştite, tocmite în linie de bătaie, ostile de uscat ale lui sub ordinele lui Canidius şi ale lui Oc tavian sub comanda lui Taurus umbla de colo până colo printre corăbii şi-i îndemna pe soldaţi să aibă încredere în corăbiile lor mari şi grele, să se luple ca pe uscat; îi statuia pe cârmaci să pornească încet: corăbiile să pară că stau pe loc. Să primească atacul în mers lin, să ia bine seama la pragurile de pământ din gura goliului.
Octavian se sculase pe întuneric, ieşise din cort şi se plimba pe lângă corăbii, întâlni un om ce mâna de dinapoi un măgar şi-i întrebă cum se numeşte. „Pe mine, zise omul, mă cheamă Eutychos (Norocosul) şi pe măgar Nikon (Biruitorul)”'. De aceea, mai târziu, când a împodobit Octavian locul acela
cu un monument făcut din boturi de corăbii, a pus şi statuia de bronz a unui om cu un măgar. Trecu apoi în revistă linia de bătaie şi se duse cu luntrea la aripa dreaptă. Se miră că duşmanii stau liniştiţi în gâtul portului, căci aşa se mişcau de încet corăbiile lui de parcă legate cu ancora s-ar fi legănat pe valuri. Câteva ceasuri Octavian fu nedumerit, nu ştia ce să creadă şi ţinu corăbiile sale la opt stadii de vrăjmaş.
Era ceasul al şaselea din zi şi un vânt uşor adia din largul mării. Antonienii îşi pierduseră răbdarea şi convinşi că nu pot fi învinse vasele mari şi înalte, mişcară aripa stângă. Octavian observă cu bucurie mişcarea, începu să- şi retragă aripa dreaptă spre a-1 scoate pe duşman afară din golf şi din strâmtoare. Plănuia să-1 înconjoare şi să arunce asupra corăbiilor inamice, încete şi greoaie din pricina mărimii şi lipsei de lopătari, vasele sale sprintene.
66. S-au apropiat liniile. Dar nici nu se puteau repezi corăbiile una asupra alteia, nici nu se puteau ciocni, deoarece vasele uriaşe ale lui erau prea grele pentru a căpăta iuţeala ce singură dă lovituri puternice, iar ale lui Octavian se fereau să-şi izbească prorele lor de pliscul greu de aramă al corăbiilor duşmane. Nici în coaste nu cutezau să se ciocnească, pentru că Ii se rupea prora izbindu-se în corăbiile acelea făcute din lemne groase, cu patru muchii şi zdravăn legate cu lier. Era, deci, un fel de luptă pe uscat, sau, mai drept, o luptă la ziduri. Câte trei sau patru corăbii împresurau una de-a lui Anloniu şi loveau cu lănci, cu suriţi, cu torţe aprinse; ale lui aveau şi catapulte aşezate pe turnuri mari de lemn cu care azvârleau săgeţile.
Agripa începu manevra de împrcsurarc a aripii drepte vrăjmaşe şi Poplicola, silit să execute o mişcare de apărare, se rupse de centru. Pe când se învălmăşise centrul care lupta acum cu Aruntius % pe când bătălia devenise generală de-a lungul întregii linii şi cumpăna biruinţei nu se aplecase încă, iată, pe neaşteptate, cele şaizeci de corăbii ale Cleopatrei că întind velele şi o iau la fugă prin mijlocul luptătorilor. Fuseseră aşezate dinapoia vaselor mari şi, fugind printre ele acum, răspândiră spaimă şi tulburare. Duşmanii priveau şi se mirau cum, duse de vântul bun, ele apucau drumul Pelopouesului. Arătă atunci că nu mai avea inimă de şef, nici de bărbat, nici nu mai cugeta cu mintea lui. Ci, cum a spus glumind cineva, odată, că sufletul îndrăgostitului trăieşte în trupul altuia, aşa se lăsa el dus de femeia asta. Parcă era trup şi suflet cu ea. Cum văzu că pleacă dânsa, îi uită, îi trăda, îi părăsi pe cei ce luptau şi mureau pentru el; se aruncă într-o pentiremă numai cu Alexa Sirianul şi Scellius şi se luă după femeia ce se pierduse pe sine şi avea să-1 prăpădească şi pe dânsul.
1) Generalul care comanda centrul liniei lui Octavian
67. Cleopatra-1 zări că vine şi ridică semnalele pe corabia sa. El ajunse şi se sui în corabie Dar nici n-a căutat s-o vadă, nici să fie văzut, ci s-a dus si, în tăcere, s-a aşezat la proră sprijinindu-şi capul în palme, în vremea asta, observară ei cum sprintene corăbii se desprinseră din flota lui Octavian şi se luaseră pe urma lor porunci să întoarcă prora şi le respinse pe celelalte; numai laccdomonianul Huri-cle îl ataca înverşunat, învârtind lancea cu gând s-o arunce de pe punte în el stătea la proră şi zise: „Cine-i acesta care se ţine astfel
de?” – „Eu, Euricle, leciorul lui Lahares, zise el, şi vreau în norocul lui Octavian să răzbun moartea tatei” – Lahares acesta fusese acuzat de hoţie şi îi tăiase capul. N-a izbit însă Euricle corabia lui, ci s-a lovit cu botul de aramă al prorei de celălalt vas amiral (că erau două), ceea ce 1-a făcut să se răsucească în loc şi să cadă pe o coastă Scufundă cu ci acest vas şi încă unul, de linie, plin cu mobile scumpe şi odoare de preţ.
Dacă s-a dus acela, iar şi-a îngropat obrazul în palme şi a rămas tăcut, ca mai înainte Trei zile a stat el nemişcat la proră, fie de ciudă, iie de ruşinea Cleopatrei. Până a ajuns la Tcnaros. Acolo, lemeile din intimitatea lor i-au lăcut să stea mai întâi de vorbă, apoi să stea amândoi la masă şi să se culce împreună. Aici s-au adunat multe din corăbiile sale uşoare şi câţiva prieteni scăpaţi de înfrângere Ei îl vestiră că flota este pierdută, dar oastea de uscat pare întreagă şi nevătămată Anloniu îi trimise poruncă lui Canidius să retragă degrabă armata prin Macedonia în Asia şi se găti să treacă de la Tenaros în Libia Alese o corabie încărcată de bani şi odoare scumpe domneşti, de aur şi argint şi o dădu prietenilor să o împartă între ei Ii sfătui să scape care cum va putea.
Au prins aceştia a plânge şi a zice că nu vor pleca, dar i-a mângâiat şi cu dragoste prietenească i-a rugat şi i-a trimis. I-a scris şi lui Teofil, procuratorul Corintului, să-i acopere şi să-i ascundă pâna-1 vor putea îndupleca pe Octavian Teofil acesta era părintele acelui Hiparos, cel dintâi dintre liberii şi cu multă trecere Ia, care atunci a trecut de partea lui Octavian şi a trăit apoi în Corint
68. Acestea au fost cu Anloniu. In vremea aceea, la Actium, flota s-a împotrivit mult lui Octavian, dar păgubită fiind foarte de valurile înalte ce-o loveau în proră, se dete la urmă în ceasul al zecelea biruită Au lost cinci mii de morţi şi s-au prins, cum sene şi Octavian, trei sute de corăbii. Puţini simţiseră fuga lui şi Ia început nimeni nu voia să creadă Li se părea cu neputinţă să fi fugit, când mai avea nouăsprezece legiuni 'nebiruite şi douăsprezece mii de călăreţi, el, care de atâtea ori avusese norocul armelor şi potrivnic şi binevoitor, şi-şi oţclise inima în soarta schimbătoare a mii şi mii de lupte şi războaie.
Dar soldaţii cum îl doreau! Cum se uitau în zarea drumului şi aşteptau să-1 vadă ivindu-se de undeva! Iar când n-a mai încăput îndoială de fuga lui, ce tare s-a arătat credinţa şi cinstea lor! Şapte zile 1-au aşteptat şi nici nu se uitau Ia Octavian, care le trimitea solii după solii. Dar Ia urmă, Canidius, generalul lor, a părăsit şi el într-o noapte tabăra şi a lugit Atunci, părăsiţi şi vânduţi de şefii lor, s-au predat biruitorului Octavian după aceea naviga spre Atena. Aici, cu multă milă de greci, a împărţit prisosul de grâu sărmanelor cetăţi prădate de bani, de robi şi de vite de muncă, îmi spunea străbunicul meu, Nikarhos. Că fiecare om trebuia să ducă pe umeri o anume cantitate de grâu la mare, la Antekyra şi erau bătuţi oamenii cu biciul de nu umblau iute. Duseseră o măsură şi trebuia s-o încarce pe a doua, când s-a vestit că c înfrânt. Atunci a scăpat şi oraşul. Că îndată au iugit şi îngrijitorii şi soldaţii, iar ei au împărţit grâul între ei.
