În vremea asta, începuse sfadă între craiul Me diei şi Phraates pentru prăzile romane, dar aşa sfadă că s-a speriat medul. A intrat la bănuială că vrea partul să-i ia scaunul. De aceea trimise şi-1 pofti pe, tagăduindu-i că el şi oastea lui îi vor sări în ajutor. Se pregătea deci să se suie iar în Armenia. Plănuia să-1 întâlnească pe med la fluviul Araxe şi de aici să pornească războiul: avea mare nădejde să-i înfrângă acum de isnoavă pe părţi. Ceea ce-i

lipsise întâia oară. Călărime multă şi arcaşi, va avea, cugeta el, din belşug acum; şi încă nu cerând cu rugăminte, ci făcând o favoare de primea.

53. Tot pe atunci, la Roma, Octavia dori să plece la bărbatul ei. Octavian îi dădu voie. Nu spre a-i face ei plăcere, cum spun unii şi alţii, ci ca să aibă ci pricină de gâlceava, de va i'i cumva jignită ori nebăgata în seamă.

Ajunse Octavia la Atena, unde primi scrisori de la, care o povăţuia să rămână acolo şi-i spunea că se găteşte de oaste în susul Asiei. Fu tare mâhnită, căci înţelegea motivul adevărat; îi scrise totuşi şi-1 rugă să-i spună unde porunceşte să Irimită cele aduse pentru el. Căci avea cu sine multă

îmbrăcăminte pentru soldaţi, vite de povara, bani şi daruri pentru prietenii şi generalii săi; mai aducea şi doua mii de soldaţi aleşi, cu arme frumos

împodobite, tocmiţi în cohorte pretoriene. Niger, un prieten al lui trimis de ea, înşira aceste daruri şi nu mai contenea cu laudele lor. De altfel, meritau.

Cleopatra simţi că Oclavia vrea sa înceapă lupta cu ea. Se temu să nu-1 piardă pe. Într-adevăr era de luptat cu dânsa, dacă la firea ei nobilă şi la faptul că era sora lui Octavian, ar fi adăugat hotărârea sa vorbească pe placul soţului ei şi să-i intre în voie. Se prefăcu bolnavă de dragul lui, mânca puţin şi slăbea din zi în zi. Când intra în casă, ochii ci străluceau de bucurie şi nu se mai dezlipeau de el; când pleca, i se topea lumina de pe faţă, ochii i se întunecau. De câte ori n-a găsit-o Antonia plângând pe furiş şi ştergându-şi iute lacrimile, parcă ar fi vrut să n-o vadă el.

Dânsul tocmai voia atunci să plece din Siria spre Media. Prietenii reginei au început să-1 judece rău. Cum poate ii cineva aşa de aspru şi nesimţitor? Nu vede ca ucide o femeie care nu trăieşte decât de dragul lui? Octavia e sora lui Octavian, îi îngrijeşte casa; ea are cel puţin mândria de a fi soţia lui! Pe când Cleopatra, crăiasa atâtor neamuri, nu-i decât amanta lui! Dar nu-i este ruşine de numele acesta. Ba, i-e drag chiar şi e mândră să-1 poarte, dacă numai aşa îl poate vedea şi poate trăi lângă iubitul ei. Căci nu poate trăi fără el! Ce să mai spunem? Până la urmă, au făcut din el o femeie fără voinţă. Se temea să nu-şi facă seama cumva Cleopatra şi se întoarse cu dânsa la Alexandria. A amânat războiul medic pe vara viitoare, deşi părţii erau frământaţi de lupte interne. S-a dus totuşi în Media, unde a legat prietenie cu medul şi a logodit pe unul din copiii Cleopatrei cu o fată a regelui, o copilă, pe care a şi adus-o cu sine. Veni apoi grăbit şi gata să înceapă războiul civil.

54. Octavia fusese greu jignită; cum se întoarse de la Atena, Octavian îi porunci să se mute în casa ei proprie. Dar ea-i răspunse că nu va părăsi casa bărbatului ei şi-1 rugă pe tratele sau, de n-are alte pricini de război cu, să o lase singură cu durerile ei. Căci nu sade frumos să se spună că doi generali aruncă poporul roman în război civil, unul din dragoste pentru o femeie, celălalt din gelozie. şi faptele adevereau cuvântul ci: îşi ţinea casa ca şi cum ar fi fost acolo, îi îngrijea tot aşa de bine pe copiii lui şi ai Fulviei ca şi pe ai săi; ospăta prietenii lui ce veneau să candideze ori veneau pentru treburi; îi ajuta şi mijlocea la Octavian pentru ei. şi lucru ciudat, tocmai această purtare a ei plină de bunătate şi delicateţe, îi făcea nespus de mult rău lui, fiindcă scotea în relief atitudinea lui insultătoare faţă de o asemenea femeie.

Aveau romanii şi alt motiv mai mare de nemulţumire împotriva lui. Era

împărţeala făcută în A-lexandria copiilor Cleopatrei, împărţeală înconjurată de o pompă teatrală, motiv de ură pentru romani. Căci în faţa mulţimii ce umpluse gimnaziul, pe o estradă de argint masiv aşezase doua tronuri înalte de aur: unul pentru sine şi unul pentru Cleopatra. Pentru copii altele mai mici, tot de aur. De aici, a proclamat-o întâi pe ea Doamnă a Egiptului, Ciprului şi Siriei, iar pe Caesarion, ce se credea odraslă a marelui Caesar, care trăise cu dânsa şi o lăsase îngreunată, îl proclamă părtaş Ia domnie. Feciorilor săi şi ai Cleopatrei le-a dăruit titlul de Regii Regilor şi i-a dat lui Alexandru: Armenia, Media şi Regatul părţilor, când va ii cucerit, iar lui Ptolemeu: Fenicia. Siria şi Cilicia. I-a prezentat în urmă pe copiii poporului: Alexandru îmbrăcat ca un rege med, cu turbanul drept, iar Ptolemeu cu sandale în picioare, cu mantia şi pălăria macedoneană, peste care era coroana, costumul regilor de la Alexandru cel Mare încoace. Copiii s-au închinat în faţa părinţilor şi în jurul unuia s-a pus gardă macedoneană şi a celuilalt, gardă medică. Cleopatra, în ocazia aceea şi de atunci încolo, ori de câte ori se arăta în public, purta haina sfântă a zeiţei Isis şi numele de Noua Isis.

55. Octavian aducea necontenit faptele acestea la cunoştinţa Senatului, iar în For rareori lua cuvântul fără să nu le amintească poporului. A stârnit astfel în Roma o mişcare generală de nemulţumire şi supărare împotriva lui Anloniu. Nici acela nu stătea cu braţele încrucişate. Scrisorile sale erau pline de imputări pentru Octavian. A luat, scria dânsul, Sicilia de la Pompei şi n-a împărţit-o; a împrumutat corăbii pentru război. si nu le-a dat înapoi; 1-a gonii pe Lepidus din provincia sa, 1-a acoperit de ruşine, a pus mâna pe armata, ţara şi veniturile cuvenite aceluia; în sfârşit, lucru ce nu se poate suferi, a împărţit în loturi aproape toată Italia soldaţilor săi şi Ini nu i-a lăsat nimic. Octavian răspundea că Lepidus prin trufia sa proprie pierduse provincia. El e gata s-o împartă cu, dacă şi acesta împarte cu dânsul Armenia Cât despre soldaţii lui. Ce să caute ei în Italia? N-au Media şi Pârtia pe care le-au adăugat republicii luptând acoperiţi de glorie alături de generalul lor?

56. Era ocup at în Armenia când auzi acestea. Porunci îndată lui Canidius să pogoare la marc cu şaisprezece legiuni, iar el o luă pe Cleopatra şi porni spre Eies. Aici se adunaseră toate flotele sale. Erau, împreună cu vasele de transport, opt sule de corăbii. Cleopatra dăduse două sute; ea olerea încă douăzeci de mii de talanţi şi hrana oastei pe toată vremea războiului.

, înduplecat de Domitius şi de alţi generali, îi spuse Cleopalrci să plece în Egipt şi să aştepte acolo sfârşitul războiului. Dar Cleopatra se temea să nu-i împace Octavia din nou. Îl chemă pe Canidius la ea şi cu o mare sumă de bani îl făcu să se pună chezaş pentru dânsa în faţa lui. Nu-i drept, zicea el, să fie depărtată din războiul pentru care lace atâtea jertfe, după cum nu-i cuminte să-i descurajeze pe egipteni, care alcătuiesc o bună parte din flotă. Apoi. Este Cleopatra mai puţin inteligentă decât regii ce merg în război alături de? N-a cârmuit ea singură atâta vreme o mare împărăţie? în fine, lucru foarte important, ea a fost atâţia anî la scoală politică a lui şi s-a deprins a vedea lucrurile de sus şi adânc. A învins Canidius, căci trebuia să se împlinească scrisul sorţii şi să rămână Octavian singurul stăpân.

S-au adunat armatele şi au pâccat la Samos Aici s-au pus pe petreceri.

Căci mobilizase la Samos toţi actorii, după cum ordonase mobilzarea tuturor regilor, principilor şi tetrarhilor, tuturor popoarelor şi cetăţilor câte sunt între Siria şi Beoţia, între Armenia şi Iliria Astfel, în vreme ce în toate ţările, de jur împrejur, nu auzeai decât vaiete şi suspine, mai era încă pe lume un ostrov fericit. Acolo răsuna văzduhul de flaute şi lire, teatrele gemeau de lume, corurile se întreceau în cântece şi dansuri. Fiecare oraş trimitea un bou de jertiă şi regii se întreceau în ospeţe şi daruri. Se mira lumea şi se întreba cum o să mai serbeze triumful oamenii aceştia, dacă sărbătoreau cu atâtea cheltuieli pregătirea războiului!

57. Au terminat, în fine, serbările aici Anloniu a hotărât actorilor să locuiască în Priene, iar dânsul a plecat la Atena. Acolo iar s-a apucat de teatre şi petreceri Cleopatra, geloasă pe cinstea şi rcuumele Octavici (căci o iubeau mult atenienii), căută să-şi atragă poporul prin daruri mari. I s-au acordat şi ei onoruri şi i-au trimis o delegaţie să-i ducă decretul acasă, ca cetăţean atenian, veni în fruntea delegaţiei şi rosti discursul în numele Atenei.

A trimis apoi delegaţi la Roma s-o dea afară pe

Oclavia din casa lui. A ieşit Octavia luâudu-i cu sine pe toţi copiii lui, în atară de băiatul cel mare al Fulviei, care era cu tatăl său; a plecat cu

amărăciune şi durere că lumea o socoteşte şi pe ea pricina războiului. Romanii însă o tânguiau, şi nu atât pe dânsa cât pe, mai ales cei care o văzuseră pe Cleopatra, ce nu era nici mai frumoasă nici mai tânăra decât Octavia.

58 Straşnicile pregătiri ale lui au făcut multa tulburare la Roma. Octavian se temea să nu tic nevoit a purcede la război în vara aceea, îi lipseau o mulţime de lucruri şi era mare zarvă din pricina birurilor grele; hotărâse ca tot omul liber să dea un sfert din venit, iar liberţii a opta parte din avere; toţi strigau împotrivă şi întreaga Italie era plină de frământări şi revolte. De aceea, o greşeală de neiertat a făcut amânând războiul, căci i-a dat vreme lui Octavian să se pregătească şi să potolească zarva Fiindcă aşa-i omul, se necăjeşte şi strigă când i se ia, dar, după ce dă, se linişteşte.

Ţâluş şi Plancus, foşti consuli şi buni prieteni ai lui, fură batjocoriţi de Cleopatra, căci mult se împotriviseră să nu meargă şi ea la război; aceştia fugiră la Octavian. Dânşii cunoşteau testamentul lui Anloniu şi-i spuseră lui Octavian. Acest testament era în păstrarea vestalelor, care au refuzat să-1 dea. „Dacă vrei, vino de-1 ia singur”, i-au răspuns ele. Octavian s-a dus şi I-a luat întâi 1-a citit singur şi a însemnat părţile ce se puteau critica; pe urmă a chemat Senatul la adunare şi 1-a citit. Pe foarte mulţi i-a nemulţumit lucrul acesta, căci li se părea ciudat şi nedrept a trage la răspundere pe cineva, în viaţă fiind, pentru cele ce a vrut să se tacă după moartea lui Octavian stăruia şi critica mai ales cele orânduite de pentru înmormântare. „De va fi să mor în Roma. – scria el. – trupul meu să fie dus cu pompă în For şi apoi trimis în Alexandria Cleopatrei „

Calvitius, un prieten al lui Octavian, mai spunea că a tăcut şi altele: i-a dăruit biblioteca din Pergam, ce avea două sute de mii de volume; la un banchet, toţi cei de faţă au văzut cum s-a sculat şi i-a făcut un semn călcând-o pe picior; în faţa lui. Delegaţii efesieni au salutat-o ca pe o regină şi el a tăcut.

De câte ori n-a primit el bileţele de dragoste scrise pe onyx ori cristale şi nu se oprea de-a le citi, deşi era pe scaunul de pe care judeca regi şi tetrarhi. Furnius, om de seamă între romani şi foarte bun orator, apăra pe cineva, odată, înaintea lui Anloniu, când iată că trece Cleopatra în lectică. Cum o văzu, acesta sări de pe scaun, lasă şi proces şi lot şi, aplecat peste lectica ei, vorbind, o duse până acasă f,

59. Insa multe, din ce spunea Calvitius erau curat basme. Prietenii lui cutreierau Roma şi rugau oamenii să nu Ie creadă; trimiseră pe unul din ei, Gcmini. La să-i spună să ia seama să nu iie scos din magistratură şi declarai duşman ai poporului Cleopatra îl bănui însă pe Genuni de a fi partizanul Octaviei; de aceea, se prefăcu a-1 privi cu nepăsare, râdea de el şi-1 punea în coada mesei. El răbda şi aştepta vremea să-i poată vorbi lui Antouiu. La un ospăţ, îl înlrebă în mijlocul mesei, de ce a venit. „Vom vorbi noi când vom fi treji despre celelalte treburi; un lucru însă şliu bine şi treaz şi beat: toate ar fi bune de s-ar duce Cleopatra în Egipt”. S-a mâniat foc la vorba asta, iar Cleopatra i-a zis: „Bine ai făcut, Gemini, că ai spus-o drcpl, fără a mai fi pus la cazne'„.

Gemini a mai stat câteva zile şi a fugit. Dar şi pe alţi prieteni i-au gonit linguşitorii Cleopatrei, că nu mai puteau răbda grosolăniile şi ocările beţivilor. Aşa s-au dus Silenus şi istoricul Dellius. Acesta s-a temut chiar să nu-1 otrăvească Cleopatra, că-i şoptise despre aşa ceva doctorul Glaucus O supărase odată la masă cu o vorbă: „Noi bem, zisese, vin oţetit, pe când Sarmentus bea la Roma Falern”. Sarmentus era un rob tânăr pe carc-1 iubea tare mult Octavian.

60 In timpul acesta. Octavian îşi terminase pregătirile. Declară război Cleopatrei şi lui îi luă magistratura pe care o cedase unei femei, în declaraţie mai adăuga că e prăpădit cu totuî de farmec şi nu mai e stăpân pe sine De fapt, romanii poartă război cu eunucul Mardios şi Poteinos, cu Iras. Bărbierita Cleopatrei, şi cu Channios; căci dânşii au cuvântul hotărâtor în sfatul războiului.

S-au arătat, zice-se, înainte de război semnele acestea. S-a deschis pământul şi a înghiţit colonia Pisaurum. Fondată de lângă Adria La Alba, o statuie de marmură a lui a început să asude şi câteva zile a asudat mereu, deşi o ştergeau necontenit. La Patras, când era acolo, trăsnetul a aprins templul lui Hercule. La Atena, Dionysos a fost smuls de furtună din Giganlomahie şi aruncat în teatru. Am spus altă dată cum pretindea că neamul Iui se trage din Hercule şi cum el voia să-1 imite pe Dionysos şi-i plăcea să lie numit Noul Dionysos îşi scrisese numele pe coloşii lui Attal şi Eumene; când s-a lăsat furtuna peste Atena, numai pe aceia i-a răsturnat, din atâtea statui uriaşe câte erau acolo.

O minune, ce i-a umplut de spaimă pe toţi, s-a arătat pe vasul amiral al Cleopatrei, vas numit An-toniada: nişte rândunele au venit şi au făcut cuibul m sub pupă; peste ele au venit alte rândunele calc le-au gonit şi le-au ucis puii

61. Iată care era oastea lui: cinci sute vase de linie; între ele erau multe corăbii cu opt şi zece rânduri de vâsle, cu podoabe mândre şi pompoase. O sută de mii infanterişti iar călărime, douăsprezece mii. Îl ajutau următorii regi supuşi: libianul Bohus. Tar-condemos, craiul Ciliciei de sus. Arhelaos, domnul

Capadochiei; Filadelli al Paflagoniei, Mitridate din Comagene şi Saclolas, craiul Traciei. Aceştia erau cu dânsul în tabără chiar. Alţii trimiseseră oaste, ca: Polemon din Pont, Malchos din Arabia, Irod din ludeea şi Amiutas, domnul licaonilor şi galaţilor. Oaste de ajutor venise şi de la regele mezilor.

Octavian avea două sute cincizeci de vase bune de luptă, o oaste de optzeci de mii de soldaţi pedeştri, călărime cam cât şi.

Stăpânea toate ţările de la Eufrat şi Armenia până la marea Ionică şi Iliria, iar Octavian pământul ce ţinea de la Iliria până la oceanul de apus şi de acolo, în jos, până la marea etruscă şi siciliana. Din Africa, partea ce venea în faţa Italiei, Galiei şi Ibcriei, până la Coloanele lui Herculc, o stăpânea Octavian, iar cea de la Cirene până în Etiopia,.

62. Avea mai multă pcdestrime. Totuşi, de dragul Cleopatrei voi ca flota sa aibă slava biruinţei. Ştia, cu toate acestea că vasele lui n-au lopătari; vedea cum căpitanii de corăbii prindeau de pe drum. Din nenorocita Grecie care îndurase atâtea lovituri, drumeţi, cărăuşi, secerători, copilandri şi că nici aşa. Multe corăbii n-aveau lopătari destui şi se mişcau greoi.

Octavian nu-şi făcuse corăbii care să sperie lumea cu mărimea şi înălţimea lor, ci uşoare, sprintene şi pline de vâslaşi voinici şi harnici; ele stăteau adunate în Brundissium şi Tarent. Trimise de-1 pofti pe An-toniu să nu piardă vremea, ci să vină cu ostile sale, că el are pentru flota lui porturi şi adăposturi slobode, că va trage departe de ţărm la o fugă bună de cal oastea sa, până ce el va coborî şi-şi va aşeza liniştit tabăra, îi răspundea şi cu fală: să vină să se lupte ei amândoi, deşi-i mai bătrân; ori, de îi este teamă, să meargă la Pharsala şi acolo, ca odinioară Pompei şi Caesar, să lupte cu ostile lor. Pe când flota lui aruncase ancora la Actium, unde e azi Nicopole, Octavian i-a luat-o înainte; trecu Gollul Ionic şi ocupă Toryna din Epir. Se înspăimântă, că n- apucase a-i veni încă oastea de uscat şi Cleopatra îi zise glumind: „Ce mare lucru este dacă Octavian stă pe o lingură?” '

63. La revărsatul zorilor, vasele duşmane se puseră în mişcare. Se sperie să nu-i prindă corăbiile, că nu era niciun ostaş pe ele; dădu degrabă arme lopătarilor, îi înşiră pe punte să-i vadă vrăjmaşul şi să-i ia drept soldaţi, ridică leasă de vâsle, ca şi cum ar fi gata de plecare corăbiile şi le aşeză cu prora înainte în gura golfului, la Actium. De departe se părea că vâslaşii sunt la locurile lor şi totul e gata de luptă. şi aşa 1-au înşelat pe Octavian şi î-au făcut să dea înapoi. Mai scorni şi altceva: prin nişte şanţuri lucrate cu meşteşug luase apa duşmanului şi-1 făcea să rabde de sete, mai ales că izvoarele din preajma locului erau puţine şi rele. Frumos s-a purtat

1) Joc de cuvinte: tojyna înseamnă lingură.

însă, deşi fără voia Cleopalrei. Cu Domitius. Acela. Bolnav de friguri, s-a urcat într-o luntre şi a fugit la Octavian., se înţelege, mult s-a mâhnit de treaba asta; i-a trimis totuşi lucrurile toate, împreună cu robii şi prietenii Dar nici lui Domitius nu i-a mers bine: că de ruşinea necredinţei sale şi de căinţă că şi 1-a părăsit pe domnul său, degrabă a murit. Au mai fugit la Octavian craiul Amintas şi Dejotarus.

Flota rău tocmită, cu toate cele şi de nicio treabă hună, îl obligă pe să-şi mute gândul la oastea de uscat în faţa primejdiei îşi schimba părerea şi

Canidius. Mai marele pedestrimei şi călărimei. Dânsul îl sfătui pe s-o trimită pe Cleopatra acasă, iar ei să tragă ostile în Tracia ori Macedonia şi să dea războiul acolo, mai ales că Dikome, regele get, făgăduia mult ajutor. Nu-i o ruşine, zicea el, de ne vom da îndărăt pe mare dinaintea lui Octavian, căci acela-i deprins cu astfel de războaie de când cu luptele din Sicilia. Dimpotrivă, rău ar fi dacă Autoniu, aşa de meşter în războaie pe uscat, nu s-ar folosi de tăria şi pregătirea atâtor legionari, ci i-ar împărţi şi i-ar prăpădi pe corăbii.

A biruit însă voia Cleopatrei şi a rămas ca pe mare să se hotărască izbânda. Căci ea, numai la fugă se gândea acum şi de asta se şi îngrijea: nu cum va face să biruie, ci cum va pleca mai uşor de s-ar pierde războiul.

Erau nişte ziduri lungi, ce se întindeau ca două braţe, de la tabără până la corăbii: printre ele mergea de multe ori fără nici-o teamă Dar. Un rob îi spuse lui Octavian că 1-ar putea prinde pe

1) De|otarus. Supranumit Filndelfi, regele Paflagomei când pogoară Ia mare pe acolo. Trimise nişte oameni la pândă; cu atâta a scăpat de nu 1-au prins, că au sărit aceia mai înainte şi au pus mâna pe cel ce mergea în frunte, iar a putut fugi înapoi.

Dacă au hotărât să ducă războiul pe marc, a dat foc celorlalte corăbii egiptene, în alară de şaizeci. Corăbiile mai bune şi mai mari de la trireme până la decireme le-a umplut cu două/eci de mii de legionari şi două mii de arcaşi. Era un tribun ce fusese în multe bătălii cu şi multe semne de răni avea pe trup; acesta, când a trecut generalul pe lângă el, a plâns şi i-a zis: „Generale, de ce n- ai încredere în semnele acestea de răni şi în sabia asta?

De ce-ţi pui nădejdea în nişte lemne netrebnice?

Luptă-se pe apă egipteanul şi fenicianul, dar nouă dă-ne pământul pe care suntem deprinşi să murim ori să biruim vrăjmaşul”. N-a răspuns nimic, ci cu mâna şi cu chipul i-a făcut numai semn omului să aibă curaj. Dar nici el nu prea trăgea nădejde, căci cârmacii voiau să lase pânzele şi el i-a silit să le pună în corabie şi să le ia cu dânşii Zicea că niciun duşman nu trebuie să scape fugind.

În ziua aceea se iscă o furtună mare pe apă: bătu vântul trei zile şi ridica valuri aşa de mânioase cât nu fu chip de bătălie. Abia a cincea zi se potoli vântul şi marea se linişti: atunci au dat lupta.

Şi Poplicola stăteau la aripa dreaptă, Ca^us la cea stângă, iar Marcus Octavus şi Marcus lusteius coman dau centrul. Octavian s-a aşezat în aripa dreaptă si Agripa în cea stângă. Pe marginea mării stăteau liniştite, tocmite în linie de bătaie, ostile de uscat ale lui sub ordinele lui Canidius şi ale lui Oc tavian sub comanda lui Taurus umbla de colo până colo printre corăbii şi-i îndemna pe soldaţi să aibă încredere în corăbiile lor mari şi grele, să se luple ca pe uscat; îi statuia pe cârmaci să pornească încet: corăbiile să pară că stau pe loc. Să primească atacul în mers lin, să ia bine seama la pragurile de pământ din gura goliului.

Octavian se sculase pe întuneric, ieşise din cort şi se plimba pe lângă corăbii, întâlni un om ce mâna de dinapoi un măgar şi-i întrebă cum se numeşte. „Pe mine, zise omul, mă cheamă Eutychos (Norocosul) şi pe măgar Nikon (Biruitorul)”'. De aceea, mai târziu, când a împodobit Octavian locul acela

cu un monument făcut din boturi de corăbii, a pus şi statuia de bronz a unui om cu un măgar. Trecu apoi în revistă linia de bătaie şi se duse cu luntrea la aripa dreaptă. Se miră că duşmanii stau liniştiţi în gâtul portului, căci aşa se mişcau de încet corăbiile lui de parcă legate cu ancora s-ar fi legănat pe valuri. Câteva ceasuri Octavian fu nedumerit, nu ştia ce să creadă şi ţinu corăbiile sale la opt stadii de vrăjmaş.