37 Când Phraates 1-a ucis pe tatăl său, Irod, şi i-a luat tronul, a fugit o mulţime de părţi Printre dânşii era Moneses, om de seamă şi cu trecere, care rugi la Ca unui alt Temistocle, îi dărui trei oraşe: Larissa, Aretusa şi Hieropolis. Numită odinioară Bambyce Dar regele part se împăca cu Moneses şi îl lăsă bucuros sa plece; ceru numai steagurile legiunilor lui Crassus şi prinşii ce vor mai ti fost din întâmplare în viaţă îşi închipuia că-1 înşeală pe Phraates şi-1 va
face să tragă nădejde de pace.
O trimise pe Cleopatra în Egipt şi luă drumul prin Arabia şi Armenia. Acolo se adunaseră ostile sale şi ale crailor aliaţi: le trecu în revistă Aliatul cel mai puternic era armeanul Arlavaste cu şase mit de călăreţi şi şapte mii de pedestraşi avea şaizeci de mii de legionari romani, iar călărime, cu spaniolii şi galii la un loc, zece mii; celelalte neamuri treizeci de mii, înarmaţi uşor şi călări Dar toată puterea şi pregătirea aceasta, care i-a înspăimântat până şi pe indienii de dincolo de Basra, şi a cutremurat Asia s-a prăpădit tara folos ciiii pricina Cleopatrei A vrut numaidecât să petreacă iarna lângă dânsa; de aceea a zorit războiul şi-a vălmăşit toate cele tară socoteală Nu mai era om cu mintea întreagă îi dăduse ceva de dragoste ori îl fermecase, că era cu gândul numai la ea Făcea planuri nu cum să doboare vrăjmaşul, ci cum să se vadă mai iute lângă dânsa.
Astfel, bine era să ierneze în Armenia, să dea odihnă oastei obosite de cele opt mii de stadii ' străbătute şi să ocupe Media la începutul primăverii, înainte ca părţii să plece din taberele de iarnă. Dai n-a pierdut vremea, ci. Lăsând la stânga Armenia, a năvălit repede în Atropatena şi a pustiit-o Se grăbi apoi să atace Phraata, cetate mare, unde erau femeile şi copiii regelui part. Fiindcă-1 zăboveau cele trei sute de care, ce transportau maşinile de asediu, printre care era şi un berbece lung de optzeci de picioare, le lăsă în urmă sub paza lui Staţian Mare ncchibzuinţă! Că de se pierdeau maşinile, cum era să facă altele, când prin meleagurile acelea nu erau lemne lungi şi tari?
De altfel, a simţit lipsa lor de cum a ajuns în iată cetăţii: cu multă zăbavă şi trudă a putut i ace un val împotriva cetăţii In vremea asta Phraatcs se pogora la vale cu oaste multă Auzind că sunt în urmă carele cu maşini, trimise călărime multă şi-1 învălui pe Staţian, ce căzu mort împreună cu zece mii de ostaşi.
Barbarii luară maşinile şi Ic făcură bucăţi Au făcut şi mulţi prinşi, între care şi regele Polemon.
Paguba asta neaşteptată, chiar la începutul războiului, i-a întristat pe şi ai săi Armeanul
1) Aproape l 600 de kilometri
Artavaste socoti că de acum s-a mântuit cu romanii, îşi luă oastea şi plecă, deşi el stăruise mai ales pentru război. Au sosit apoi părţii voioşi şi mândri în ţaţa asediatorilor şi au început a~i ocări şi a-i înfricoşa. Ca nu prindă şi să crească în sufletul oastei spaima şi deznădejdea, n-a lăsat-o să stea liniştită: a luat zece legiuni, trei cohorte pretoriene greu înarmate, toată călărimea şi a plecat după grâu. Trăgea nădejde că va fi nevoit duşmanul sa dea bătălie în regulă A mers cale de o zi. Când a văzut că părţii stau roată împrejurul lui şi a înţeles că vor să-1 atace în momentul plecării, a dat semnalul de luptă în mij-locul taberei şi a stricat corturile spre a-i face să creadă că n-are gând de luptă, ci vrea să plece. A început scurgerea coloanelor prin faţa liniei de bătaie vrăjmaşe, aşezate în formă de semilună; a dat ordin cavaleriei să se întoarcă şi să dea năvală spre duşman când va observa că infanteria romană are putinţa să înceapă lupta cu batalioanele părţilor din
frunte. Părţii, desfăşuraţi în linie de bătaie, se minunau de ordinea romană: priveau cum merg soldaţii la distanţe egale, liniştiţi şi mişcându-şi în tăcere suliţele Dar, deodată, în oastea romană se dădu semnalul de luptă: călărimea îşi răsuci caii şi-n strigăte de ura! porni la atac. Pârlii statură locului, deşi săgeţile plouau peste ei: dar când purcese şi inlanteria la atac cu strigăte şi zgomot îngrozitor de arme, atunci li s-au speriat caii şi au luat-o la fuga fără să dea nici măcar o lovitură de sabie. Grabnic se aruncă pe urma lor: avea mare nădejde să isprăvească în lupta aceea, dacă nu cu totul, măcar greul
războiului.
I-a gonit infanteria vreme de cincizeci de stadii, iar călărimea de trei ori pe atât. Dar, când au numărat duşmanii ucişi şi prinşi şi au găsit numai treizeci de prizonieri şi optzeci de morţi, multă îndoială şi descurajare le-a cuprins inima. Prea multe primejdii, cugetau ei, dacă biruitori vom ucide mereu aşa de puţini, iar învinşi ne vom lipsi de atâtea care câte am pierdut. A doua zi, au pornit spre Phraata şi tabăra lor de acolo. Pe drum, au dat întâi peste câţiva duşmani, apoi peste mai mulţi şi la urmă au întâlnit întreaga armată vrăjmaşă; provocatoare, ca o oaste odihnită şi nebiruită, roia şi-i hărţuia din toate părţile. Necăjiţi şi rupţi de osteneală au intrat în tabără.
Deodată, mezii au dat asalt valului şi apărătorii s-au înfricoşat; atunci, mânios, a tăcut zeci-uială: i-a împărţit pe cei ce părăsiseră postul în cete de câte zece şi din fiecare ceată a tăiat capul celui ce ieşea la sorţi. Celorlalţi a poruncit să li se dea orz în loc de grâu.
40. Greu era războiul şi pentru unii şi pentru alţii; dar. De ee trecea vremea, tot mai greu avea să fie pentru Antouiu. Îl pândea foametea. Nu era chip de luat grâu fără lupte şi pierderi grele Phraatcs încă era muncit de gânduri. VŞtia că părţii sunt în stare să facă orice, dar nu să poarte război pe vreme de iarnă. Pe Ia mijlocul lui septembrie, timpul se răcea, începeau îngheţurile şi-i era frică să nu-1 părăsească ostenii, de vor stărui romanii în asediu.
Îi întinse lui, deci, următoarea iscusită cursa: părţii mai de seamă începură să se poarte mai blând cu romanii când îi întâlneau umblând după grâu ori alte nevoi; îi lăsau să ia unele lucruri şi lăudau vitejia lor, ce pe drept îl uimea chiar şi pe rege. Tot vorbind, se apropiau şi, călărind alături cu ei în trap domol, începeau să-1 ocărască pe. De ce nu vrea. Oare, să se împace cu regele şi să cruţe astfel de voinici? Ce stă şi aşteaptă? lată. Vine iarna, vine foametea! Şi aceştia-s duşmani de care şi părţii să vrea şi nu i-ar putea scăpa! Cuvinte de acestea ajungeau şi sunau plăcut urechii lui. Prinse a se amăgi cu speranţe. S- a încredinţat că din voia regelui se spunşi trimise câţiva prieteni să ceara steagurile şi prinşii, spre a nu se crede că s-ar mulţumi să scape numai şi să fugă. Partul îi răspunse că despre steaguri nu poate fi vorba nici pomeneală, dar, de pleacă repede, îl va lăsa în pace. Se mai gândi câteva zile, apoi ridica tabăra şi plecă. Avea darul clocinţei populare şi se pricepea ca nimeni altul să vorbească soldaţilor; atunci însă. De ruşine şi durere n-a rostit niciun cuvânt. I-a lăsat lui Domitius Ahe-nobarbus grija să-i îmbărbăteze. Unii s-au supărat şi credeau că nu-i bagă în seamă; cei mai mulţi pricepeau însă, şi b se rupea inima de jale. De aceea, mai vârtos au înţeles că trebuie să-1 respecte şi să-1
asculte.
41. Voia să apuce tot drumul de şes şi fără păduri pe care venise. Era în armată un mard ce cunoştea bine obiceiurile părţilor şi a cărui bună credinţă fusese încercată de romani în lupta pentru maşini. Acesta veni la şi-1 sfătui să apuce calea ce lasă munţii în dreapta, că pe drumuri deschise şi câmpii goale oastea lui, cu armura ei greoaie, va fi o jucărie pentru duşmani, călăreţi şi arcaşi minunaţi; că acesta a fost planul lui Phraates şi de aceea 1-a lăsat să plece aşa de uşor. „îţi voi arăta eu, sfârşi mardnl. Un drum mai scurt şi cu hrană din belşug.” îl ascultă şi rămase pe gânduri. Nu voia sa vadă partul ca n- are încredere în el; dar, un drum mai scurt prin ţinuturi mănoase, îl ispitea. Ceru deci mardului un semn de credinţă. Acesta a spus să-1 ţină legat până va intra oastea în hotarul Armeniei. Aşa, legat, i-a călăuzit două zile în linişte.
A treia zi, începu să-şi ia grija de la părţi şi plin de încredere mergea voios. Iată că văzu mardul o ruptură proaspătă în digul unui râu şi apa revărsată pe drumul pe unde aveau să treacă. Pricepu că asta-i treabă de-a părţilor. Voiau să le îngreuneze şi să le zăbovească trecerea. Atrase, deci, atenţia lui şi-i spuse să ia măsuri, căci duşmanul c aproape.
Abia pregătise oastea de bătaie, abia orânduisc locuri pe unde să poată slobozi asupra vrăjmaşului prăştierii şi veliţii, că iată şi părţii. Goneau călări să împresoare şi să vălmăşească oastea din toate părţile. Au dat atunci iureş veliţii şi părţii au prins a ploua cu săgeţi, dar. Vătămaţi rău de gloanţele de plumb şi de suliţe au cătat a da înapoi; pe urmă iar au venit năvală şi nu s-au
astâmpărat până ce călărimca galică nu s-a aşezat în formă de cui şi nu i-a izbit şi risipit. In ziua aceea nu s-au mai arătat.
42. Atunci văzu ce trebuie să facă. Întări cu lăncieri şi prăştieri coastele taberei şi o tormă în chip de pătrat. Dădu ordin cavaleriei să le respingă numai atacurile şi să nu-i urmărească. Au mers aşa patru zile. Părţii suportară în vremea asta cam tot atâtea pagube câte şi făceau; de aceea, se rnai domoliră şi începură a-şi aduce aminte că-i iarna aproape şi trebuie să se ducă acasă.
În ziua a cincea, Flavius Gaâus, general priceput şi harnic la războaie, veni la şi-i ceru să-i dea în ariergardă mai multă armată uşoară şi o parte din eălărimea de la avangardă. Făgăduia că va face marc ispravă. I s-a împlinit voia. Atunci el începu să respingă atacurile nu ca mai înainte. Luptând şi retrăgându-se încet spre grosul coloanei, ci stătu locului şi dădu bătălia cu multă îndrăzneală. Ceilalţi comandanţi din ariergardă, văzându-1 rupt de ei.
Uimiseră de-l chemară. El nu-i ascultă. Se zice că Titus, chestorul, a luat steagurile să le întoarcă înapoi şi 1-a ocărât pe Galus că prăpădeşte mulţime de soldaţi viteji. Acela nu i-a răspuns decât tot cu ocări şi a poruncit ofiţerilor să continue lupta; Titus 1-a lăsat în voia lui. Galus, tot luptând cu duşmanii din iată. N-a hagat de seamă că alţii 1-au împresurat pe la spate: trimise şi ceru ajutor. Atunci au făcut o marc greşeală comandanţii trupelor din urmă. Între care era şi Câni-dius, om cu multa trecere în faţa lui. Bi ar ti trebuit sa întoarcă toată oastea din coada coloanei şi s-o vâre în luptă. Pe când aşa, au aruncat-o rân-duri-rânduri pe măsură ce trupele trimise erau bătute, până ce au împrăştiat în armata întreagă spaima înfrângerii. S-ar fi isprăvit cu, de n-ar ii
venit el însuşi în grabă cu oastea din frunte si, împingând legiunea a treia printre cetele de fugari, nu i-ar fi pus stavilă duşmanului.
43. S-au prăpădit trei mii de oameni, iar în tabără s-au adus în corturi cinci mii de răniţi: între dânşii, lovit de patru săgeţi, era şi Galus, care nu s-a mai vindecat de rănile acelea, îndurerat, cu lacrimi în ochi, de la rănit la rănit umbla: le cerceta rănile, îi mângâia. Dânşii cu faţa luminată de bucurie îi luau mâna dreaptă, îl rugau să plece, să se îngrijească de sine, să nu-i pese de ei; îl salutau imperaior şi ziceau că şi ei sunt teferi, dacă-i dânsul sănătos.
Nimeni pe vremea aceea n-a avut. Ca el. Oşteni mai viteji, mai răbdători, mai în putere Ce erau vechii romani faţă de ostaşii aceia! Cum îl respectau, cum îl ascultau cu dragoste oarbă toţi! Pentru o lavoare, pentru un cuvânt de laudă al lui. Toţi, oameni de scamă, oameni de rând, principi şi simpli particulari erau gata să-şi lase liniştea şi să-şi dea viaţa!
Erau multe pricini, cum am spus şi altă dată: nobleţea lui, elociiâţa, simplitatea, dărnicia tară măsură, voioşia în glume şi discuţii în împrejurarea aceea, atâta se ostenea, atâta milă arăta, aşa dăruia oricui tot ce-i lipsea, încât soldaţii bolnavi şi răniţi erau mai veseli decât cei sănătoşi.
44. Izbânda înviorase duşmanul trudit şi săturat de război: îl umpluse de îngâmfare. Toată noaptea a petrecut-o în preajma taberei romane: aştepta din ceas în ceas să o rupă romanii la fugă şi să plece el la jatul corturilor pustii. In iaptul zilei se văzu călărime câtă frunza şi iarbă, peste patruzeci de mii, se zice.
Până şi regele îi trimisese ca la o biruinţă sigură pe cei ce altfel nu se dezlipeau niciodată de lângă el.
Căci regele însuşi în nicio luptă nu s-a arătat.
Voi să vorbească soldaţilor şi ceru o haină neagră ca să-i înduioşeze Nu 1-au lăsat însă prietenii. Veni, deci, în faţa soldaţilor şi le vorbi înfăşurat în mantia de purpură a generalului, îi laudă pe cei ce au învins, îi ocărî pe cei ce se arătaseră misei. I-au răspuns soldaţii astfel: cei lăudaţi l-au rugat să aibă toată nădejdea în ei. Ceilalţi, ca să spele ruşinea, ziceau să facă ce vrea eu ei: să-i zeciuiască. Să-i pedepsească cum a şti; numai îl rugau să nu mai fie aşa de supărat şi trist Atunci. A ridicat mâinile şi i-a rugat pe zei ca de trebuie să fie pedepsit norocul lui de până acum. Să cadă pe capu-i pedeapsa şi să rămână oastea nepăgubiiă şi biruitoare.
45. A doua zi întăriră tabăra mai bine şi plecară.
Când părţii i-au atacat, nu mai ştiau ce să creadă. De
1) A ucide unul din zece unde-şi închipuiau că merg la pradă şi jaf, nu la luptă, s-au pomenit izbiţi de săgeţi şi suliţe şi au văzut stând în faţa lor o oaste cu nebiruită şi îndărătnică vitejie, începură să simtă iarăşi truda războiului. I- au atacat apoi pe romani, pe când pogorau coasta unor dealuri, împroşcându-i cu săgeţi pe cei ce se retrăgeau prea îneci. Atunci s-au întors înapoi legionarii cu armuri grele, au dat Ia spatele lor armata uşoară, s-au pus cei din rândul întâi în genunchi şi au aşezat scuturile dinaintea lor, pe când cei din rândul al doilea i-au acoperit cu scuturile lor, iar pe aceştia i-au acoperii cei din rândul al Ireilea. Formaţia asia, în chip de acoperiş ori ca băncile amfiteatrului, este impunătoare şi foarte polrivilă în contra săgeţilor, ele lunecă şi nu pot pătrunde în scuturi. Părţii crezură însă că de prea multă trudă şi deznădejde romanii
îngenunchează şi nu mai vor să lupte; lăsară deci arcurile deoparte, puseră mâna pe suliţi şi dădură năvală, în chiote şi-n zăngănit de arme au sărit romanii ca un singur om de la pământ, cu suliţele lor scurte doborâră primele rânduri iar restul se risipi şi fugi. Au repetat manevra aceasta şi în zilele următoare şi aşa se retrăgeau încet-încel romanii.
Dar foametea se ivi în labără; puţinul grâu cc-1 aveau se dobândea cu lupte grele şi nici mori de măcinat nu erau de ajuns. Căci vitele de povară, în parte muriseră, iar cele rămase, trebuind să ducă răniţii şi bolnavii i-au obligai să renunţe la o mulţime de mori. Era o scumpete nemaipomenită: pentru o măsură de un litru şi ceva de grâu se plăteau 50 de drahme, iar pâinea de orz se vindea numai pe o greutate egală de argint. De nevoie au prins a mânca rădăcini şi ierburi, dar şi dintre acestea puţine cunoşteau; si
1) Formaţia se numea broască ţestoasă.
Nevoiţi fiind să guste ierburi străine au dat de unele ce-i înnebuneau şi otrăveau: care cum mânca, îşi pierdea memoria şi nu mai cunoştea pe nimeni: se apuca să mişte din loc toate pietrele, foarte serios, parcă făcea cine ştie ce lucru mare.
Cât vedeai cu ochii, numai oameni plecaţi la pământ, care săpau în pietre mereu şi îe mutau din loc, până prindeau a vărsa fiere; şi vărsau până mureau, căci nu mai era nici vin, singurul leac la boala asta. Mureau oamenii ca muştele şi părţii nu-i slăbeau o clipă. Cică suspina adeseori: „O, cei zece mii!” Se minuna de cei zece mii de soldaţi ai lui Xenofan, cum au scăpai umblând ei mai multă cale şi luptând cu mai mulţi vrăjmaşi!
46. şi totuşi, părţii nu izbuteau să-i înlrângă ori măcar să le
