învălmăşească rândurile; ba, de multe ori dânşii erau cei bătuţi şi fugăriţi. Au început atunci să se apropie iarăşi cu vorbe împăciuitoare de oştenii romani ce mergeau după fân ori după grâu. Le arătau coardele neînstrunate la arce şi le spuneau că de acum se duc acasă; că au terminat războiul, că puţinii mezi rămaşi îi vor însoţi cel mult cale de o zi sau doua, nu penlru harţă, ci ca sa păzească satele mai depărtate. Aşa le vorbeau şi-i salutau cu prietenie şi dragoste. Romanii au început să prindă inimă şi, cum auzi, voia numaidecât să apuce drumul de şes: aflase că prin munţi nu este apă. Tocmai era gata să-şi schimbe calea, când sosi în tabără un duşman ce se numea Mitridate. Era văr cu Moneses, cel care fusese la şi primise în dar trei oraşe. Ceru sa vină unul care să înţeleagă limba partă ori siriană. Se prezentă feciorul lui Antioh. Alexandru, prieten cu. Îi spuse partul cine este şi că a venit să plătească binele făcut lui Moneses. Apoi îl întrebă pe
Alexandru: „Vezi înaintea ta nişte culmi înalte care se ţin lanţ una de alta? Sub dealurile acelea stau la pândă părţii, cu toată oastea. Bărăganele de acolo încep şi într-acolo se aşteaptă ei să apucaţi; de aceea umblă cu viclenii, doar-doar veţi părăsi drumul munţilor. E drept că în munte nu-i apă şi-i grea calea; sunteţi însă deprinşi. Dar de veţi merge pe la şes, să ştie că-1 aşteaptă soarta lui Crassus”.
47. Partul plecă, adânc tulburat de ce auzise, îşi adună la stat prietenii şi pe mard, călăuza drumului. Acesta socotea la fel ca şi Mitridate. Dar şi fără
povaţa duşmanului, înţelegea că înşelător şi lesne de rătăcit este drumul prin şesuri pustii, în vreme ce calea grea prin munte numai o zi urma să fie fără apă. Luă, deci, acel drum chiar în noaptea aceea. Porunci sa se ia apa, dar mulţi n-aveau în ce; unii o luară în coifuri, aâţii în haine de piele.
Părţii simţiră că pleacă şi, împotriva obiceiului, începură urmărirea noaptea. La răsăritul soarelui atacară trupele din coadă, slăbite de osteneală şi nesomn. Călcaseră romanii în noaptea aceea două sute patruzeci de stadii şi cu multă amărăciune văzură duşmanul, căci nu se aşteptau sa vie aşa de repede. şi setea-i chinuia, pentru că luptau şi mergeau. Cei din frunte au dat peste un râu cu apă limpede şi rece, dar sărată şi otrăvitoare: care cum bea, îl apuca tăieturi prin pântece şi setea i se aprindea mai tare. Le spusese mardul să se ferească şi se pusese strajă, dar unde mai ascultau soldaţii! umbla de colo până colo printre ei şi-i ruga sa nu bea, să mai rabde puţin, că este mai încolo un alt râu şi vor scăpa şi de duşman, căci drumul nu mai poate fi umblat de călărime. In cele din urmă, sună retragerea şi ordonă să se aşeze tabăra. Cel puţin sa stea soldaţii Ia umbră.
48, Abia întinseseră corturile, abia se retrăseseră părţii, ca de obicei, şi iată ca veni Mitridatc. Se apropie de Alexandru şi-1 sfătui să lase oleacă oastea să răsufle, apoi să se ridice şi să se grăbească spre râul celălalt, peste care nu vor trece părţii. Căci numai până acolo îi vor urmări. Alexandru îi duse vestea lui.
Acesta îi mulţumi pariului şi-i dărui pahare şi cupe de aur; dânsul luă câte putu ascunde prin haine şi plecă.
Sta să apună soarele, când ridicară tabăra şi pur-cesera. Nu era nicăieri picior de part; totuşi, noapte plină de spaimă şi groază ca aceea n-au mai petrecut. Şi şi-au făcut-o ei singuri, din senin. Au început să ture şi să ucidă pe oricine avea aur sau argint şi să prade bagajele de pe catâri; ba, au sărit şi la bagajele lui Antouiu. Luau pahare, mese scumpe, Ie tăiau şi le împărţeau între ei. Era plină tabăra de vaiete. Toţi alergau nebuni de spaimă, credeau că au venit părţii şi au înfrânt oastea. Îl chemă pe Ramiius, un libert din garda lui. Îl puse să jure că, de-i va porunci, va înfige sabia în el şi-i va tăia capul, ca să nu- 1 prindă duşmanii viu, nici să-i cunoască leşul. Prietenii prinseră a plânge; mardul îl mângâia pe spunându-i că-i aproape râul. Într-adevăr, adia o boare rece şi umedă, care făcea respiraţia mai plăcută. şi după timpul cât au mers, presupunea că nu poate fi departe apa. Căci nu mai era mult până în ziuă. În aceeaşi vreme, îl vestiră alţii că pricina vălmăşelii e numai lăcomia şi
prădăciunea.
Atunci, a poruncit să sune semnalul de oprire şi a dat poruncă să se facă tabăra, spre a potoli zăpăceala şi a pune oastea în ordine.
49. Se mijea acum de ziuă. Tulburarea oastci încetâncet se potolea şi rândurile se refăceau, când săgeţile 'm*.
Părţilor prinseră a lovi trupele din urmă Armata uşoară primi ordinul de luptă, iar legionarii se opriră. Se întoarseră, formară hroasea ţestoasă şi aşteptară duşmanul ce nu cute/a să se apropie. Se retrăgeau astfel încet, apăraţi de ariergardă, când li se arătă fluviul. Aşeză cavaleria pe mal, cu iată la inamic, şi trecu întâi bolnavii Acum se puteau îndestula cu apă toţi. Părţii, cum
zăriră fluviul, destrunară arcurile şi le spuseră romanilor să treacă fără grijă, ridicând în slavă curajul lor. Au trecut apa nesupăraţi, s-au ordonat în rânduri şi au pornit la drum Dar tot cu frica de părţi, căci nu credeau în vorba lor. La ş ase zile dup ă bătălia din urmă, au ajuns la râul Araxe, ce face hotar între Armenia şi Media. Apa asta ce vine mânioasă şi iute nu era uşor de trecut. Romanii bănuiau că duşmanul îi pândeşte aici şi se temeau de un atac în vremea trecerii.
Au trecut şi râul acesta şi s-au văzut în Armenia Erau ca nişte oameni ce au umblat multă vreme pe marea bătută de furtună şi au ajuns, în line, la uscat; sărutau pământul, se îmbrăţişau şi plângeau de bucurie.
Mergeau acum prin ţinuturi mănoase: din lipsa şi nevoia de până acum, au dat peste prea mare belşug şi s-au îmbolnăvit mulţi de stomac mâncând şi bând fără măsură.
50. Aici a făcut numărătoarea oştirii şi a văzut ca a pierdut douăzeci de mii de pedestraşi şi patru mii de călăreţi; mai biiie de jumătate pierise de boli.
De la Phraata până la hotarul armean făcuseră drumul în douăzeci şi şapte de zile; biruiseră pe duşman în optsprezece bătălii, biruinţe nestatornice însă şi iară ispravă, pentru că neisprăvite şi prea scurte au fost urmăririle, în aceste urmăriri s-a văzul ce mult 1-a păgubit pe regele Artavaste. Altceva ar fi fost să ti avut dânsul cei şase mii de călăreţi armeni! înarmaţi ca şi părţii, deprinşi cu chipul lor de luptă, dânşii ar fi putut urmări duşmanul biruit. N-ar mai fi cutezat părţii să înceapă de atâtea ori lupta, ca şi cum niciodată n-ar fi fost bătuţi! De aceea, toţi ofiţerii erau straşnic de mânioşi şi-i cereau lui să-1 pedepsească pe rege. El însă a fost cuminte. Nu i~a spus o vorbă de trădare şi nu i-a dat a înţelege prin nimic de supărarea sa. Şi bine a făcut, căci îi era oastea slăbită şi n-avea de nici unele.
A aşteptat până a venit a doua oară în Armenia; atunci, cu multe făgăduieli l-a ademenit, de i-a căzut în mână. L-a legat şi l-a dus în Alexandria, unde a triumfat. Mult i-a mai supărat şi triumful acesta pe romani, că de dragul CIcopatrei a dăruit el egiptenilor o sărbătoare frumoasă ca aceea, care era o podoabă a Romei. Dar asta s-a întâmplat mai târziu.
Atunci, în puterea iernii, prin troiene grele el zorea spre Cleopatra, de a mai prăpădit în cale opt mii de ostaşi. A lăsat apoi oastea să-1 ajungă din urmă şi cu puţini tovarăşi, s-a pogorât Ia mare, între Beirut şi Sidou, la un loc ce se cheamă Satul Alb. Acolo o aştepta pe Cleopatra. Dar ea întârzia. De supărare, An toniu se apucă de băut. Nici vinul însă nu-i potolea dorul; în toiul petrecerii, în mijlocul prietenilor i se părea că aude glasul Cleopatrei care-1 striga. Sărea de la masă, ieşea afară şi privea în lungul drumului. Sosi.
Îji fine. Aducea haine multe şi bani soldaţilor. Unii spun că a adus numai haine şi că banii i-ar fi dat Autoniu zicând că-s de la ea.
În vremea asta, începuse sfadă între craiul Me diei şi Phraates pentru prăzile romane, dar aşa sfadă că s-a speriat medul. A intrat la bănuială că vrea partul să-i ia scaunul. De aceea trimise şi-1 pofti pe, tagăduindu-i că el şi oastea lui îi vor sări în ajutor. Se pregătea deci să se suie iar în Armenia. Plănuia să-1 întâlnească pe med la fluviul Araxe şi de aici să pornească războiul: avea mare nădejde să-i înfrângă acum de isnoavă pe părţi. Ceea ce-i
lipsise întâia oară. Călărime multă şi arcaşi, va avea, cugeta el, din belşug acum; şi încă nu cerând cu rugăminte, ci făcând o favoare de primea.
53. Tot pe atunci, la Roma, Octavia dori să plece la bărbatul ei. Octavian îi dădu voie. Nu spre a-i face ei plăcere, cum spun unii şi alţii, ci ca să aibă ci pricină de gâlceava, de va i'i cumva jignită ori nebăgata în seamă.
Ajunse Octavia la Atena, unde primi scrisori de la, care o povăţuia să rămână acolo şi-i spunea că se găteşte de oaste în susul Asiei. Fu tare mâhnită, căci înţelegea motivul adevărat; îi scrise totuşi şi-1 rugă să-i spună unde porunceşte să Irimită cele aduse pentru el. Căci avea cu sine multă
îmbrăcăminte pentru soldaţi, vite de povara, bani şi daruri pentru prietenii şi generalii săi; mai aducea şi doua mii de soldaţi aleşi, cu arme frumos
împodobite, tocmiţi în cohorte pretoriene. Niger, un prieten al lui trimis de ea, înşira aceste daruri şi nu mai contenea cu laudele lor. De altfel, meritau.
Cleopatra simţi că Oclavia vrea sa înceapă lupta cu ea. Se temu să nu-1 piardă pe. Într-adevăr era de luptat cu dânsa, dacă la firea ei nobilă şi la faptul că era sora lui Octavian, ar fi adăugat hotărârea sa vorbească pe placul soţului ei şi să-i intre în voie. Se prefăcu bolnavă de dragul lui, mânca puţin şi slăbea din zi în zi. Când intra în casă, ochii ci străluceau de bucurie şi nu se mai dezlipeau de el; când pleca, i se topea lumina de pe faţă, ochii i se întunecau. De câte ori n-a găsit-o Antonia plângând pe furiş şi ştergându-şi iute lacrimile, parcă ar fi vrut să n-o vadă el.
Dânsul tocmai voia atunci să plece din Siria spre Media. Prietenii reginei au început să-1 judece rău. Cum poate ii cineva aşa de aspru şi nesimţitor? Nu vede ca ucide o femeie care nu trăieşte decât de dragul lui? Octavia e sora lui Octavian, îi îngrijeşte casa; ea are cel puţin mândria de a fi soţia lui! Pe când Cleopatra, crăiasa atâtor neamuri, nu-i decât amanta lui! Dar nu-i este ruşine de numele acesta. Ba, i-e drag chiar şi e mândră să-1 poarte, dacă numai aşa îl poate vedea şi poate trăi lângă iubitul ei. Căci nu poate trăi fără el! Ce să mai spunem? Până la urmă, au făcut din el o femeie fără voinţă. Se temea să nu-şi facă seama cumva Cleopatra şi se întoarse cu dânsa la Alexandria. A amânat războiul medic pe vara viitoare, deşi părţii erau frământaţi de lupte interne. S-a dus totuşi în Media, unde a legat prietenie cu medul şi a logodit pe unul din copiii Cleopatrei cu o fată a regelui, o copilă, pe care a şi adus-o cu sine. Veni apoi grăbit şi gata să înceapă războiul civil.
54. Octavia fusese greu jignită; cum se întoarse de la Atena, Octavian îi porunci să se mute în casa ei proprie. Dar ea-i răspunse că nu va părăsi casa bărbatului ei şi-1 rugă pe tratele sau, de n-are alte pricini de război cu, să o lase singură cu durerile ei. Căci nu sade frumos să se spună că doi generali aruncă poporul roman în război civil, unul din dragoste pentru o femeie, celălalt din gelozie. şi faptele adevereau cuvântul ci: îşi ţinea casa ca şi cum ar fi fost acolo, îi îngrijea tot aşa de bine pe copiii lui şi ai Fulviei ca şi pe ai săi; ospăta prietenii lui ce veneau să candideze ori veneau pentru treburi; îi ajuta şi mijlocea la Octavian pentru ei. şi lucru ciudat, tocmai această purtare a ei plină de bunătate şi delicateţe, îi făcea nespus de mult rău lui, fiindcă scotea în relief atitudinea lui insultătoare faţă de o asemenea femeie.
Aveau romanii şi alt motiv mai mare de nemulţumire împotriva lui. Era
împărţeala făcută în A-lexandria copiilor Cleopatrei, împărţeală înconjurată de o pompă teatrală, motiv de ură pentru romani. Căci în faţa mulţimii ce umpluse gimnaziul, pe o estradă de argint masiv aşezase doua tronuri înalte de aur: unul pentru sine şi unul pentru Cleopatra. Pentru copii altele mai mici, tot de aur. De aici, a proclamat-o întâi pe ea Doamnă a Egiptului, Ciprului şi Siriei, iar pe Caesarion, ce se credea odraslă a marelui Caesar, care trăise cu dânsa şi o lăsase îngreunată, îl proclamă părtaş Ia domnie. Feciorilor săi şi ai Cleopatrei le-a dăruit titlul de Regii Regilor şi i-a dat lui Alexandru: Armenia, Media şi Regatul părţilor, când va ii cucerit, iar lui Ptolemeu: Fenicia. Siria şi Cilicia. I-a prezentat în urmă pe copiii poporului: Alexandru îmbrăcat ca un rege med, cu turbanul drept, iar Ptolemeu cu sandale în picioare, cu mantia şi pălăria macedoneană, peste care era coroana, costumul regilor de la Alexandru cel Mare încoace. Copiii s-au închinat în faţa părinţilor şi în jurul unuia s-a pus gardă macedoneană şi a celuilalt, gardă medică. Cleopatra, în ocazia aceea şi de atunci încolo, ori de câte ori se arăta în public, purta haina sfântă a zeiţei Isis şi numele de Noua Isis.
55. Octavian aducea necontenit faptele acestea la cunoştinţa Senatului, iar în For rareori lua cuvântul fără să nu le amintească poporului. A stârnit astfel în Roma o mişcare generală de nemulţumire şi supărare împotriva lui Anloniu. Nici acela nu stătea cu braţele încrucişate. Scrisorile sale erau pline de imputări pentru Octavian. A luat, scria dânsul, Sicilia de la Pompei şi n-a împărţit-o; a împrumutat corăbii pentru război. si nu le-a dat înapoi; 1-a gonii pe Lepidus din provincia sa, 1-a acoperit de ruşine, a pus mâna pe armata, ţara şi veniturile cuvenite aceluia; în sfârşit, lucru ce nu se poate suferi, a împărţit în loturi aproape toată Italia soldaţilor săi şi Ini nu i-a lăsat nimic. Octavian răspundea că Lepidus prin trufia sa proprie pierduse provincia. El e gata s-o împartă cu, dacă şi acesta împarte cu dânsul Armenia Cât despre soldaţii lui. Ce să caute ei în Italia? N-au Media şi Pârtia pe care le-au adăugat republicii luptând acoperiţi de glorie alături de generalul lor?
56. Era ocup at în Armenia când auzi acestea. Porunci îndată lui Canidius să pogoare la marc cu şaisprezece legiuni, iar el o luă pe Cleopatra şi porni spre Eies. Aici se adunaseră toate flotele sale. Erau, împreună cu vasele de transport, opt sule de corăbii. Cleopatra dăduse două sute; ea olerea încă douăzeci de mii de talanţi şi hrana oastei pe toată vremea războiului.
, înduplecat de Domitius şi de alţi generali, îi spuse Cleopalrci să plece în Egipt şi să aştepte acolo sfârşitul războiului. Dar Cleopatra se temea să nu-i împace Octavia din nou. Îl chemă pe Canidius la ea şi cu o mare sumă de bani îl făcu să se pună chezaş pentru dânsa în faţa lui. Nu-i drept, zicea el, să fie depărtată din războiul pentru care lace atâtea jertfe, după cum nu-i cuminte să-i descurajeze pe egipteni, care alcătuiesc o bună parte din flotă. Apoi. Este Cleopatra mai puţin inteligentă decât regii ce merg în război alături de? N-a cârmuit ea singură atâta vreme o mare împărăţie? în fine, lucru foarte important, ea a fost atâţia anî la scoală politică a lui şi s-a deprins a vedea lucrurile de sus şi adânc. A învins Canidius, căci trebuia să se împlinească scrisul sorţii şi să rămână Octavian singurul stăpân.
S-au adunat armatele şi au pâccat la Samos Aici s-au pus pe petreceri.
Căci mobilizase la Samos toţi actorii, după cum ordonase mobilzarea tuturor regilor, principilor şi tetrarhilor, tuturor popoarelor şi cetăţilor câte sunt între Siria şi Beoţia, între Armenia şi Iliria Astfel, în vreme ce în toate ţările, de jur împrejur, nu auzeai decât vaiete şi suspine, mai era încă pe lume un ostrov fericit. Acolo răsuna văzduhul de flaute şi lire, teatrele gemeau de lume, corurile se întreceau în cântece şi dansuri. Fiecare oraş trimitea un bou de jertiă şi regii se întreceau în ospeţe şi daruri. Se mira lumea şi se întreba cum o să mai serbeze triumful oamenii aceştia, dacă sărbătoreau cu atâtea cheltuieli pregătirea războiului!
57. Au terminat, în fine, serbările aici Anloniu a hotărât actorilor să locuiască în Priene, iar dânsul a plecat la Atena. Acolo iar s-a apucat de teatre şi petreceri Cleopatra, geloasă pe cinstea şi rcuumele Octavici (căci o iubeau mult atenienii), căută să-şi atragă poporul prin daruri mari. I s-au acordat şi ei onoruri şi i-au trimis o delegaţie să-i ducă decretul acasă, ca cetăţean atenian, veni în fruntea delegaţiei şi rosti discursul în numele Atenei.
A trimis apoi delegaţi la Roma s-o dea afară pe
Oclavia din casa lui. A ieşit Octavia luâudu-i cu sine pe toţi copiii lui, în atară de băiatul cel mare al Fulviei, care era cu tatăl său; a plecat cu
amărăciune şi durere că lumea o socoteşte şi pe ea pricina războiului. Romanii însă o tânguiau, şi nu atât pe dânsa cât pe, mai ales cei care o văzuseră pe Cleopatra, ce nu era nici mai frumoasă nici mai tânăra decât Octavia.
