Era ceasul al şaselea din zi şi un vânt uşor adia din largul mării. Antonienii îşi pierduseră răbdarea şi convinşi că nu pot fi învinse vasele mari şi înalte, mişcară aripa stângă. Octavian observă cu bucurie mişcarea, începu să- şi retragă aripa dreaptă spre a-1 scoate pe duşman afară din golf şi din strâmtoare. Plănuia să-1 înconjoare şi să arunce asupra corăbiilor inamice, încete şi greoaie din pricina mărimii şi lipsei de lopătari, vasele sale sprintene.

66. S-au apropiat liniile. Dar nici nu se puteau repezi corăbiile una asupra alteia, nici nu se puteau ciocni, deoarece vasele uriaşe ale lui erau prea grele pentru a căpăta iuţeala ce singură dă lovituri puternice, iar ale lui Octavian se fereau să-şi izbească prorele lor de pliscul greu de aramă al corăbiilor duşmane. Nici în coaste nu cutezau să se ciocnească, pentru că Ii se rupea prora izbindu-se în corăbiile acelea făcute din lemne groase, cu patru muchii şi zdravăn legate cu lier. Era, deci, un fel de luptă pe uscat, sau, mai drept, o luptă la ziduri. Câte trei sau patru corăbii împresurau una de-a lui Anloniu şi loveau cu lănci, cu suriţi, cu torţe aprinse; ale lui aveau şi catapulte aşezate pe turnuri mari de lemn cu care azvârleau săgeţile.

Agripa începu manevra de împrcsurarc a aripii drepte vrăjmaşe şi Poplicola, silit să execute o mişcare de apărare, se rupse de centru. Pe când se învălmăşise centrul care lupta acum cu Aruntius % pe când bătălia devenise generală de-a lungul întregii linii şi cumpăna biruinţei nu se aplecase încă, iată, pe neaşteptate, cele şaizeci de corăbii ale Cleopatrei că întind velele şi o iau la fugă prin mijlocul luptătorilor. Fuseseră aşezate dinapoia vaselor mari şi, fugind printre ele acum, răspândiră spaimă şi tulburare. Duşmanii priveau şi se mirau cum, duse de vântul bun, ele apucau drumul Pelopouesului. Arătă atunci că nu mai avea inimă de şef, nici de bărbat, nici nu mai cugeta cu mintea lui. Ci, cum a spus glumind cineva, odată, că sufletul îndrăgostitului trăieşte în trupul altuia, aşa se lăsa el dus de femeia asta. Parcă era trup şi suflet cu ea. Cum văzu că pleacă dânsa, îi uită, îi trăda, îi părăsi pe cei ce luptau şi mureau pentru el; se aruncă într-o pentiremă numai cu Alexa Sirianul şi Scellius şi se luă după femeia ce se pierduse pe sine şi avea să-1 prăpădească şi pe dânsul.

1) Generalul care comanda centrul liniei lui Octavian

67. Cleopatra-1 zări că vine şi ridică semnalele pe corabia sa. El ajunse şi se sui în corabie Dar nici n-a căutat s-o vadă, nici să fie văzut, ci s-a dus si, în tăcere, s-a aşezat la proră sprijinindu-şi capul în palme, în vremea asta, observară ei cum sprintene corăbii se desprinseră din flota lui Octavian şi se luaseră pe urma lor porunci să întoarcă prora şi le respinse pe celelalte; numai laccdomonianul Huri-cle îl ataca înverşunat, învârtind lancea cu gând s-o arunce de pe punte în el stătea la proră şi zise: „Cine-i acesta care se ţine astfel

de?” – „Eu, Euricle, leciorul lui Lahares, zise el, şi vreau în norocul lui Octavian să răzbun moartea tatei” – Lahares acesta fusese acuzat de hoţie şi îi tăiase capul. N-a izbit însă Euricle corabia lui, ci s-a lovit cu botul de aramă al prorei de celălalt vas amiral (că erau două), ceea ce 1-a făcut să se răsucească în loc şi să cadă pe o coastă Scufundă cu ci acest vas şi încă unul, de linie, plin cu mobile scumpe şi odoare de preţ.

Dacă s-a dus acela, iar şi-a îngropat obrazul în palme şi a rămas tăcut, ca mai înainte Trei zile a stat el nemişcat la proră, fie de ciudă, iie de ruşinea Cleopatrei. Până a ajuns la Tcnaros. Acolo, lemeile din intimitatea lor i-au lăcut să stea mai întâi de vorbă, apoi să stea amândoi la masă şi să se culce împreună. Aici s-au adunat multe din corăbiile sale uşoare şi câţiva prieteni scăpaţi de înfrângere Ei îl vestiră că flota este pierdută, dar oastea de uscat pare întreagă şi nevătămată Anloniu îi trimise poruncă lui Canidius să retragă degrabă armata prin Macedonia în Asia şi se găti să treacă de la Tenaros în Libia Alese o corabie încărcată de bani şi odoare scumpe domneşti, de aur şi argint şi o dădu prietenilor să o împartă între ei Ii sfătui să scape care cum va putea.

Au prins aceştia a plânge şi a zice că nu vor pleca, dar i-a mângâiat şi cu dragoste prietenească i-a rugat şi i-a trimis. I-a scris şi lui Teofil, procuratorul Corintului, să-i acopere şi să-i ascundă pâna-1 vor putea îndupleca pe Octavian Teofil acesta era părintele acelui Hiparos, cel dintâi dintre liberii şi cu multă trecere Ia, care atunci a trecut de partea lui Octavian şi a trăit apoi în Corint

68. Acestea au fost cu Anloniu. In vremea aceea, la Actium, flota s-a împotrivit mult lui Octavian, dar păgubită fiind foarte de valurile înalte ce-o loveau în proră, se dete la urmă în ceasul al zecelea biruită Au lost cinci mii de morţi şi s-au prins, cum sene şi Octavian, trei sute de corăbii. Puţini simţiseră fuga lui şi Ia început nimeni nu voia să creadă Li se părea cu neputinţă să fi fugit, când mai avea nouăsprezece legiuni 'nebiruite şi douăsprezece mii de călăreţi, el, care de atâtea ori avusese norocul armelor şi potrivnic şi binevoitor, şi-şi oţclise inima în soarta schimbătoare a mii şi mii de lupte şi războaie.

Dar soldaţii cum îl doreau! Cum se uitau în zarea drumului şi aşteptau să-1 vadă ivindu-se de undeva! Iar când n-a mai încăput îndoială de fuga lui, ce tare s-a arătat credinţa şi cinstea lor! Şapte zile 1-au aşteptat şi nici nu se uitau Ia Octavian, care le trimitea solii după solii. Dar Ia urmă, Canidius, generalul lor, a părăsit şi el într-o noapte tabăra şi a lugit Atunci, părăsiţi şi vânduţi de şefii lor, s-au predat biruitorului Octavian după aceea naviga spre Atena. Aici, cu multă milă de greci, a împărţit prisosul de grâu sărmanelor cetăţi prădate de bani, de robi şi de vite de muncă, îmi spunea străbunicul meu, Nikarhos. Că fiecare om trebuia să ducă pe umeri o anume cantitate de grâu la mare, la Antekyra şi erau bătuţi oamenii cu biciul de nu umblau iute. Duseseră o măsură şi trebuia s-o încarce pe a doua, când s-a vestit că c înfrânt. Atunci a scăpat şi oraşul. Că îndată au iugit şi îngrijitorii şi soldaţii, iar ei au împărţit grâul între ei.

69. Ajuns în Libia, o trimise pe Cleopatra înainte, de la Paretonium în Egipt, iar el cu sete se bucura de multă pustietate şi umbla amărât şi rătăcind

cu doi prieteni; unul era Aristoi, retorul grec, şi celălalt Lucilius, un roman. Despre acesta am povestit noi aiurea, cum la Filippi, ca să-i dea lui Brulus răgaz de fugă, s-a dat drept el în mâna urmăritorilor, cum a fost iertat de şi i-a rămas de aceea credincios acestuia până la moarte. Când 1-a părăsit şi căpitanul pus de el în fruntea oastei din Libia, a vrut să-şi facă seama; dar 1-au oprit prietenii şi 1-au dus în Alexandria. Acolo a găsit-o pe Cleopatra ce se apucase de un lucru greu şi de mirare: umpluse corăbiile cu fel de fel de averi şi de oaste şi voia să le târâie peste istmul ce desparte Marea Roşie de Marea Egiptului şi Asia de Africa, prin locul pe unde istmul e mai îngust şi mai gâtuit de cele două mări. Fiind lat numai de trei sute de stadii; voia să se ducă să se aşeze aiurea, să scape de robie şi război. Dar. Din pricină că arabii din Arabia pietroasă i-au ars corăbiile, duse mai de mult, şi din pricină că credea că tot mai arc armata de uscat de la Actium, se opri şi se apucă să închidă intrările Egiptului.

Părăsi oraşul şi petrecerile cu prietenii: turnă pământ în marc lângă Far şi-şi făcu pe el o casă în mijlocul apei. Stătea acolo, ferit de oameni: zicea că i-e dragă şi-i place viaţa asta a lui Timon. Căci semănau vieţile lor: ca şi pe acela, prietenii îl părăsiseră şi îi plătiseră binele cu rău; de aceea, nu mai avea încredere în nimeni şi ura pe toată lumea.

70. Timon acesta trăise în Atena pe vremea războiului peloponeziac, cum se citeşte şi în comediile Iui Aristof'an şi în scrierile lui Platou. Acesta ni-1 înfăţişează în teatru ca pe tipul omului ursuz şi mizantrop, ce fugea de oameni. Nu-i plăcea să stea de vorbă cu nimeni, numai pe Alcibiade, tânăr pe atunci şi cutezător, nu-] întâlnea o dată fără să nu-1 strângă la piept şi să nu-1 sărute cu drag. Se minuna Apemantos şi 1-a întrebat o dată de ce face asta? „Tare mi- e drag; căci odată şi odată copilandrul acesta, ştiu eu bine, multe lacrimi îi va face pe atenieni să plângă.” Apemantos se potrivea la lire şi la gusturi cu dânsul şi de aceea se întâlneau uneori. O dată, la sărbătoarea morţilor, benchetuiau amândoi ei în de ei şi Apemantos, încântat, exclamă: „Ce plăcut e, Timon. Banchetul nostru!” şi Timon: „Da, de n-ai fi şi tu!”. Altă dată erau strânşi atenienii la adunare. Timon veni şi se sui la tribună; se potoli îndată orice vorbă, toţi se uitară cu mirare şi aşteptară s-audă ce avea să spună. El zise: „Atenieni, am un locşor în oraş: acolo a crescut un smochin unde s-a spânzurat până azi o mulţime de cetăţeni. Mi-am pus în gând să fac pe el o casă şi am socotit să dau de ştire la toţi; că de este vreunul dintre voi ce vrea să se spânzure, să se grăbească până nu tai smochinul”.

După moarte, 1-au îngropat Ia Halis, drept lângă mare. A ros apa malul şi a alunecat colţul acela de pământ cu mormânt cu tot în valuri; a înconjurat astfel marea locu-i de odihnă şi nimeni nu se mai putea apropia de mormântul omului acesta. Pe piatra lui erau săpate slovele:

Ferit de jalea şi amarul tristei vieţi, aici Eu dorm în pacea morţii.

Nu mâ-nârebaţi de nume, nemernici ce sunteţi, Pieirii ruşinoase duceţi- vă cm toţii!

Oamenii spun ca el încă din viaţă a scris versurile acestea. Se citează şi următorul epitaf al lui Calimah:

Eu, Timon cel ursuz, aici dorm în pace.

Tu, ce mergi în drumul tău, mă hlcsteamă de îi place.

71. Am spus aceste câteva din multele anecdote despre Timon. În vremea asta veni Canidius singur la şi-i aduse vestea că legiunile de la Actium sunt pierdute. Curând veni apoi ştkca despre Irod, iudeul, că a trecut la Octavian cu legiunile şi cohortele sale şi mai auzi că şi ceilalţi regi 1-au părăsit şi că nu-i mai rămăsese nimic dincolo de hotarele Egiptului. Dar nu-1 mai tulburau asemenea veşti, ci vesel părăsi orice nădejde şi îi păru bine că nu mai are nici-o grijă. Se lăsă de traiul acela timonian în mijlocul apei şi veni la curţile domneşti ale Clcopatrei; aici se puse pe banchete şi beţii, împărţind daruri în dreapta şi- n stânga, îl înscrise printre efebi pe feciorul Clcopatrei şi a lui Caesar şi-1 îmbrăcă pe iiul său şi al Fulviei cu toga virilă, fără purpură. Tot prilejuri de banchete, de chefuri şi sărbătoriri ce ţinură săptămâni de-a rândul. Au desfiinţat apoi societatea Inimitabililor şi au făcut alta, care-o întrecea prin senzualitatea rafinată a plăcerii, luxul fastuos şi cheltuielile nebuneşti; au nu- mit-o Cei ce vor muri împreună, în ea se înscriau prietenii ce doreau să moară împreună cu dânşii, iar până atunci se ameţeau în petreceri, când la unul când la altul.

Cleopatra studia puterea de ucidere a fel de fel de otrăvuri şi încerca pe cei osândiţi la moarte de sunt dureroase ori ba. Văzu că otrăvurile care ucid iute sunt prea dureroase şi cele ce dau o moarte dulce sunt prea încete. Atunci experimentă cu şerpii şi lua singură seama la fiecare probă. Făcea asta în fiecare zi. Găsi din toate că numai muşcătura viperei produce o amorţeală şi un leşin greu. Tară spasme şi fără gemete, doar cu o dulce asudare pe obraji; simţurile cad iute în toropeală şi cei muşcaţi seamănă cu oamenii cuprinşi de un somn din care greu îi poţi trezi şi scula.

În aceeaşi vreme îi trimiteau şi lui Octavian soli în Asia. Cleopatra cerca pentru copiii săi domnia Egiptului, iar îi cerea să-i îngăduie a trăi ca un cetăţean paşnic la Atena, de nu în Egipt, îl trimise pe Eufroniu, profesorul copiilor săi; căci se topiseră prietenii cei mulţi din jurul său, iar cei rămaşi fugeau de cum găseau un prilej. Aşa fugise Alexa laodicianuî, pe care i-1 prezentase la Roma, lui, Timagenc şi care căpătase mai multă trecere la dânsuJ decât toţi grecii; el fusese mâna dreaptă a Cleopatrei şi prin el biruise dânsa gândul bun al generalului de a se întoarce la Octavian. Când I-a trimis la regele Irod, spre a-1 ţine statornic în credinţă, el îşi vându stăpânul şi rămase acolo; ba, cuteză chiar, statuii de Irod, să se arate în ochii lui Octavian. Dar nu 1-a putut scăpa Irod, că degrabă a tost băgat la închisoare, dus ferecat în ţara lui şi ucis acolo din porunca lui Octavian. Aşa a plătit Alexa cu capul său necredinţa către, acesta fiind încă în viaţă.

N-a vrut să asculte Octavian ruga lui, iar Cleopatrei mult bine i-a juruit de-I va ucide ori de-1 va izgoni pe. Trimise împreună cu răspunsul şi pe un libert al sau, Tyrsus. Om deştept şi iscusit să poarte vorbe de la un general tânăr la o femeie trufaşă şi mândra peste ţâre de frumuseţea ei.

Cum sosi, Cleopatra prinse a sta ceasuri întregi de vorbă cu el şi a-i arăta o deosebită cinste. Bănuieli grele se adunară în inima lui, care puse mâna pe Tyrsus. Îl biciui straşnic şi-1 trimise la Octavian. Scriindu-i că 1-au înfuriat

trufia şi dispreţul libertului şi că, de altfel, necazurile 1-au făcut mai

supărăcios acum. „Dacă-ţi pare rău de ce i-am făcut, îl ai la tine pe libertul meu, Hiparos; leaga-1 şi biciuieşte-1 ca să te răzbuni.”

De atunci, Cleopatra se feri a-i mai da pricină de bănuieli şi cu multă dragoste îl privea. Astfel, ziua ei de naştere trecea aproape nebăgată în seamă, ca nişte vremuri ca acelea, pline de durere şi jale. Dar la ziua lui, ce serbări, ce cheltuieli, ce mese! Câţi musafiri veneau la masă săraci şi plecau bogaţi! în vremea asta. Agripa îi trimitea scrisori după scrisori lui Octavian şi-1 chema la Roma, căci se încurcau treburile acolo şi era nevoie de dânsul.

74. De aceea, războiul a fost amânat atunci, în primăvară au pornit, Octavian prin Siria, generalii săi prin Libia, asupra Egiptului. Când a căzut Pelusium, spuneau oamenii că Seleuke 1-a cedat cu ştirea Cleo-patrei. Ea însă i-a dat pe mâna lui, spre a-i ucide, pe femeia şi pe copiii lui Seleuke.

Zidise Cleopatra lângă templul zeiţei Isis un mormânt şi camere mortuare înalte şi frumoase; adună în ele toate odoarele mai scumpe din haznaua domnească, aurării, argintării, smaralde, abanosuri, perle, fildeşuri, cinamon, şi grămădi peste ele câlţi şi făclii de răşină. Se temu Octavian pentru averile acelea, să nu le pună foc şi să prăpădească atâtea comori femeia aceea, de va pierde orice nădejde. De aceea îi trimitea necontenit Cleopatrei de veste îndemnând-o să aibă bună nădejde şi să nu-i fie frică; dar zorea şi el cu oastea spre Alexandria.

Aşezase tabăra lângă hipodrom; a ieşit cu oastea din cetate, a dat bătălia şi a gonit călărimea Ini Octavian până în tabără. Mândru de biruinţă, veni la palat, o sărută, aşa înarmat cum era, pe Cleopatra şi-i prezentă soldatul ce fusese cel mai vitea7 în luptă Regina-i dărui o platoşă şi un coif de aur; omul luă coiful şi platoşa, dar peste noapte fugi la Octavian.

15. Anloniu trimise şi-1 provocă din nou pe Ocla-vian să lupte ei doi; acesta-i răspunse: „N-are decât să-şi aleagă felul morţii, căci toate-i sunt la îndemână”. Socoti a nu fi pentru el moarte mai frumoasă ca moartea de ostaş; hotărî, deci, să dea bătălia pe apă şi pe uscat deodată.

La masă, porunci, se spune, robilor să toarne mai mult vin şi să fie mai veseli, căci eine ştie de vor mai face asta şi mâine şi de nu vor sluji altor stăpâni! Cine ştie de nu vor fi lut fără viaţă, lucru de nimic. Se uită la prieteni şi le văzu ochii înrouraţi de lacrimi; îi mângâie şi le zise că nu-i va lua cu sine în lupta aceasta, unde el caută o moarte cinstită mai mult decât biruinţa şi mântuirea.

În seara aceea, se zice, aproape de miezul nopţii, în tăcerea adâncă a oraşului, ce cu îngrijorare şi spaimă aştepta ziua, au răsunat deodată cântece din fel de fel de instrumente şi glasuri şi strigăte de oameni veselind şi chiuind, de parcă ar fi fost o procesiune bahică; a mers zgomotul mulţimii acesteia prin mijlocul oraşului până la poarta ce dădea spre duşmani şi acolo a răsunat o data tare şi apoi s-a potolit. Spuneau oamenii că semnul acesta înseamnă că 1- a părăsit pe zeul pe care 1-a iubit mai mult şi căruia voia să-i semene

76. În revărsatul zorilor tocmise el singur pedes-trimea pe culmile din faţa oraşului şi sta de privea la corăbiile sale ce, cu velele întinse, pluteau să- ntâmpine vrăjmaşul; se uita liniştit şi aştepta cu nădejde că poate vor tace vreo

ispravă Privea şi iată că văzu cum flota se apropie de duşman, ridică vâslele şi o salută, cum duşmanul răspunse, cum întoarseră corăbiile ai săi, se alăturară vrăjmaşului, se uneiră şi porniră împreună asupra oraşului. Privea la

întâmplarea asta şi iată că fu părăsit şi de călărime Curând, pedestrimea îi fu risipită şi el se retrase în oraş strigând că a fost vândut de Cleopatra acelora cu care el se tăcuse duşman de hatârul ei. Speriată de furia şi deznădejdea lui, ea se ascunse în mormânt şi trase obloanele întărite cu zăvoare şi chingi: lui îi trimise ştire că a murit.

Acela o crezu şi-şi zise în sine: „Ce mai aştepţi, ? Soarta ţi-a luat singura şi cea de pe urmă pricină a dragostei tale de viaţă.” Intră în casă, îşi descheie şi-şi desfăcu platoşa: „O, Cleopatra, nu mă doare lipsa ta. Fiindcă acum voi li lângă tine, dar mi-e ruşine că un general ca mine a fost biruit de curajul tău”. Avea un rob credincios, pe nume Bros Demult, îl silise să-i promită că, de va fi nevoie, îl va ucide; îi ceru atunci să-şi ţină cuvântul Eros ridică sabia ca şi cum avea să-1 lovească, dar întoarse capul, îniipsc sabia în sine şi se rostogoli la picioarele lui. „îţi mulţumesc, Eros, că neputând-o face Iu, mă-nveţi pe mine ce trebuie să fac,” zise el şi-şi înlipse cuţitul în pântece. Se lăsă binişor pe pal. Lovitura însă nu-l ucise pe loc; cum se întinse pe pat, sângele i se opri. El îşi veni în simţiri şi-i rugă pe cei de ţaţă să-1 omoare. Dar fugiră toţi din casă şi-1 lăsară strigând şi zbătându-se până ce veni de la Cleopatra grămăticul Diomede, cu porunca să-1 ia şi să-1 aducă la dânsa, în mormânt.

77. Daca înţelese că este vie Cleopatra, cu dragă inima îngădui slugilor să-1 ridice. Fu dus pe braţe la uşa mormântului. Ea nu deschise uşa, ci se arată la o fereastră pe unde coborî o plasa şi o frânghie. L-au legat slugile, iar dânsa, împreună cu două femei, singurele pe care le primise lângă sine, îl traseră în sus. N-a lost, spune cuie a fost acolo de faţă atunci, privelişte mai de jale ca aceea: plin de sânge, trăgând să moară, era purtat în sus; Icgănându-se în aer, îşi întindea mâinile spre dânsa, încercând să se apuce de ceva, să o ajute. Căci nu era lucru uşor pentru o femeie, ci mult se nevoia Cleopatra, îşi încorda braţele şi vedeai pe faţa ei chinul silinţei din răsputeri. Izbuti să-1 ridice şi să-1 tragă la sine, pe când cei de jos o ajutau cu îndemnuri şi împărtăşeau în sufletul lor neliniştea şi chinurile ei.

După ce 1-a adus lângă sine asttcl, îl culcă binişor şi începu să plângă. Ce jalnic era s-o vezi pe Cleopatra cum îşi rupea hainele, cum se lovea cu pumnii în piept, cum se zgârâia cu mâinile ei, cum îi săruta sângele de pe rană şi-1 numea domnul ei. Bărbatul ei, generalul ei. De jalea lui, îşi uitase durerile sale. Dacă s-a mai ostoit cu plânsul, ceru vin să bea, ori că-i era sete ori că spera să moară aşa mai iute. Bău şi începu s-o mângâie şi s-o sfătuiască: de nu-i vor cere lucruri de ruşine să-şi pună nădejdea mântuirii, dintre toţi prietenii lui Octavian, mai cu deosebire în Proculeius; pe dânsul, să nu-1 plângă pentru nenorocirea asta din urmă, ci să-1 fericească penţiu tot binele de care s-a bucurat. Că a fost cel mai de seamă om, că multă vreme a avut toată puterea, că nu-i e ruşine acum, de a fost biruit el, un roman, de către un alt roman.

78. Abia-şi dete sufletul, când veni Proculeius, trimis de Octavian. Căci,

după ce s-a rănit şi a fost dus la Cleopatra, Derketaios, unul din garda lui, a luat pumnalul, 1-a pus suh haină, s-a strecurat binişor aiară şi îulr-o fugă s-a dus la Octa vian, de i-a vestit cel dintâi sfârşitul lui şi i-a arătat cuţitul stropit de sânge Octavian ascultă; se trase apoi mai în fundul cortului unde îl plânse pe omul ce-i fusese rudă, coleg de domnie, tovarăş în atâtea lupte şi

întreprinderi.

A luat apoi scrisorile, şi-a chemat prietenii şi le-a citit, ca să vadă şi ei cum la propunerile drepte şi cuminţi ce-i făcea el, îi răspundea totdeauna cu o trufie tăioasă. După aceea, 1-a trimis pe Pro-culeius poruncindu-i să pună mâna, de se poate, pe Cleopatra vie; că se îngrijea de comorile ei, dar şi multă slavă aştepta, de-ar fi putut-o duce Ia triumful său. Cleopatra însă nu voi să se dea în mâinile lui Proculeius. Acesta nu putu decât să se apropie de uşile ferecate cu lanţuri şi să vorbească cu dânsa prin uşa închisă. Ea cerea domnia pentru copiii săi, el o încuraja şi o îndemna să aibă toată încrederea în Octavian.

79. Proculeius. După ce observă aşezarea locului, merse de îi spuse lui Octavian, Fu trimis Galus să se întâlnească cu ea. Acesta veni la uşă şi lungi dinadins vorba. In vremea asta, Proculeius sprijini o scară de zid şi intră pe fereastra pe unde îl vârâseră iemeile pe. Coborâse grabnic, cu doi oameni, chiar la uşa unde stătea Cleopatra şi asculta poveştile lui Galus. Una dintre cele două femei închise cu ca îl observă şi strigă: „Sărmană Cleopatra, eşti prinsă de vie!” Ea se întoarse iute şi văzându-1, ridică mâna să se înjunghie, căci avea din întâmplare la brâu un pumnal hoţesc. Proculeius se repezi şi-i prinse amândouă mâinile. „Nu eşti dreaptă, Cleopatra. – zise acesta. – nici cu tine nici cu Octavian, căci îl lipseşti de prilejul să-şi arate multa lui bunătate şi-1 ponegreşti socotindu-1 pe el, fire aşa de blândă, ca pe un om prefăcut şi neîndurător.” Totodată, îi luă cuţitul şi-i căută hainele, să n-aibă ascunsă vreo otravă. Oclavian îl trimise pe Epafrodites, un libert al său. Cu poruncă straşnică să o păzească să nu se omoare, dar să nu-i lipsească nimic din traiul ei plăcut şi uşor

80. Octavian intră în oraş discutând cu filosoful Areos şi ţinându-1 de mână; această deosebită cinste-i arăta el, spre a-1 face preţuit şi slăvit de concetăţenii săi. Merse în gimnaziu, se sui pe o estradă dinadins făcută şi privi la mulţimea ce, înlemnită de spaimă, sta cu faţa la pământ. Le porunci să se scoale şi zise că iartă poporului toate vinile, întâi pentru Alexandru, ce a întemeiat oraşul, apoi pentru minunata frumuseţe a cetăţii, şi-n al treilea rând, de hatârul prietenului său, Areos. Octavian i-a făcut deci lui Arcos această cinste şi multe alte rugăminţi i-a împlinit. De pildă cu Filostrate, sofist dibaci ca nimeni altul să vorbească nepregătit, dar care pe nedrept pretindea a fi din Academie. Octavian nu putea suferi caracterul acestui om şi de aceea nu ascultă rugăciunea Iui Arcos. Atunci, Filostrate îşi lasă o barbă lungă, albă, se îmbrăcă cu o manta ponosită şi se ţinu de Areos, mormăind mereu versul:

Filosoful de-i cu minte, el ajută un filosof.

Auzi Octavian şi-1 iertă, mai mult ca să-I ferească pe Areos de invidie, decât să-1 mântuie pe acela de frică.

81. Feciorul lui, Antifus, cel născut din Fulvia, fu vândut de profesorul

său, Teodor, şi ucis.