stătu înaintea soldaţilor cezarieni care fugeau înspăimântaţi, îi opri, îi întoarse cu faţa la duşman şi, luptându-se, a smuls victoria din mâna urmăritorilor. După Caesar. El era în tabără cel mai în cinste. Caesar însuşi a arătat în lupta de la Farsala cât îl preţuieşte. Căci în lupta aceea supremă, ce avea să hotărască totul, el a comandat aripa dreaptă, iar stânga i-a dat-o lui. Ca celui mai meşter în războaie dintre ai săi După victorie apoi, când fu ales dictator şi. plecă în urmărirea lui Pompei, îl luă pe ca prefect al cavaleriei şi-1 trimise la Roma. Magistratura aceasta, când e de faţă dictatorul, e a doua, iar când nu-i, e cea dintâi şi aproape singura, deoarece în momentul proclamării dictatorului toate magistraturile încetează, afara de tribunalul plebei.

Diraehium

9. Pe vremea aceea era tribun al plebei Dolabclla, om tânăr şi dornic de prefaceri. Dânsul voia să reducă datoriile şi se străduia să-1 înduplece pe, prietenul său şi gata totdeauna să fie plăcut mulţimii, să-i sprijine legea. Pe când Asinius şi Trebonâus stăruiau tocmai să nu facă una ca asta, din întâmplare, se furişă în sufletul lui bănuiala ca Dolabella ar fi pătat cinstea casei sale. Supărat de treaba asta. Îşi alungă soţia, deşi-i era vară, ca una ce era fata lui Caius (colegul de consulat al lui Cicero), şi se uni eu Asinius împotriva lui Dolabella. Acesta ocupase Forul ca să voteze legea cu sila; dar, sprijinit pe o hotărâre a Senatului, aduse oaste în For, începu lupta şi ucise câţiva partizani ai lui Dolabella, prăpădind şi el din oamenii săi.

Pentru fapta asta poporul începu a nu-1 mai privi cu ochi buni; cetăţenii de treabă şi cuminţi nu-1 iubeau, din pricina vieţii sale. Ba, dimpotrivă, cum spune şi Cicero, îi dezgustau beţiile lui şi cu şi iară vreme, risipa lui de bani, tăvălirile prin bordeluri; că ziua dormea sau umbla mahmur, iar noaptea petrecea la zaiaieturi ori pe la nunţile actorilor şi măscăricilor. Odată a mâncat şi a băut toată nopticica Ia nunta mimului Hippias; dimineaţa, 1-a chemat poporul în For. Eî a venit cu pântecele ghiftuit şi a prins a vărsa în mantaua ce i-o ţinea dinainte un prieten. Cine alţii aveau mai mare trecere la dânsul, decât mimul Sergius şi Cytheris, o femeiuşcă din trupa aeeluia, după care murea de dragoste? Pe femeia asta o plimba după ci prin oraşele Italiei cu un alai tot aşa de mare ca şi pe mama lui.

Filipica XI, cap. XXIV.

Cicero, Afticam, cartea X, cap. X Adevăratul ei nume era Volumnia, după numele stăpânului ce o eliberase. Entrapelm Volumnius

Erau şi alte lucruri jignitoare. Purta vase de aur în călătoriile sale ca la sărbători sfinte, aşeza corturi la marginea drumului şi întindea mese luxoase prin dumbrăvi şi pe lângă ape, înhăma lei la trăsură, iar când ajungea în vreun oraş, încartiraia pe la casele oamenilor şi femeilor cinstite, cu harpiste şi prostituate. Nu putea înţelege lumea cum, când dincolo de hotarele Italiei, Caesar, cu multe primejdii şi osteneli, stârpea rămăşiţele oştilor vrăjmaşe, alţii, la umbra puterii lui, să-şi bata joc de cetăţeni cu luxul şi desfrâul lor!

10. Fapte de acestea au mărit revolta şi au dat soldăţimii avânt spre ruşinoase lăcomii şi încălcări. Pentru asta, Caesar, când s-a întors, 1-a iertat pe Do-labella şi, ales pentru a treia oară consul, 1-a luat de coleg pe Lipidus,

nu pe. Acesta cumpărase casa lui Pompei, vândută la mezat, şi s-a supărat când j s-a cerut plata. Singur spune că de aceea n-a plecat cu Caesar la oaste în Africa, fiindcă n-a primit răsplata victoriilor de mai înainte. Se pare totuşi că Caesar n-a rămas nepăsător la greşelile sale şi asta 1-a iăcut să se mai lase de nebunii şi ticăloşii. Aşa că s-a însurat cu Fuâvia, fosta nevastă a tribunului Claudiu. Aceasta era o femeie ce n-avea grija furcii şi a gospodăriei şi n-ar fi catadixit în ruptul capului să fie stăpâna unui simplu om de rând; ea voia să dea porunci unui stăpânilor şi să conducă un conducător. De aceea Cleopatra a rămas datoare Fulviei cu banii de învăţătură, pentru că a primit de la ea un bărbat deprins a asculta porunca femeiască.

A încercat, totuşi, să-şi facă nevasta mai veselă; glumea şi-i făcea o mulţime de nebunii tinereşti. Aşa, bunăoară, când se întorcea Caesar din Spania, lume de pe lume s-a dus să-1 întâmpine. S-a dus şi

; pe drum se răspândi deodată vorba că Caesar a murit şi că vin barbarii. Se întoarse la Roma, se îmbrăcă în haine de rob şi veni noaptea acasă la el. Zicând că-i aduce Fulviei o scrisoare de la Anloniu. Fu introdus cu faţa acoperită Ia dânsa. Fulvia, foarte îngrijorată, înainte de a lua scrisoarea, îl întrebă dacă trăieşte. Dânsul tăcu şi-i întinse scrisoarea. Pe când ea o desfăcea şi o citea, dânsul o cuprinse în braţe şi o sărută. Asta-i una, dar câte n-a făcut!

11. Când s-a întors Caesar din Spania şi fruntaşii toţi au mers de 1-au întâmpinat cale de multe zile, multă cinste i-a arătat acesta lui. L-a luat cu sine în trăsură tot drumul prin Italia; după ei veneau Brutus, Albinus şi Octavian, copilul unei fete a surorii sale, ce s-a numit apoi Caesar şi a domnit

îndelungată vreme peste Roma. Numit consul a cincea oară, 1-a luat imediat coleg pe. Pe urmă a voit să renunţe la demnitatea asta şi să i-o treacă lui Dolabella; dar când şi-a arătat în Senat gândul sau, mânios, se împotrivi şi prinse a-1 ocărî pe Dolabella, care nici el nu se lăsă mai prejos, încât a plecat Caesar ruşinat de asemenea scandal. Peste câteva zile, veni Caesar să-1 proclame consul pe Dolabella, dar aşa începu a răcni că se opun augurii, încât a trebuit să cedeze şi să-1 părăsească pe Dolabella, care fu foarte mâhnit. Ii dispreţuia însă deopotrivă şi pe unul şi pe altul. Se spune că odată,

denunţându-i cineva pe amândoi, Caesar ar fi zis: „Nu mă tem eu de oamenii aceştia graşi şi pieptănaţi frumos, ci de cei galbeni şi slabi”. Se gândea la Brutus şi la Cassius, cei care aveau să comploteze şi să-1 ucidă.

12. Lor, fără să vrea, le-a dat cel mai minunat pretext Era sărbătoarea Liceenilor, pe care o numesc romanii Lupei călii. Cacsar. Îmbrăcat în haine de triumf, şedea într-o tribună în For şi privea la cei ce alergau La sărbătoarea asta aleargă mulţi tineri nobili şi magistraţi; ci sunt unşi cu untdelemn şi-i lovesc, în glumă, pe cei ce-i întâlnesc, cu biciuri de lână Antonia, care alerga şi el printre aceştia, lasă deoparte obiceiurile acestea vechi, puse o diademă ' pe o coroană de laur, merse iute spre tribună si, ridicat pe sus de tovarăşii săi, încercă să o pună pe capul lui Caesar, ca şi cum lui i se cădea a H rege. Caesar se apără şi-şi feri capul; poporul aplaudă vesel. Din nou întinse coroana, din nou el îşi Ieri capul. Se munciră ei aşa o bună bucată de vreme; când părea ca izbuteşte să i-o pună pe cap, numai câţiva prieteni aplaudau, iar când Caesar o

respingea, norodul chiuia şi bătea din palme Asta era de mirare Oamenii aceia, care de lapt se împăcau toarte bine cu puterea regală, îi urau totuşi numele, căci li se părea lor ca înseamnă prăbuşirea libertăţii Se sculă Caesar supărat de pe scaun, îşi desfăcu haina la gât şi strigă: „Slobod este oricine vrea să mă ucidă!” Coroana fu pusă pe una din statuile sale Nişte tribuni o smulseră, iar poporul, vesel, îi duse acasă în chiote şi laude Caesar îi dădu afară din slujbă.

13 Din întâmplarea asta prinseră inimă cei din jurul lui Brutus şi Cassius îşi aleseră pentru complot prieteni credincioşi, apoi chibzuiră cu privire la Unii ziseră să-1 atragă în sfatul lor. Dar TreI) Banderolă albă de m, cu care regn din răsăut îşi încingeau fruntea bonius s-a opus. Lc-a povestit că atunci când au plecat înaintea lui Caesar ce se întorcea din Spania, dânsul se nimerise a fi tovarăş de cort şi de drum toată vremea cu, că I-a ispitit pe departe şi cu pa^ă, că dânsul a priceput, dar nici n-a primit nici nu i-a spus lui Caesar, ci a tăcut S-au sfătuit apoi de n-ar li bine să-1 ucidă odată cu Caesar şi pe. S-a împotrivit Brutus: el pretinse ca fapta ce avea să se săvârşească pentru lege şi dreptate să rămână curată şi nepătată de crimă Dar fiindcă se temeau de făria lui şi de majestatea funcţiunii sale, au rânduit pe câţiva să se îngrămădească împrejurul lui Caesar şi să-1 tină de vorbă când va intra în Senat; atunci, ei vor sări asupra lui

14 Când omorul s-a lăptuit cum plănuiseră şi Caesar a căzut în Senat, s- a îmbrăcat îndată în haine de rob şi s-a ascuns Dacă a văzut că atentatorii nu atacă pe nimeni altul, ci stau adunaţi în Capitoliu, le-a dat zălog pe leciorul sau şi i-a înduplecat să se pogoare în scara aceea, dânsul 1-a ospătat pe Cassius, iar Lepidus pe Brutus Chemă apoi Senatul la adunare, acolo ceru să se uite trecutul şi să se împartă provincii lui Brutus, îui Cassius şi celorlalţi tovarăşi Senatul a încuviinţat, dar a hotărât totodată ca nimic să nu se schimbe din actele lui Caesar.

Cu ce nume frumos a ieşit în ziua aceea de la Senat! Lumea era încredinţată că a înăbuşit războiul civil şi că a lecuit iscusit şi cuminte o situaţie politică bogată în tulburări şi primejdii. Dar prestigiul ce-1 avea în ochii poporului 1-a tăcut să se abată din drumul drept: a prins a trage nădejde că va putea juca necontestat în republică primul rol, de-l va da la o parte pe Brutus.

Se adusese trupul lui Caesar în For şi rostea, cum e obiceiul, discursul de laudă al mortului

Când văzu poporul înduioşat şi cu lotul sub vraja cuvintelor sale, începu să presare printre laude, jalea şi groaza sa pentru asemenea faptă; în peroraţie, fluturând toga stropită de sângele mortului şi sfâşiată ele pumnale, numi pe cei ce au făcut asta „ucigaşi fără lege”. La vederea hainei stropita de sânge, mânia izbucni în suflete ca o furtună. Grăbită, mulţimea adună mesele şi scaunele din For, ridică rugul şi arse acolo trupul lui Caesar; luă apoi tăciuni aprinşi, alergă la casele ucigaşilor şi le puse foc.

15. Brutus şi tovarăşii săi părăsiseră RomaFoştii prieteni ai lui Caesar se adunară în jurul lui, iar Calpurnia, încrezătoare, îi dădu în mâna lui cea mai mare parte din averea lui Caesar, în sumă de patru mii de talanţi. Luă şi condicile lui Caesar, unde erau scrise notele sale despre ceea ce făcuse ori

plănuia a face. În ele a făcut adăugiri cum a vrut; pe mulţi i-a făcut magistraţi, pe mulţi senatori, pe unii i-a rechemat din exil, pe alţii i-a scos din închisoare – spunând că aşa a hotărât Caesar. De aceea pe toţi aceştia, romanii îi numeau în bătaie de joc Charoniti % căci, fiind luaţi din scurt, se apărau cu registrele unui mort. În toate se purta acum ca un despot, pentru că el era consul, un frate al său, era pretor şi un alt frate, tribunul plebei.

16, Aşa stătea treaba când sosi la Roma tânărul Octavian, feciorul unei fete, cum am spus, a surorii lui

1) De la Charon, luntraşul Styx-ului (mitologie): cuvântul înseamnă „scoşi din infern” După Suetoniu (August* cap. XXXIV) îi numeau Orcinos de la orc ini, care erau robii eliberaţi de stăpân prin testamentul iacul pe patul de moarte.

Cesar. Acesta era moştenitorul întregii averi. Venea din Apollonia, unde era pe vremea când a fost ucis Caesar; cum a ajuns, merse de-1 salută pe, ca pe un prieten al părintelui său şi-i aminti de banii încredinţaţi lui. Căci după o dispoziţie testamentară trebuia să dea fiecărui roman câte şaptezeci şi cinci de drahme. La început s-a uitat ironic la tinerelul acela. L-a sfătuit ca de are minte să nu pregete a-şi ridica de pe umeri o sarcină aşa de grea ca moştenirea lui Caesar, el, care n-are prieteni şi nu cunoaşte lumea. Octavian însă nu s-a lăsat convins, şi stăruind mereu să-i dea înapoi averea, a prins să-1 ocărască şi să-i pună fel de fel de piedici.

Astfel, când a voit să se aleagă tribun, 1-a combătut; iar când a voit să pună tatălui său un scaun de aur, 1-a ameninţat că-1 va arunca în temniţă de nu conteneşte cu demagogia. Dar când tinerelul acela se alipi Iui Cicero şi celorlalţi care-1 urau pe şi astfel îşi atrase iubirea Senatului, când izbuti a se face iubit de popor şi a-şi aduna soldaţi din colonii, căzu pe gânduri; stătu cu el de vorbă în Capitoliu şi se împăcară. În noaptea zilei de împăcă-ciune, dormind visă un vis ciudat: i se părea că mâna dreaptă i-a fost trăsnită de fulger. Peste vreo două zile se şi împrăştie vorba că Octavian pune ceva la cale contra lui. S- a apărat acesta, dar degeaba, nu 1-a crezut nimeni.

Din nou s-a aprins ura între ei. Amândoi cutreierau Italia şi se întreceau care mai de care prin făgăduieli să câştige soldaţii aşezaţi în colonii ori pe cei ce erau încă sub arme.

17. Cicero, foarte puternic în Roma, asmuţi pe toată lumea asupra lui; izbuti să înduplece Senatul de a-1 declara duşmanul Statului şi să-i trimită lui

Octavian fasciile ' şi însemnele pretoriene. Senatul porunci lui Hirtins şi Pansa să plece şi să-I alunge pe din Italia. Aceştia erau atnnci consuli; ei îl loviră pe lângă oraşul Modena, îl biruiră sub ochii şi cu ajutorul lui Octavian. Dar amândoi căzură în luptă., în fuga lui. Multe avu de îndurat, dar mai ales foamea, în vremuri grele însă, se întrecea pe sine şi când era nefericit semăna foarte mult a om de treabă. De altfel, ştiut este, în nevoie omul îşi aduce aminte de Dumnezeu. Cu toate acestea, chiar nefericit, nu oricine poate imita ceea ce doreşte şi ocoli ceea ce nu-i bine. Căci sufletele moleşite şi fără vlagă recad în vechile deprinderi. Însă a fost atunci o minunată pildă pentru soldaţii săi. Deşi

abia părăsise viaţa aceea de lux şi plăceri; el bea. Fără sa se îngreţoşeze, apă puturoasă şi stricată, mânca rădăcini de poame sălbatice de prin păduri. Cică au ros şi coajă de copaci şi au mâncat şi spurcăciuni până au trecut Alpii.

18. Gândul său era să întâlnească armatele de peste Alpi, comandate de Lepidus, un prieten care multe bunătăţi gustase de la Caesar prin mijlocirea sa. Merse deci şi puse tabăra aproape de a lui. Dar cum n-a găsit la Lepidus nicio omenie, a hotărât să încerce mijlocul cel de pe urmă. Cu părul nepieptănat, cu barba mare, că nu o mai răsese de când fusese înfrânt, cu o haină ponosită pe el se apropie de tabăra lui Lepidus şi prinse a vorbi. Mulţi se înduioşară când îl văzură în starea asta şi se lăsară ademeniţi de vorba lui. Lepidus se sperie şi porunci gorniştilor să cânte

1) Mănunchi de nuiele de mesteacăn având la mijloc, în partea

superioara, o secure şi purtat de lictorii carc-i însoţeau pe unii magistraţi romani.

din trâmbiţe să nu mai înţeleagă nimeni ce spune. Dar mila soldaţilor crescu; îi trimiseră în taină vorbă prin Laelius şi Claudiu travestiţi în haine femeieşti, să cuteze şi sa atace lagărul; cu ei mulţi alţii vor fi gata a-1 primi şi, de va porunci, chiar să-1 ucidă pe Lepidus. Nu le îngădui a se atinge de generalul lor; dar a doua zi luă oastea şi cercă vadul râului. Paşi cel dintâi în apă şi trecu pe celălalt mal. De acolo, se uita şi privea cum soldaţii lui Lepidus întindeau mâinile spre el, cum stricau şanţul taberei şi-i deschideau drum. Intră şi se făcu stăpân pe lagăr; totuşi se purtă cu Lepidus foarte frumos, îl numi părinte şi-1 sărută şi, deşi toate erau la voia sa, i-a păstrat rangul şi cinstea de general. Pentru aceea, Plancus Munatius, ce era pe aproape cu oaste numeroasă, s-a unit şi el cu.

Ajuns iarăşi tare, trecu Alpii înapoi în fruntea a şaptesprezece legiuni şi zece mii de călăreţi, fără alte şase legiuni lăsate garnizoană în Galia. Pe acestea le comanda Varius. Un tovarăş al lui de chefuri, pe care-1

1) porecleau Cotyhii.

19. Octavian observă că Cicero prea e îndrăgostit de libertate, începu deci a nu-1 mai băga m seamă şi, prin nişte prieteni comuni, îl pofti pe la

împăcăciune. S-au întâlnit toţi trei într-o insulă mică din mijlocul fluviului şi trei zile au ţinut sfat. La celelalte s-au învoit lesne şi au împărţit între dânşii ţara ca pe o moşie părintească. Vorbă multă s-a făcut când a fost să hotărască cine să fie proscris şi cine nu. Căci fiecare voia să-şi omoare vrăjmaşii şi să-şi apere prietenii. La urma urmei, din ură pentru duşmani

1) Cel ce bea pahar după pahar au călcat în picioare şi cinstea pentru neamuri şi dragostea pentru prieteni. Octavian i 1-a dat pe Cicero lui, acesta i 1-a dat pe Lucius Caesar, care-i era moş după mamă, iar lui Lepidus i s-a dat voie a-1 ucide pe fratele său, Paul; unii spun că Octavian şi 1-au cerut anume pe Paul Nu cred sa tic ceva mai fără leac şi mai sălbatic decât schimburile acestea. Dând ei om pentru om, ucideau şi pe cei pe care-i dădeau şi pe cei pe care-i luau în schimb, şi erau mai nedrepţi cu cei iubiţi, căci îi osândeau morţii fără a-i urî măcar.

20. Ostile de lată la împăcăciune au cerut să se iacă şi o nuntă, ca să fie mai trainică: să se însoare Octavian cu fata Fulviei, nevasta lui. S-au învoit şi la

asta au ucis atunci triumvirii trei sute de inşi. A dat poruncă să i se aducă capul lui Cicero şi mâna dreaptă cu care scrisese Filipicele şi dacă i s-au adus, vesel a privit la ele şi cu bucurie a hohotit de multe ori; iar dacă şi-a săturat ochii, a poruncit să fie ţintuite în For deasupra tribunei Socotea că-şi bate joc de sărmanul trup al mortului! Nu băgă de seamă că-şi râde de noroc şi peste puterea lui toarnă ruşine!

Moşul său, Lucius Caesar, căutat şi lugănt, s-a ascuns la soră-sa, mama lui în faţa ucigaşilor care umblau să sfarme uşile şi să intre, dânsa a întins mâinile şi a strigat: „Nu-1 veţi ucide pe Lucius, de nu mă veţi omorî mai întâi pe mine, mama generalului1” Aşa 1-a scăpat de la moarte pe fratele său

21. Urâtă le-a fost romanilor domnia asta a trium virilor, mai ales din pricina lui Că el. Ce nu mai era tânăr ca Octavian, şi om cu greutate, nu ca Lepidus, abia scăpase de grija treburilor şi iar se apucase de chefuri şi ticăloşii. Dar afară de numele lui rău, îl urau şi pentru că şedea în fosta casă a marelui Pompei, a bărbatului acela tot aşa de admirat pentru viaţa lui cuminte, rânduită şi modestă ca şi pentru cele trei triumfuri. Fierbea de ciudă lumea, când vedea casa aceea închisă generalilor, magistraţilor şi ambasadorilor, respinşi cu neobrăzare de la uşă, când se ştia că geme de rnimi, de măscărici, de linguşitori duhnind a vin, de toţi ticăloşii ce înghiţeau averile strânse cu atâtea grele silnicii şi nedreptăţi! Că n-au vândut numai averile proscrişilor, bârfind neamurile şi nevestele lor, nici nu s-au mulţumit numai a născoci fel de fel de biruri! Ci, auzind că cetăţeni şi străini au încredinţat bani fecioarelor vestale, s-au dus şi i-au luat. Că erau un sac fără rund şi Octavian! De frică să nu cheltuiască tot, au pretins să împartă veniturile amândoi Au împărţit pe urmă şi legiunile şi se gătiră de oaste să plece în Macedonia împotriva lui Brutus şi Cassius, învoindu-se a-1 lăsa pe Lepidus mai mare în Roma.

22 Trecut-au marea şi s-au apucat de război. Au aşezat taberele aşa ca să fie în faţa lui Cassius, iar Octavian în tata lui Brutus. În tot războiul acesta, Octavian n-a făcut nici-o ispravă; lauda şi cinstea izbândei se cuvin întregi lui în prima luptă, Octavian tu înfrânt de Brutus îşi pierdu tabăra şi cât pe ce să fie prins; în amintirile sale el scrie însă că, sfătuit de visul unui prieten, s-a retras înainte 1-a biruit pe Cassius; unii, totuşi, pretind ca n-a fost faţă de bătălie, ci a venit mai pe urmă, când începuse urmărirea Cassius a tost ucis după rugămintea şi porunca sa de Pindar, unul din oamenii săi de casă. El nu aflase de biruinţa lui Brutus. După câteva zile au dat iar o bătălie şi Brutus, dacă s-a vă/ut înfrânt, s-a înjunghiat Biruinţa a fost numai a lui. Căci Octavian fusese bolnav. Dând peste trupul lui Brutus, se opri şi-1 mustră pentru moartea fratelui său, Caius, pe care-1 ucisese spre a răzbuna moartea lui Cicero. Dar so-cotindu-1 mai vinovat pe Hortensius de pieirea fratelui său, porunci să-1 înjunghie pe mormântul aceluia Trupul lui Brutus îl acoperi cu o haină a sa de purpură foarte scumpa şi porunci unui libert să-1 îngroape eu cinste Mai târziu află că libertul nu arsese şi tunica odată cu trupul şi că furase din banii înmormântării; ca atare, îl ucise.

23. Octavian a plecat apoi la Roma, bolnav, prăpădit; nimeni nu mai credea c-o să scape porni şi el în provinciile de răsărit ca să adune bani şi cu multă oaste trecu în Grecia Făgăduiseră ei câte cinci mii de drahme fiecărui

soldat şi trebuia să ridice dările cu asprime şi împilări. Pe eleni la început nu i- a asuprit, nici nu s-a arătat semeţ cu ei Dimpotrivă. Când avea timp îi asculta pe filosofi, se ducea la teatru şi se iniţia în misterele zeilor Era apoi un judecător drept. Tare-i plăcea să fie numit iubitorul elenilor şi mai ales ocrotitorul Atenei Făcu acestui oraş daruri peste daruri Megarieuii au voit să se întreacă şi ei cu Atena şi 1-au poftit pe să-i arate palatul Senatului, ca pe ceva deosebit de trumos S-a dus şi 1-a privit. Când 1-au întrebat cum i se părea, a zis: „O mică dărâmătură”. A măsurat şi templul lui Apolo Pylhianul ca să-I restaureze, cum făgăduise Senatului.

24 A lăsat în Grecia pe Censorinus şi a trecut în Asia Aici a dat peste comori bogate, a văzut regi stând la uşile sale, prinţese şi regine care umblau care mai de care să-1 prindă în mreje cu darurile şi frumuseţea lor. Pe când în Roma Octavian nu mai ştia ce să facă de atâtea revolte şi războaie, fără nici-o grijă, în pace s-a întors la vechile sale deprinderi şi petreceri Iarăşi începură să mişune împrejuru-i chitarişti de-alde Anaxenor, flautişti ca Xutos, actori ca Metrodor; venea în roiuri şleahta de măscărici ai Asiei, se îngrămădeau la curte şi era o nimica toată obrăznicia şi neruşinarea holerelor aduse din Italia pe lângă a lor Ceea ce era dureros, era că nebunia-i cuprinsese pe toţi. Asia întreagă era plină de fumul p ar turnurilor şi, ca oraşul acela din tragedia lui Sofo-cle, răsuna „De-al veseliei cântec şi-a tânguirii jale”.

Când a intrat în Efes, mergeau înaintea lui femei deghizate în bacante, bărbaţi şi copii deghizaţi în satiri şi pani; oraşul era numai iederă şi tirs, numai cântări de alăute, flaute şi fluiere. Cu toţii n-aveau pe buze decât: „Bahus cel darnic, Bahus cel dulce ca mierea!”

Pentru unii o fi fost el, desigur, dulce ca mierea, dar pentru mulţi nu; era o tiară sălbatică de codru Lua averile oamenilor de treabă şi le împărţea nemernicilor şi linguşitorilor. Câţi n-au cerut şi n-au căpătat averile oamenilor vii spunând că-s morţi! Unui bucătar, pentru o masa pe gustul său i-a, dăruit curtea unui nobil din Magnesia. In sfârşit, când a poruncit a doua dare oraşelor, a cutezat Hybreas să se opună pentru Asia şi să-i spună o vorbă cam îndrăzneaţă, deşi pe gustul lui: „Dacă poţi lua de două ori birul pe an, atunci poţi face să fie două veri şi două toamne într-im an”. Tot el a îndrăznit şi altă vorbă dreaptă dar primejdioasă, susţinând că Asia a dat 200.000 de talanţi: „Dacă nu i-ai primit, ccre-i de la perceptorii tăi; iar de i-ai primit şi nu-i ai, s-a sfârşit cu noi”. Cuvântul acesta 1-a impresionat adânc pe. Căci el nu alia multe din cele ce se petreceau; şi nu atât din lene, cât din prea marea încredere în cei de primprejurul său.