Oamenii lui Octavian sosesc prea târziu. Iras şi Charmion mor odată cu stăpâna lor.
Cum a fost adusa vipera Cleopatrei. Diferite vorbe despre moartea ei. De câţi ani erau şi Cleopatra când au murit. Statuile lui sunt dărâmate. Arhivis plăteşte pentru a păstra statuia Cleopatrei.
Soarta urmaşilor lui. Înrudirile lui Marcelus şi Agripa, ale lui Dornitius Ahenobarbus cu aceşti urmaşi.
Cum se trage Nero din familia lui.
1. Bunicul lui Antonia a fost oratorul, partizan al lui Sylla, pe care 1-a ucis Marius. Tatăl sau, numit şi Cretanul, n-a fost om clc frunte în treburile politice niciun nume faimos; a fost om de ispravă, însă, cinstit şi tare filotim. Cum se poate vedea din întâmplarea următoare: n-avea cine ştie ce bogăţii şi de aceea nevasta-1 silea să fie mai strâns la mână. Veni odată un prieten şi-i ceru împru mut o sumă. El bani n-avea, dar îi porunci unui rob din casa să pună apă într-un pahar de argint şi să i-1 aducă, îi aduse robul apa şi dânsul îşi săpuni barba ca şi cum ar fi vrut să se radă. Îi făcu drum apoi robului din odaie după altă treabă şi-i dădu paharul prietenului zicându-i să facă ce-o vrea cu el. Văzu însă că se face multă zarvă în casă pentru paharul acela şi că nevasta sa, mânioasă, e gata să pună la cazne robii, îi mărturisi fapta şi-o rugă să-1 ierte.
2. Soţia lui era lulia, din familia Caesarilor, femeie cuminte şi frumoasă cum nu se mai afla pe atunci alta. Dânsa 1-a crescut pe, băiatul sau, şi s-a măritat a doua oară, după ce i-a murit soţul, cu Cornelius Lcntulus, cel care i-a [ost tovarăş lui Catilina
1) Tatăl lui a fosî ucis la Creta în 75 îll El începuse cucerirea insulelor (care va fi desăvârşită de Quintus Matchis) şi de aici supranumele de Creâanul şi a căzut ucis de Cicero pentru asta. De la acest omor, pare-se, a pornit întâi nestâmpârata ură a lui Antonia împotriva lui Cicero. Pretindea chiar că nu li s- a dat rudelor nici leşul lui Lentulus până ce nu a rugal-o mama sa pe soţia lui Cicero Dar asta-i scorneală; toţi cei pedepsiţi atunci de consul au tost îngropaţi.
Crescuse Autoniu un flăcăiandru tare frumos; dar avu nenorocul să dea peste Curion şi să se împrietenească cu dânsul. Tânărul acela plin de patimi, ca să-1 aibă pe în palmă, îl lua cu sine la beţii, îl ducea la femei şi-i îndemna la cheltuieli mari şi grele, din care se alese la vârsta lui cu o datorie de două sute cincizeci de talanţi, pe care, fireşte, o garantase Curion. Părintele acestuia atlă şi nu-1 mai primi în casa pe. El se alipi câtva timp de Claudiu, cel mai îndrăzneţ şi mai neobrăzat demagog ce tulbura Roma pe vremea aceea. Curând, însă, se sătura de nebuniile acestuia şi, speriat de potrivnicii lui Claudiu, părăsi Italia şi trecu în Elada. Acolo îşi deprindea trupul cu ostenelile
războiului şi studia elo-ctnţa. Îi plăcea cu deosebire genul de oratorie asiatică, toarte la modă pe-atuuci, care se potrivea cu felul său de viaţă pompos şi trufaş, plin de deşartă mândrie şi nestatornică ambiţie.
3. Trecu într-o zi pe acolo proconsulul Gabinius, care mergea în Siria, şi- 1 pofti să vină cu sine. Nu voi să plece ca simplu om de rând. Atunci, Gabinius îl numi comandantul cavaleriei ceeea ce primi cu
1 plăcere. Acolo s-a distins. Astfel, trimis împotriva Iui Aristobulus, ce-i răsculase pe iudei, a pus cel dintâi piciorul pe zidul celei mai puternice fortăreţe şi a izbutit să-1 gonească din toate cetăţile. Pe urmă, începu lupta în regula şi, cu o mână de oameni numai a risipit duşmanul, mult mai numeros, şi i-a prăpădit j oaste multa, însuşi Aristobulos cu feciorul sau au fost t prinşi., Nu mult după asta veni Ptolemeu ^ şi încercă să-1 j înduplece cu zece mii de talanţi pe Gabinius să * meargă cu oaste în Egipt şi să-1 aşeze în scaunul j domniei pierdute. Proconsulul era cu totul ameţit de j suma cea mare; stătea însă în cumpănă, căci mai toţi J generalii săi erau împotrivă. Atunci, dornic j de lucruri mari şi de hatârul lui Ptolemeu, îl convinse j pe Gabinius şi porniră. Calea spre Pelusium îi înspăimânta mai mult decât războiul însuşi, căci druj mul merge prin nisipuri adânci şi uşoare, prin pustiuri (fără apă, pe lângă râpele ' şi bălţile Serbonidei, pe care egiptenii le numesc răsuftatoiile/ui Typhori, dar care par a fi o infiltrare a Mării Roşii ce se revarsă printr-un canal subpământean în locul unde partea mai îngustă a istmului o desparte de Marea Mediterană.
, trimis în fruntea călărimii înainte, nu numai că ocupă trecătorile, ci cuprinse şi Pelusium. Oraş important, a cărui garnizoană o asedie. Prin aceasta asigura armatei drumul şi generalului nădejdea izbânO C3 ' i zii. Iubirea lui de laudă le-a folosit locuitorilor: a stat, > împotrivă şi 1-a oprit pe Ptolemeu, care decum a intrat j în Pelusium purcese plin de ură şi mânie să-1 omoare pe egipteni, în luptele de seamă, în hărţuielile nu- ' meroase şi aprige ce au urmat, s-a arătat un luptător îndrăzneţ şi un general priceput; dreaptă cinste însă şi vrednică răsplată a dobândit el, mai ales în Ptolemeu Auletul.
Prin aceste râpe apa mării pătrundea şi forma lacul, care se unea cu marea la apus şi care se întindea, paialel cu lărmul mării, până la muntele Cassius în Palestina (cf Hcrodot, Cartea IV, cap. V)
lupta în care i-a înconjurat şi lovit pe duşmani din spate, dând astfel biruinţa celor ce luptau în faţa. De asemenea, toţi au admirat omenia lui pentru Archelaos Silit de nevoie, a luptat împotriva fostului sau prieten şi oaspe; dar după ce a căzut Archelaos. Găsindu-i trupul, 1-a împodobit şi 1-a îngropat ca pe un domn. Fapta lui a lăsat o frumoasă amintire printre alexan-drienii şi romanii ce erau cu el în oaste, care s-au deprins a vedea în el pe soldatul cu- adevărat generos.
4. Se vedea şi în trăsăturile feţei sale nobilul de rasa veche: barba Iui frumoasă, fruntea lată, nasul de vultur şi ceva bărbătesc în totul îi dădea o asemănare eu Hercule, aşa cum e acesta înfăţişat în tablouri şi statui. Era şi o veche legenda că alde sunt herculeeni, pogorându-se din Anton, feciorul lui Her-eule. Credea că frumuseţea trupului sau şi îmbrăcămintea vor da mai multă crezare acestei legende. De aceea, totdeauna când avea să se arate în
mulţime, îşi încingea tunica peste brâu, atârna la coapsă o sabie mare şi-şi arunca pe umeri o manta de lână proastă. Cu toate acestea, chiar şi
faniaronada lui, glumele sale batjocoritoare, paharele băute în văzul lumii, obiceiul lui de a se aşeza la masă alături de soldaţi şi a se preface că se ospătează cu dânşii din masa ostăşească, toate aceste lucruri, ce altora le păreau grosolănii, pe soldaţi îi umpleau de o neînţeleasă dragoste şi admiraţie. Până şi amorurile lui îi încântau. Câte inimi nu şi-a câştigat, ajutându-i pe îndrăgostiţi şi ascultând cu deliciu glume asupra aventurilor sale amoroase! începutul puterii sale a fost însă mai ales dărnicia lui şi mâna sa care nu era niciodată econoamă ori zgârcită pentru prieteni şi soldaţi. Dărnicia asta a lui i-a netezit drumul spre putere şi, când a ajuns mare, 1-a făcut mai mare, cu toate greşelile sale. Voi da o pilda:
A poruncit odată să i se dea unui prieten un milion de sesterţi.
Intendentul său se miră şi turna banii în mijlocul odăii, ca să-i dea a înţelege că-i prea mare darul. Trecu şi-1 întrebă: „Ce-i asta?” – „Banii pe care ai poruncit să-i dăruim”, răspunse intendentul. Îi pricepu gândul şi-i zise: „Credeam că un milion sunt bani mulţi, dar e prea puţin – mai pune încă pe- atât!”
5. Întâmplarea asta a fost însă mai târziu, nu atunci. Pe vremea aceea, Roma era împărţită în două tabere: de o parte aristocraţii strânşi în jurul lui Pompei, atunci, de faţă, în oraş, şi de, alta democraţii ce-1 chemau pe Caesar, care era cu ostile în Galia. Cunoii, prietenul lui, trecuse în partidul lui Caesar şi-1 atrăsese şi pe el. Curion, prin elocinţa sa puternică şi prin banii lui Caesar pe care-i risipea din belşug în dreapta şi în stânga, ajunsese stăpânul plebei: ci făcu din întâi tribun al plebei şi apoi augur.
Imediat ce a intrat în magistratură, tu de mare folos politicii cezareice. Mai întâi s-a opus consulului Marcelus, când acela a propus să i se dea lui Pompei legiunile adunate, cu împuternicirea de a recruta şi altele; ceru ca armata deja mobilizată să plece în Siria, să întărească trupele îui Bibulus ce începuse războiul cu părţii şi niciun soldat recrutat de Pompei să nu rămână sub comanda lui. Apoi, cum Senatul nu dorea şi nici nu îngăduia sa se citească scrisorile lui Caesar, dânsul le-a citit, căci avea dreptul acesta, şi i-a făcut pe mulţi să-şi schimbe părerea, fiindcă li se părea, din cele ce scria, că pretenţiile sale erau modeste şi drepte. In fine. Se discutau în Senat două propuneri: una dacă Caesar, alta dacă Pompei trebuia să plece din fruntea armatelor. şi pe
1,1 icând toarte putini îi pretindeau lui Pompei să se demită, mai toţi cereau plecarea lui Caesar; atunci, Antonia se sculă şi întrebă: „Nu-i mai bine să părăsească ambii deodată comanda şi să trimită ostile acasă?” Toţi fară încântaţi de părerea Im; îl lăudară pe Antomu şi cerură s-o voteze Consulii însă refuzară ' Atunci, partizanii lut Caesar formulară alte cereri şi mai cumpătate; se opuse însă Cato, iar consulul Lentulus îl dădu afară din Senat pe Antomu Acesta ieşi cu gura plină de blesteme, se îmbrăcă în haine de rob. Închine o căruţă şi plecă la Caesar întovărăşit de Cassius Cum au ajuns acolo, au început să strige că nu mai este ordine în Roma, că tribunii nu mai sunt liberi, că-şi primejduieşte viaţa oricine se pune chezaş pentru dreptate
6 în urma acestor fapte Caesar ridică oastea şi intră în Italia De aceea scrie Cicero în ale sale Filipice ' că, precum Elena a fost pricina războiului troian, tot astfel a căşunat războiul civil Frumoasă şi neadevărată poveste! Parcă aşa de uşurel Ia minte era Caius Caesar, parcă aşa de lesne putea mânia să-i strice socotelile, încât să arunce deodată patria sa în război civil, numai fiindcă 1-a văzut pe Autordu îmbrăcat ca un rob şi venind la el îutr-o căruţă de împrumut cu Cassius! Era el dinainte hotărât şi asta ia fost decât un pretext mai decent, pe care-1 aştepta de multă vreme cĂci pe dânsul, ca şi pe Alexandru mai înainte, ca şi pe Cyrus odinioară, II schimbase în vrăjmaşul omenirii nepotolita sete de domnie şi nebunescul dor.
Consulii aveau dreptul de veto.
Mai exact în a doua şi cea mai frumoasa dintre ele, pe tare nu i-o va ierta şi din care pricină 1-a şi omorât de a fi cel dintâi şi cel mai mare; şi nu putea ajunge la asia până ce Pompei nu era doborât.
Cum sosi, puse stăpânire pe Roma şi-1 alungă din Italia pe Pompei; hotărî să plece întâi asupra armatelor pompeicne dm Spania, apoi să-şi pregătească flota spre a merge împotriva lui Pompei Lăsă, deci. Roma pe seama lui l qmlus, pretor, iar Italia şi ostile pe seama luj Anlomu, tribun al plebei Acesta, luând parte la exerciţiile ostăşeşti, trăind alături cu soldaţii şi
împărţindu-Je bani, curând fu foarte iubit de ei, toată lumea cealaltă îl ura, însă, cu înverşunare Căci privea cu o leneşă nepăsare orice nedreptate, asculta supărat şi plictisit pe oricine cuteza să i se plângă şi se ţinea de femeile oamenilor Dacă stăpânirea lui Caesar, oricât s-a ferit dânsul, păru a nu li decât o tiranie, aceasta fu mai ales din vina purtăm prietenilor săi Mai vinovat însă era, fiindcă greşelile sale erau măsurate după mărimea puterii încredinţate lui
7 Totuşi, Caesar, întorcându-se din Spania, trecu peste învinuirile aduse lui şi nu se înşelă tolosindu-I în război ca pe un general harnic şi viteaz Căci el de la Brundissium străbătu cu putinţei soldaţi Marea Ionica şi trimise corăbiile înapoi, lui Gabuiius si, cu porunca să se îmbarce şi să treacă în graba oastea în Macedonia Gabuiius nu s-a lăsat ispitit a trece marea primejdioasă pe vreme de iarnă, ci a dus armata pe uscat iăcând un lung ocol însă. Speriat, căci Caesar era împresurat de duşmani mulţi, îl respinse întâi pe Libon, ce astupase gura portului, îi înconjură triremele cu corăbiile sale uşurele, îmbarcă opt sute de călăreţi şi douăzeci de mii de legionari şi ieşi în larg Fu observat însă de duşman, care o luă pe urma lui; îl scapă de primejdie
LI din partea asta un vânt mare, ce ridica valuri puternice şi răscolea marea împrejurul corăbiilor aceluia, dar care le mâna şi pe ale sale spre ţărmuri stâncoase şi adânci, unde-i era ca sigură pieirea. Când pe neaşteptate, un vânt furios purcese din goli şi, măturând valurile de la mal, îl împinse iarăşi spre larg, de unde, cu atâta noroc plutind, văzu ţărmul plin de corăbii sfărâmate. Căci furtuna aruncase spre ţărm corăbiile ce~l urmăreau şi le înecase aproape pe toate., luând numeroşi prizonieri şi pradă bogată, cucerind şi Lissus ajunse la Caesar cu oaste numeroasă tocmai la vreme, întărindu-i încrederea.
8. Au început apoi lupte dese şi multe; în toate s-a distins. De doua ori
stătu înaintea soldaţilor cezarieni care fugeau înspăimântaţi, îi opri, îi întoarse cu faţa la duşman şi, luptându-se, a smuls victoria din mâna urmăritorilor. După Caesar. El era în tabără cel mai în cinste. Caesar însuşi a arătat în lupta de la Farsala cât îl preţuieşte. Căci în lupta aceea supremă, ce avea să hotărască totul, el a comandat aripa dreaptă, iar stânga i-a dat-o lui. Ca celui mai meşter în războaie dintre ai săi După victorie apoi, când fu ales dictator şi. plecă în urmărirea lui Pompei, îl luă pe ca prefect al cavaleriei şi-1 trimise la Roma. Magistratura aceasta, când e de faţă dictatorul, e a doua, iar când nu-i, e cea dintâi şi aproape singura, deoarece în momentul proclamării dictatorului toate magistraturile încetează, afara de tribunalul plebei.
Diraehium
9. Pe vremea aceea era tribun al plebei Dolabclla, om tânăr şi dornic de prefaceri. Dânsul voia să reducă datoriile şi se străduia să-1 înduplece pe, prietenul său şi gata totdeauna să fie plăcut mulţimii, să-i sprijine legea. Pe când Asinius şi Trebonâus stăruiau tocmai să nu facă una ca asta, din întâmplare, se furişă în sufletul lui bănuiala ca Dolabella ar fi pătat cinstea casei sale. Supărat de treaba asta. Îşi alungă soţia, deşi-i era vară, ca una ce era fata lui Caius (colegul de consulat al lui Cicero), şi se uni eu Asinius împotriva lui Dolabella. Acesta ocupase Forul ca să voteze legea cu sila; dar, sprijinit pe o hotărâre a Senatului, aduse oaste în For, începu lupta şi ucise câţiva partizani ai lui Dolabella, prăpădind şi el din oamenii săi.
Pentru fapta asta poporul începu a nu-1 mai privi cu ochi buni; cetăţenii de treabă şi cuminţi nu-1 iubeau, din pricina vieţii sale. Ba, dimpotrivă, cum spune şi Cicero, îi dezgustau beţiile lui şi cu şi iară vreme, risipa lui de bani, tăvălirile prin bordeluri; că ziua dormea sau umbla mahmur, iar noaptea petrecea la zaiaieturi ori pe la nunţile actorilor şi măscăricilor. Odată a mâncat şi a băut toată nopticica Ia nunta mimului Hippias; dimineaţa, 1-a chemat poporul în For. Eî a venit cu pântecele ghiftuit şi a prins a vărsa în mantaua ce i-o ţinea dinainte un prieten. Cine alţii aveau mai mare trecere la dânsul, decât mimul Sergius şi Cytheris, o femeiuşcă din trupa aeeluia, după care murea de dragoste? Pe femeia asta o plimba după ci prin oraşele Italiei cu un alai tot aşa de mare ca şi pe mama lui.
Filipica XI, cap. XXIV.
Cicero, Afticam, cartea X, cap. X Adevăratul ei nume era Volumnia, după numele stăpânului ce o eliberase. Entrapelm Volumnius
Erau şi alte lucruri jignitoare. Purta vase de aur în călătoriile sale ca la sărbători sfinte, aşeza corturi la marginea drumului şi întindea mese luxoase prin dumbrăvi şi pe lângă ape, înhăma lei la trăsură, iar când ajungea în vreun oraş, încartiraia pe la casele oamenilor şi femeilor cinstite, cu harpiste şi prostituate. Nu putea înţelege lumea cum, când dincolo de hotarele Italiei, Caesar, cu multe primejdii şi osteneli, stârpea rămăşiţele oştilor vrăjmaşe, alţii, la umbra puterii lui, să-şi bata joc de cetăţeni cu luxul şi desfrâul lor!
10. Fapte de acestea au mărit revolta şi au dat soldăţimii avânt spre ruşinoase lăcomii şi încălcări. Pentru asta, Caesar, când s-a întors, 1-a iertat pe Do-labella şi, ales pentru a treia oară consul, 1-a luat de coleg pe Lipidus,
nu pe. Acesta cumpărase casa lui Pompei, vândută la mezat, şi s-a supărat când j s-a cerut plata. Singur spune că de aceea n-a plecat cu Caesar la oaste în Africa, fiindcă n-a primit răsplata victoriilor de mai înainte. Se pare totuşi că Caesar n-a rămas nepăsător la greşelile sale şi asta 1-a iăcut să se mai lase de nebunii şi ticăloşii. Aşa că s-a însurat cu Fuâvia, fosta nevastă a tribunului Claudiu. Aceasta era o femeie ce n-avea grija furcii şi a gospodăriei şi n-ar fi catadixit în ruptul capului să fie stăpâna unui simplu om de rând; ea voia să dea porunci unui stăpânilor şi să conducă un conducător. De aceea Cleopatra a rămas datoare Fulviei cu banii de învăţătură, pentru că a primit de la ea un bărbat deprins a asculta porunca femeiască.
A încercat, totuşi, să-şi facă nevasta mai veselă; glumea şi-i făcea o mulţime de nebunii tinereşti. Aşa, bunăoară, când se întorcea Caesar din Spania, lume de pe lume s-a dus să-1 întâmpine. S-a dus şi
