războiului.

I-a gonit infanteria vreme de cincizeci de stadii, iar călărimea de trei ori pe atât. Dar, când au numărat duşmanii ucişi şi prinşi şi au găsit numai treizeci de prizonieri şi optzeci de morţi, multă îndoială şi descurajare le-a cuprins inima. Prea multe primejdii, cugetau ei, dacă biruitori vom ucide mereu aşa de puţini, iar învinşi ne vom lipsi de atâtea care câte am pierdut. A doua zi, au pornit spre Phraata şi tabăra lor de acolo. Pe drum, au dat întâi peste câţiva duşmani, apoi peste mai mulţi şi la urmă au întâlnit întreaga armată vrăjmaşă; provocatoare, ca o oaste odihnită şi nebiruită, roia şi-i hărţuia din toate părţile. Necăjiţi şi rupţi de osteneală au intrat în tabără.

Deodată, mezii au dat asalt valului şi apărătorii s-au înfricoşat; atunci, mânios, a tăcut zeci-uială: i-a împărţit pe cei ce părăsiseră postul în cete de câte zece şi din fiecare ceată a tăiat capul celui ce ieşea la sorţi. Celorlalţi a poruncit să li se dea orz în loc de grâu.

40. Greu era războiul şi pentru unii şi pentru alţii; dar. De ee trecea vremea, tot mai greu avea să fie pentru Antouiu. Îl pândea foametea. Nu era chip de luat grâu fără lupte şi pierderi grele Phraatcs încă era muncit de gânduri. VŞtia că părţii sunt în stare să facă orice, dar nu să poarte război pe vreme de iarnă. Pe Ia mijlocul lui septembrie, timpul se răcea, începeau îngheţurile şi-i era frică să nu-1 părăsească ostenii, de vor stărui romanii în asediu.

Îi întinse lui, deci, următoarea iscusită cursa: părţii mai de seamă începură să se poarte mai blând cu romanii când îi întâlneau umblând după grâu ori alte nevoi; îi lăsau să ia unele lucruri şi lăudau vitejia lor, ce pe drept îl uimea chiar şi pe rege. Tot vorbind, se apropiau şi, călărind alături cu ei în trap domol, începeau să-1 ocărască pe. De ce nu vrea. Oare, să se împace cu regele şi să cruţe astfel de voinici? Ce stă şi aşteaptă? lată. Vine iarna, vine foametea! Şi aceştia-s duşmani de care şi părţii să vrea şi nu i-ar putea scăpa! Cuvinte de acestea ajungeau şi sunau plăcut urechii lui. Prinse a se amăgi cu speranţe. S- a încredinţat că din voia regelui se spunşi trimise câţiva prieteni să ceara steagurile şi prinşii, spre a nu se crede că s-ar mulţumi să scape numai şi să fugă. Partul îi răspunse că despre steaguri nu poate fi vorba nici pomeneală, dar, de pleacă repede, îl va lăsa în pace. Se mai gândi câteva zile, apoi ridica tabăra şi plecă. Avea darul clocinţei populare şi se pricepea ca nimeni altul să vorbească soldaţilor; atunci însă. De ruşine şi durere n-a rostit niciun cuvânt. I-a lăsat lui Domitius Ahe-nobarbus grija să-i îmbărbăteze. Unii s-au supărat şi credeau că nu-i bagă în seamă; cei mai mulţi pricepeau însă, şi b se rupea inima de jale. De aceea, mai vârtos au înţeles că trebuie să-1 respecte şi să-1

asculte.

41. Voia să apuce tot drumul de şes şi fără păduri pe care venise. Era în armată un mard ce cunoştea bine obiceiurile părţilor şi a cărui bună credinţă fusese încercată de romani în lupta pentru maşini. Acesta veni la şi-1 sfătui să apuce calea ce lasă munţii în dreapta, că pe drumuri deschise şi câmpii goale oastea lui, cu armura ei greoaie, va fi o jucărie pentru duşmani, călăreţi şi arcaşi minunaţi; că acesta a fost planul lui Phraates şi de aceea 1-a lăsat să plece aşa de uşor. „îţi voi arăta eu, sfârşi mardnl. Un drum mai scurt şi cu hrană din belşug.” îl ascultă şi rămase pe gânduri. Nu voia sa vadă partul ca n- are încredere în el; dar, un drum mai scurt prin ţinuturi mănoase, îl ispitea. Ceru deci mardului un semn de credinţă. Acesta a spus să-1 ţină legat până va intra oastea în hotarul Armeniei. Aşa, legat, i-a călăuzit două zile în linişte.

A treia zi, începu să-şi ia grija de la părţi şi plin de încredere mergea voios. Iată că văzu mardul o ruptură proaspătă în digul unui râu şi apa revărsată pe drumul pe unde aveau să treacă. Pricepu că asta-i treabă de-a părţilor. Voiau să le îngreuneze şi să le zăbovească trecerea. Atrase, deci, atenţia lui şi-i spuse să ia măsuri, căci duşmanul c aproape.

Abia pregătise oastea de bătaie, abia orânduisc locuri pe unde să poată slobozi asupra vrăjmaşului prăştierii şi veliţii, că iată şi părţii. Goneau călări să împresoare şi să vălmăşească oastea din toate părţile. Au dat atunci iureş veliţii şi părţii au prins a ploua cu săgeţi, dar. Vătămaţi rău de gloanţele de plumb şi de suliţe au cătat a da înapoi; pe urmă iar au venit năvală şi nu s-au

astâmpărat până ce călărimca galică nu s-a aşezat în formă de cui şi nu i-a izbit şi risipit. In ziua aceea nu s-au mai arătat.

42. Atunci văzu ce trebuie să facă. Întări cu lăncieri şi prăştieri coastele taberei şi o tormă în chip de pătrat. Dădu ordin cavaleriei să le respingă numai atacurile şi să nu-i urmărească. Au mers aşa patru zile. Părţii suportară în vremea asta cam tot atâtea pagube câte şi făceau; de aceea, se rnai domoliră şi începură a-şi aduce aminte că-i iarna aproape şi trebuie să se ducă acasă.

În ziua a cincea, Flavius Gaâus, general priceput şi harnic la războaie, veni la şi-i ceru să-i dea în ariergardă mai multă armată uşoară şi o parte din eălărimea de la avangardă. Făgăduia că va face marc ispravă. I s-a împlinit voia. Atunci el începu să respingă atacurile nu ca mai înainte. Luptând şi retrăgându-se încet spre grosul coloanei, ci stătu locului şi dădu bătălia cu multă îndrăzneală. Ceilalţi comandanţi din ariergardă, văzându-1 rupt de ei.

Uimiseră de-l chemară. El nu-i ascultă. Se zice că Titus, chestorul, a luat steagurile să le întoarcă înapoi şi 1-a ocărât pe Galus că prăpădeşte mulţime de soldaţi viteji. Acela nu i-a răspuns decât tot cu ocări şi a poruncit ofiţerilor să continue lupta; Titus 1-a lăsat în voia lui. Galus, tot luptând cu duşmanii din iată. N-a hagat de seamă că alţii 1-au împresurat pe la spate: trimise şi ceru ajutor. Atunci au făcut o marc greşeală comandanţii trupelor din urmă. Între care era şi Câni-dius, om cu multa trecere în faţa lui. Bi ar ti trebuit sa întoarcă toată oastea din coada coloanei şi s-o vâre în luptă. Pe când aşa, au aruncat-o rân-duri-rânduri pe măsură ce trupele trimise erau bătute, până ce au împrăştiat în armata întreagă spaima înfrângerii. S-ar fi isprăvit cu, de n-ar ii

venit el însuşi în grabă cu oastea din frunte si, împingând legiunea a treia printre cetele de fugari, nu i-ar fi pus stavilă duşmanului.

43. S-au prăpădit trei mii de oameni, iar în tabără s-au adus în corturi cinci mii de răniţi: între dânşii, lovit de patru săgeţi, era şi Galus, care nu s-a mai vindecat de rănile acelea, îndurerat, cu lacrimi în ochi, de la rănit la rănit umbla: le cerceta rănile, îi mângâia. Dânşii cu faţa luminată de bucurie îi luau mâna dreaptă, îl rugau să plece, să se îngrijească de sine, să nu-i pese de ei; îl salutau imperaior şi ziceau că şi ei sunt teferi, dacă-i dânsul sănătos.

Nimeni pe vremea aceea n-a avut. Ca el. Oşteni mai viteji, mai răbdători, mai în putere Ce erau vechii romani faţă de ostaşii aceia! Cum îl respectau, cum îl ascultau cu dragoste oarbă toţi! Pentru o lavoare, pentru un cuvânt de laudă al lui. Toţi, oameni de scamă, oameni de rând, principi şi simpli particulari erau gata să-şi lase liniştea şi să-şi dea viaţa!

Erau multe pricini, cum am spus şi altă dată: nobleţea lui, elociiâţa, simplitatea, dărnicia tară măsură, voioşia în glume şi discuţii în împrejurarea aceea, atâta se ostenea, atâta milă arăta, aşa dăruia oricui tot ce-i lipsea, încât soldaţii bolnavi şi răniţi erau mai veseli decât cei sănătoşi.

44. Izbânda înviorase duşmanul trudit şi săturat de război: îl umpluse de îngâmfare. Toată noaptea a petrecut-o în preajma taberei romane: aştepta din ceas în ceas să o rupă romanii la fugă şi să plece el la jatul corturilor pustii. In iaptul zilei se văzu călărime câtă frunza şi iarbă, peste patruzeci de mii, se zice.

Până şi regele îi trimisese ca la o biruinţă sigură pe cei ce altfel nu se dezlipeau niciodată de lângă el.

Căci regele însuşi în nicio luptă nu s-a arătat.

Voi să vorbească soldaţilor şi ceru o haină neagră ca să-i înduioşeze Nu 1-au lăsat însă prietenii. Veni, deci, în faţa soldaţilor şi le vorbi înfăşurat în mantia de purpură a generalului, îi laudă pe cei ce au învins, îi ocărî pe cei ce se arătaseră misei. I-au răspuns soldaţii astfel: cei lăudaţi l-au rugat să aibă toată nădejdea în ei. Ceilalţi, ca să spele ruşinea, ziceau să facă ce vrea eu ei: să-i zeciuiască. Să-i pedepsească cum a şti; numai îl rugau să nu mai fie aşa de supărat şi trist Atunci. A ridicat mâinile şi i-a rugat pe zei ca de trebuie să fie pedepsit norocul lui de până acum. Să cadă pe capu-i pedeapsa şi să rămână oastea nepăgubiiă şi biruitoare.

45. A doua zi întăriră tabăra mai bine şi plecară.

Când părţii i-au atacat, nu mai ştiau ce să creadă. De

1) A ucide unul din zece unde-şi închipuiau că merg la pradă şi jaf, nu la luptă, s-au pomenit izbiţi de săgeţi şi suliţe şi au văzut stând în faţa lor o oaste cu nebiruită şi îndărătnică vitejie, începură să simtă iarăşi truda războiului. I- au atacat apoi pe romani, pe când pogorau coasta unor dealuri, împroşcându-i cu săgeţi pe cei ce se retrăgeau prea îneci. Atunci s-au întors înapoi legionarii cu armuri grele, au dat Ia spatele lor armata uşoară, s-au pus cei din rândul întâi în genunchi şi au aşezat scuturile dinaintea lor, pe când cei din rândul al doilea i-au acoperit cu scuturile lor, iar pe aceştia i-au acoperii cei din rândul al Ireilea. Formaţia asia, în chip de acoperiş ori ca băncile amfiteatrului, este impunătoare şi foarte polrivilă în contra săgeţilor, ele lunecă şi nu pot pătrunde în scuturi. Părţii crezură însă că de prea multă trudă şi deznădejde romanii

îngenunchează şi nu mai vor să lupte; lăsară deci arcurile deoparte, puseră mâna pe suliţi şi dădură năvală, în chiote şi-n zăngănit de arme au sărit romanii ca un singur om de la pământ, cu suliţele lor scurte doborâră primele rânduri iar restul se risipi şi fugi. Au repetat manevra aceasta şi în zilele următoare şi aşa se retrăgeau încet-încel romanii.

Dar foametea se ivi în labără; puţinul grâu cc-1 aveau se dobândea cu lupte grele şi nici mori de măcinat nu erau de ajuns. Căci vitele de povară, în parte muriseră, iar cele rămase, trebuind să ducă răniţii şi bolnavii i-au obligai să renunţe la o mulţime de mori. Era o scumpete nemaipomenită: pentru o măsură de un litru şi ceva de grâu se plăteau 50 de drahme, iar pâinea de orz se vindea numai pe o greutate egală de argint. De nevoie au prins a mânca rădăcini şi ierburi, dar şi dintre acestea puţine cunoşteau; si

1) Formaţia se numea broască ţestoasă.

Nevoiţi fiind să guste ierburi străine au dat de unele ce-i înnebuneau şi otrăveau: care cum mânca, îşi pierdea memoria şi nu mai cunoştea pe nimeni: se apuca să mişte din loc toate pietrele, foarte serios, parcă făcea cine ştie ce lucru mare.

Cât vedeai cu ochii, numai oameni plecaţi la pământ, care săpau în pietre mereu şi îe mutau din loc, până prindeau a vărsa fiere; şi vărsau până mureau, căci nu mai era nici vin, singurul leac la boala asta. Mureau oamenii ca muştele şi părţii nu-i slăbeau o clipă. Cică suspina adeseori: „O, cei zece mii!” Se minuna de cei zece mii de soldaţi ai lui Xenofan, cum au scăpai umblând ei mai multă cale şi luptând cu mai mulţi vrăjmaşi!

46. şi totuşi, părţii nu izbuteau să-i înlrângă ori măcar să le

învălmăşească rândurile; ba, de multe ori dânşii erau cei bătuţi şi fugăriţi. Au început atunci să se apropie iarăşi cu vorbe împăciuitoare de oştenii romani ce mergeau după fân ori după grâu. Le arătau coardele neînstrunate la arce şi le spuneau că de acum se duc acasă; că au terminat războiul, că puţinii mezi rămaşi îi vor însoţi cel mult cale de o zi sau doua, nu penlru harţă, ci ca sa păzească satele mai depărtate. Aşa le vorbeau şi-i salutau cu prietenie şi dragoste. Romanii au început să prindă inimă şi, cum auzi, voia numaidecât să apuce drumul de şes: aflase că prin munţi nu este apă. Tocmai era gata să-şi schimbe calea, când sosi în tabără un duşman ce se numea Mitridate. Era văr cu Moneses, cel care fusese la şi primise în dar trei oraşe. Ceru sa vină unul care să înţeleagă limba partă ori siriană. Se prezentă feciorul lui Antioh. Alexandru, prieten cu. Îi spuse partul cine este şi că a venit să plătească binele făcut lui Moneses. Apoi îl întrebă pe

Alexandru: „Vezi înaintea ta nişte culmi înalte care se ţin lanţ una de alta? Sub dealurile acelea stau la pândă părţii, cu toată oastea. Bărăganele de acolo încep şi într-acolo se aşteaptă ei să apucaţi; de aceea umblă cu viclenii, doar-doar veţi părăsi drumul munţilor. E drept că în munte nu-i apă şi-i grea calea; sunteţi însă deprinşi. Dar de veţi merge pe la şes, să ştie că-1 aşteaptă soarta lui Crassus”.

47. Partul plecă, adânc tulburat de ce auzise, îşi adună la stat prietenii şi pe mard, călăuza drumului. Acesta socotea la fel ca şi Mitridate. Dar şi fără

povaţa duşmanului, înţelegea că înşelător şi lesne de rătăcit este drumul prin şesuri pustii, în vreme ce calea grea prin munte numai o zi urma să fie fără apă. Luă, deci, acel drum chiar în noaptea aceea. Porunci sa se ia apa, dar mulţi n-aveau în ce; unii o luară în coifuri, aâţii în haine de piele.

Părţii simţiră că pleacă şi, împotriva obiceiului, începură urmărirea noaptea. La răsăritul soarelui atacară trupele din coadă, slăbite de osteneală şi nesomn. Călcaseră romanii în noaptea aceea două sute patruzeci de stadii şi cu multă amărăciune văzură duşmanul, căci nu se aşteptau sa vie aşa de repede. şi setea-i chinuia, pentru că luptau şi mergeau. Cei din frunte au dat peste un râu cu apă limpede şi rece, dar sărată şi otrăvitoare: care cum bea, îl apuca tăieturi prin pântece şi setea i se aprindea mai tare. Le spusese mardul să se ferească şi se pusese strajă, dar unde mai ascultau soldaţii! umbla de colo până colo printre ei şi-i ruga sa nu bea, să mai rabde puţin, că este mai încolo un alt râu şi vor scăpa şi de duşman, căci drumul nu mai poate fi umblat de călărime. In cele din urmă, sună retragerea şi ordonă să se aşeze tabăra. Cel puţin sa stea soldaţii Ia umbră.

48, Abia întinseseră corturile, abia se retrăseseră părţii, ca de obicei, şi iată ca veni Mitridatc. Se apropie de Alexandru şi-1 sfătui să lase oleacă oastea să răsufle, apoi să se ridice şi să se grăbească spre râul celălalt, peste care nu vor trece părţii. Căci numai până acolo îi vor urmări. Alexandru îi duse vestea lui.

Acesta îi mulţumi pariului şi-i dărui pahare şi cupe de aur; dânsul luă câte putu ascunde prin haine şi plecă.

Sta să apună soarele, când ridicară tabăra şi pur-cesera. Nu era nicăieri picior de part; totuşi, noapte plină de spaimă şi groază ca aceea n-au mai petrecut. Şi şi-au făcut-o ei singuri, din senin. Au început să ture şi să ucidă pe oricine avea aur sau argint şi să prade bagajele de pe catâri; ba, au sărit şi la bagajele lui Antouiu. Luau pahare, mese scumpe, Ie tăiau şi le împărţeau între ei. Era plină tabăra de vaiete. Toţi alergau nebuni de spaimă, credeau că au venit părţii şi au înfrânt oastea. Îl chemă pe Ramiius, un libert din garda lui. Îl puse să jure că, de-i va porunci, va înfige sabia în el şi-i va tăia capul, ca să nu- 1 prindă duşmanii viu, nici să-i cunoască leşul. Prietenii prinseră a plânge; mardul îl mângâia pe spunându-i că-i aproape râul. Într-adevăr, adia o boare rece şi umedă, care făcea respiraţia mai plăcută. şi după timpul cât au mers, presupunea că nu poate fi departe apa. Căci nu mai era mult până în ziuă. În aceeaşi vreme, îl vestiră alţii că pricina vălmăşelii e numai lăcomia şi

prădăciunea.

Atunci, a poruncit să sune semnalul de oprire şi a dat poruncă să se facă tabăra, spre a potoli zăpăceala şi a pune oastea în ordine.

49. Se mijea acum de ziuă. Tulburarea oastci încetâncet se potolea şi rândurile se refăceau, când săgeţile 'm*.

Părţilor prinseră a lovi trupele din urmă Armata uşoară primi ordinul de luptă, iar legionarii se opriră. Se întoarseră, formară hroasea ţestoasă şi aşteptară duşmanul ce nu cute/a să se apropie. Se retrăgeau astfel încet, apăraţi de ariergardă, când li se arătă fluviul. Aşeză cavaleria pe mal, cu iată la inamic, şi trecu întâi bolnavii Acum se puteau îndestula cu apă toţi. Părţii, cum

zăriră fluviul, destrunară arcurile şi le spuseră romanilor să treacă fără grijă, ridicând în slavă curajul lor. Au trecut apa nesupăraţi, s-au ordonat în rânduri şi au pornit la drum Dar tot cu frica de părţi, căci nu credeau în vorba lor. La ş ase zile dup ă bătălia din urmă, au ajuns la râul Araxe, ce face hotar între Armenia şi Media. Apa asta ce vine mânioasă şi iute nu era uşor de trecut. Romanii bănuiau că duşmanul îi pândeşte aici şi se temeau de un atac în vremea trecerii.

Au trecut şi râul acesta şi s-au văzut în Armenia Erau ca nişte oameni ce au umblat multă vreme pe marea bătută de furtună şi au ajuns, în line, la uscat; sărutau pământul, se îmbrăţişau şi plângeau de bucurie.

Mergeau acum prin ţinuturi mănoase: din lipsa şi nevoia de până acum, au dat peste prea mare belşug şi s-au îmbolnăvit mulţi de stomac mâncând şi bând fără măsură.

50. Aici a făcut numărătoarea oştirii şi a văzut ca a pierdut douăzeci de mii de pedestraşi şi patru mii de călăreţi; mai biiie de jumătate pierise de boli.

De la Phraata până la hotarul armean făcuseră drumul în douăzeci şi şapte de zile; biruiseră pe duşman în optsprezece bătălii, biruinţe nestatornice însă şi iară ispravă, pentru că neisprăvite şi prea scurte au fost urmăririle, în aceste urmăriri s-a văzul ce mult 1-a păgubit pe regele Artavaste. Altceva ar fi fost să ti avut dânsul cei şase mii de călăreţi armeni! înarmaţi ca şi părţii, deprinşi cu chipul lor de luptă, dânşii ar fi putut urmări duşmanul biruit. N-ar mai fi cutezat părţii să înceapă de atâtea ori lupta, ca şi cum niciodată n-ar fi fost bătuţi! De aceea, toţi ofiţerii erau straşnic de mânioşi şi-i cereau lui să-1 pedepsească pe rege. El însă a fost cuminte. Nu i~a spus o vorbă de trădare şi nu i-a dat a înţelege prin nimic de supărarea sa. Şi bine a făcut, căci îi era oastea slăbită şi n-avea de nici unele.

A aşteptat până a venit a doua oară în Armenia; atunci, cu multe făgăduieli l-a ademenit, de i-a căzut în mână. L-a legat şi l-a dus în Alexandria, unde a triumfat. Mult i-a mai supărat şi triumful acesta pe romani, că de dragul CIcopatrei a dăruit el egiptenilor o sărbătoare frumoasă ca aceea, care era o podoabă a Romei. Dar asta s-a întâmplat mai târziu.

Atunci, în puterea iernii, prin troiene grele el zorea spre Cleopatra, de a mai prăpădit în cale opt mii de ostaşi. A lăsat apoi oastea să-1 ajungă din urmă şi cu puţini tovarăşi, s-a pogorât Ia mare, între Beirut şi Sidou, la un loc ce se cheamă Satul Alb. Acolo o aştepta pe Cleopatra. Dar ea întârzia. De supărare, An toniu se apucă de băut. Nici vinul însă nu-i potolea dorul; în toiul petrecerii, în mijlocul prietenilor i se părea că aude glasul Cleopatrei care-1 striga. Sărea de la masă, ieşea afară şi privea în lungul drumului. Sosi.

Îji fine. Aducea haine multe şi bani soldaţilor. Unii spun că a adus numai haine şi că banii i-ar fi dat Autoniu zicând că-s de la ea.