Era din fire cam simplu şi greu de cap. Dacă pricepea însă că a greşit, tare-i părea rău şi o mărturisea celor faţa de care greşise. Pedepsea cu asprime, dar şi răsplătea în chip măreţ; îi plăcea să întreacă măsura mai degrabă în răsplată decât în pedeapsă. Dragostea lui prea mare de glume şi ironii usturătoare îşi avea leacul în ea însăşi: le îngăduia şi pe socoteala sa, şi râdea cu aceeaşi poftă când era luat în râs. Asta i-a făcut mult răn, căci nu bănuia că nişte oameni ce puteau glumi fără sfială cu dânsul, căutau, când era vorba de lucruri serioase, să-1 măgulească; aşa că era ameţit de laude fără a prinde de veste. Nu pricepea că sinceritatea era numai un condiment puternic prin care

voiau să evite saturarea lui de linguşiri. Prin cutezanţa şi vorbăria la un pahar cu vin, dânşii urmăreau ca asentimentul şi supunerea lor la unele fapte să pară a fi nu a unor oameni ce vor să se strecoare în inima lui, ci a unora ce erau învinşi de superioritatea inteligenţei sale.

25. La toate păcatele acestea ale firii sale s-a adăugat şi aceea ce a fost pentru el cea mai mare nenorocire: dragostea pentru Clcopatra. Iubirea asta a trezit, a dezlănţuit şi a făcut să crească până la delir pornirile rele ce stăteau încă ascunse şi adormite în el; a aruncat în umbră, a sfărâmat tot ce mai era bun şi sănătos, tot ce mai punea în sufletu-i zăgaz patimilor sale.

Dragostea lor a început aşa. Era pe vremea când se pregătea de război cu părţii. Trimisese pe Dellius ' la Cleopatra cu poruncă să vie în faţa lui, în Cilicia. Şi să se apere de învinuirea că a dat bani şi ajutoare lui Cassius în războiul civil. Dellius, cum văzu frumuseţea ei şi înţelese vraja vicleană a vorbei sale, pricepu iute că o asemenea femeie n-avea de ce se teme de. Dimpotrivă. Presimţi ce mare avea să-i fie puterea şi trecu de partea ei. O sfătui pe egipteancă să meargă în Cilicia fără sfială, împodobită ca Hera în povestirile lui Homer, când s-a dus să-1 adoarmă pe Zeus, căci nu-i pe lume om mai bun şi mai plăcut ca O convinse şi o convinse uşor. Doar fusese iubită în tinereţe de Caesar şi de feciorul lui Pompei şi ce era, gândea ea, pe lângă oamenii aceia. şi pe atunci, dânsa era o copilă nevinovată. Ce ştia ea de aiaceri şi de intrigi! Pe când acum! Acum era în floarea frumuseţii, i se luminase mintea şi cunoştea oamenii. De aceea porni plină de încredere. Ce mai daruri, ce de bănet, ce podoabe frumoase ducea cu sine. Se vedea că pleacă dintr-o ţară bogată şi mândră ca în poveşti. Dar aducea, mai ales, cu sine farmecul şi faima frumuseţii sale.

26. Curgeau scrisori peste scrisori de la şi prietenii lui să vină grabnic. Dar ea aşa râdea şi-şi bătea joc, încât plutea în sus pe apa Cydnusului pe o corăbioară cu prora aurită, cu vântrelelc de purpură

1) Quintus Dellius, pe care Messala îl numeşte dcsahorem bellorum civicum, trecuse pe rând prin toate partidele Amic cu Dolabella, locotenent al lui Cacsar, trăia în lagărul lui Cassius După Filippi trecu de pârlea lui Antonms, pe care-1 trăda repede, apoi trecu la Octavian Confidentul dragostei dintre. şi Cleopatra – poate chiar amantul leginei – a scris Istoria războiului cu părţii l desfăşurate; lopeţile cu mânerele de argint se mişcau în cadenţă, după ritmul armonios al sunetelor de flaut, alăute şi fluier Ca Venus de Inimoasă şi gătită, dânsa stătea tolănită sub un baldachin cusut cu aur Doi copii, ca doi îngeri ai iubirii, stăteau unul de o parte şi unul de alta şi-i lăceau vânt cu evantaiele împre-|uru-i avea roabe frumoase, îmbrăcate ca zânele izvoarelor şi pădurilor: unele la cârmă, altele la lunii Fel de fel de miresme îmbătătoare se ridicau din corăbioară, pluteau în nouraşi subţiri şi îmbălsămau ţărmurile Pe un mal şi pe altul mergea lume după lume vrăjită de atâta frumuseţe şi bogăţie Se auzise că vine şi tot mai multe şi mai dese cete pogorau din oraş să o privească, până ce rămăsese pe scaunul de judecată doar. Singur Pe buzele tuturor zbura vorba că spre norocul Asiei soseşte Vcnus să prăznuiască tainele sărbătorii bahice cu Dionysos.

Trimise s-o poftească la masă Ea pretinse ca el să vină la dânsa Antouiu

primi; dorea să se arate împăciuitor şi prietenos Cine poate spune ce bogăţii văzu el acolo şi cu ce gust ales erau potrivite toate! Dar aceea de care nu te puteai sătura privind era mulţimea de lumini. Că erau mii şi mii de lumânări, străluceau din toate părţile, aşezate cu măiestrie şi închipuind fel de fel de pătrăţele şi cercuri Rareori le-a fost dat oamenilor să vadă o minune ca aceea

27 A doua zi o pofti el la masă Voia s-o întreacă prin lux şi eleganţă. Da' de unde! Biruit, începu să râdă singur de podoabele sale sărăcăcioase şi fără gust glumea; Cleopatra se uita la el şi înţelese că nu-i decât un soldat şi un mojic necioplit, îi răspunse cu glume în felul lui şi prinse a se purta cu el mai liberă şi mai încrezătoare în farmecele sale.

Căci, numai privită, Cleopatra nu era o frumuseţe ruptă din soare. Dar te lega şi-ţi lăsa rană nevindecată în inimă elocvenţa chipului ei, o drăgălăşenie de nespus în cuvinte şi mişcări Glasul ei dulce şi melodios te încânta Ca o liră mullicordă îşi mlădia limba după graiul cc-1 rostea; cu puţine neamuri numai avea nevoie de tălmaci Ea dădea răspuns în limba fiecăruia: etiopienilor, troglodiţilor, evreilor, arabilor, sirienilor, mezilor şi perşilor Se credea că ştia şi alte limbi, pe când regii de dinaintea ci nu ştiau măcar egipteana, iar alţii uitaseră şi macedoneana

28 Aşa hi prins în mrejele dragostei şi uită de toate La Roma, Fulvia, soţia lui, se lupta cu Octavian pentru a-i apăra interesele, în Mesopotamia, generalii părţi adunau oaste, îşi aleseseră căpetenie pe Labienus şi stăteau gata de năvală în Siria Ce-i păsa Iui ' El merse cu regina în Alexandria Acolo, ca un şcolar îu vacanţă, îşi risipea în petreceri şi glume vremea, vremea, lucrul cel mai de preţ, cum zice şi Antiphou Făcuseră o societate, Viaţa inimila-bilâ şi dădeau în fiecare zi banchete pentru care se cheltuiau averi întregi.

Pe vremea aceea trăia în Alexandria, unde învăţa medicina, doctorul Pilotei din Amfiza Acesta ei a bun prieten cu bunicul meu, Lamprias; de multe ori stăteau de vorbă şi-i povestea despre Aşa, odată, un bucătar cu care se cunoştea bine. Îl pofti să~i arate cum se găteşte o masă la curte Inlră în bucătărie şi văzu la foc fel de fel de bunătăţi, iar deoparte, în frigare, opt mistreţi '„Câţi musafiri aveţi la masă?” întrebă el cu mirare Bucătarul îi răspunse râzând' „Vreo doisprezece; dar bucatele ce se pun dinaintea lui trebuie să lie ioarte gustoase şi de nu se dau când trebuie, li se pierde gustul Noi nu ştim niciodată ceasul mesei; de aceea gătim mai multe rânduri de bucate. Uneori stăpânul porunceşte masa imediat si, când s-o dau, el îşi schimbă gândul: ori cere un pahar de vin ori începe a sta de vorbă cu vreun prieten Şi bucatele se trec şi trebuie altele”.

Tot Pilotei îi spunea bunicului: „Slârşisem învăţătura şi eram doctorul feciorului mai mare al lui şi al Fulviei. De obicei, eu şi alţi prieteni luam masa cu el, când nu era poftit la tatăl său. Într-o zi, un doctor îndrăzneţ ne plictisea pe toţi cu fanfaronadele lui. Ca să-i închid gura, îi spun următorul sofism:

Cine are friguri, într un chip oarecare, trebuie să i se dea ceva rece. Dar oricine, într-un chip oarecare, fire fierbinţeală, ore friguri Deci oricui are friguri, frehwe sa i se dea ceva rece.

Doctorul meu rămase pe gânduri şi nu putu vedea unde era greşeala raţionamentului. Feciorul lui făcu mare haz de încurcătura lui; apoi îmi arătă

masa plină de cupe mari şi Irumoase: „Pilotei, ţi le dăruiesc pe toate”. Fireşte, i- am mulţumit de gândul lui. Dar nu-mi trecea prin minte ca un copil să aibă voie a face asemenea daruri; când, vine după câteva zile la mine un rob, aducându-le într-un paner şi-mi spune să le însemn. Eu nu vrui, că-mi era teamă de vreun bucluc. Atunci, omul îmi zise: „Cum, răule. Stai pe gânduri? Nu ştii că e feciorul lui cel ce ţi le dă şi că le-ar putea dărui sa fie şi de aur? Totuşi, ascultă-mă şi schimbă-le pe bani. Poate să-şi dorească tatăl tău unele, că sunt lucruri vechi lucrate cu măiestrie”'„.

Acestea-mi spunea bunicul, că-i povestea Pilotei adesea.

29. Platon împarte linguşirea în patru; Cleopatra ştia o mie. De era serios ori de era vesel, se uita în ochii lui şi ştia ce să-i spună, ce să-i tacă. Era veşnic alta şi tot dragă, tot plăcuta. Ca un copil se ţinea de el zi şi noapte. Amândoi jucau zaruri, amândoi benchetuiau, amândoi vânau; de exersa la arme, ea stătea şi-1 privea. Se îmbrăca în haina de roabă şi purcedea cu dânsul noaptea pe uliţe, fiind îmbrăcat ca servitor. El se oprea pe la uşile şi ferestrele oamenilor şi făcea g] ume pe socoteala celor din casă De câte ori n-a fiigit el ocărât, câţi n- au aruncat cu pietre şi beţe după eî! Cam bănuiau alexandrienii cine strică noaptea liniştea pe la case, totuşi îi înveseleau bufoneriile sale. Glumind, ziceau cu eleganţă: „ în faţa romanilor pune masca tragediei; cu noi, pe cea a comediei”.

Câte soţii şi glume n-a tăcut! Am să spun numai una. Odată s-a dus la pescuit cu undiţa; era şi Cleopatra cu el Nu prinse niciun peştişor şi nu mai putea de necaz îi era ruşine de Cleopatra Ce să facă? Dădu pe ascuns poruncă unor pescari să meargă înot pe sub apă şi să înfigă în undiţă peşti prinşi mai înainte. Aruncă acum undiţa: o scoase atară cu peşte; şi aşa de câteva ori Egipteanca înţelese cum merge treaba, dar s-o fi văzut cum se mira de norocul lui! Se sculară să plece. „Să poftiţi şi mâine, prieteni, aici la pescuit, să vedeţi norocul generalului”, zise surâzând celor ce-i însoţea.

A doua zi vin ei toţi, se suie în bărcile de pescari şi aruncă undiţa Cleopatra spune unui rob să înoate pe sub apă înaintea pescarilor şi să înfigă în undiţă un peşte sărat, din cei din Marea Neagră. Crezu că s-a prins pestele şi trase undita. Când au văzut peştele sărat, au râs cu lacrimi Clco-patra-i zise: „Generale, lasă undiţa pentru noi, regii din Far şi Canope, căci tu ai de vânat cetăţi, regi şi imperii!

30. Aşa-şi petrecea vremea cu fleacuri şi jocuri de copil, când îi veniră două veşti. Una era din Roma: tratele său, Lucius, şi soţia sa, Fulvia, se sfădiseră între ei. Apoi se împăcaseră şi începuseră război cu Octavian; au fost bătuţi şi acum fug din Italia. A doua era tot aşa de proastă: Labienus a trecut hotarul în fruntea părţilor şi a supus Asia până în Lidia şi lonia.

Se trezi în sfârşit ca dintr-un somn greu ori dintr-o beţie mare şi purcese asupra părţilor. Abia ajunse până în Fenicia şi Fulvia îl sili să-şi schimbe calea spre Italia, cu două sute de corăbii. Soţia-i trimitea scrisori peste scrisori, toate pline de tânguiri. Pe drum se întâlni cu partizani de ai săi care fugeau din Italia spre dânsul. Din vorba lor înţelese că Fulvia e pricina războiului; în gelozia ci furtunoasă tulburase Italia numai ca să-1 smulgă pe din braţele Cleopa-trei. Fulvia, ce venea înaintea bărbatului său. Se îmbolnăvi în Skyon şi muri

Moartea ei a fost un noroc şi a înlesnit împăcăciunea cu Octavian. Acestuia, imediat ce puse piciorul în Italia, îi fu uşor să arate că. Personal, n-are ce-i imputa colegului său, care şi el se scutura dând toată vina pe Fulvia. Prietenii nu i-au lăsat să cerceteze prea afund lucrul şi i-au împăcat. Au împărţit imperiul şi au pus hotar Marea Ionică. A luat partea de răsărit, Octavian pe cea de apus, iar lui Lepidus i-au dat Africa. Au mai hotărât că, dacă ci n-or vrea să fie consuli. Magistratura să fie dăruită în parte dreaptă, prietenilor fiecăruia.

31. Tocmeala era bună, dar avea nevoie de o legătură mai trainică. Norocul o prilejui. Avea Octaviau o soră mai mare care-i era tare dragă, deşi nu erau dintr-o mamă, căci mama surorii lui era Ancharia, iar a sa, Atia. Era foarte frumoasă şi tocmai rămăsese văduvă, ca murise Marcelus., acum după moartea Fulviei, era şi el văduv. Trăia cu Clcopatra, o spunea şi la toată lumea, dar nu era însurat cu ea.

Îi mai rămăsese atâta minte şi nu făcuse şi greşeala asta. Toţi stăruiau să facă nunta. Trăgeau nădejde că Octavia, femeie frumoasă, deşteaptă şi serioasă, trăind cu, se va face iubită şi va fi mântuirea lor; va amuţi în jurul ei zavistia şi ura, îi va potoli pe cumnaţi. S-au învoit şi au venit la Roma să serbeze nunta. Legea însă nu îngăduia femeilor văduve să se mărite înainte de zece luni de doliu; atunci, Senatul a dat dispensa de timp printr-uu decret.

32. Au hotărât să se împace şi cu Sextus Pompei, Acesta era stăpân pe Sicilia, prăda Italia şi din pricina corăbiilor sale, conduse de piraţii Menas şi Menecrates, nimeni nu mai îndrăznea sa plece pe mare.

Pompei se purta prietenos cu Anloniu, căci primise pe mama acestuia, când a fugit cu Fulvia din Italia.

S-au întâlnit la Capul Misen. Pompei era cu flota în port, Octavian şi cu trupe de uscat aşezate în linie.

S-au înţeles ca Pompei să rămână stăpân pe Sicilia şi Sardinia, dar să cureţe marea de piraţi şi sa trimită la Roma o anumită cantitate de grâu. Apoi şi-au dat câte o masă unii altora. Au tras la sorţi cine să dea primul ospăţ: a ieşit Pompei. „Unde vom mânca?” a întrebat. „Aici. – şi arătă vasul amiral. – aceasta-i casa părinteasca rămasă lui Pompei”. Vorbea în pilda lui, căci el stăpânea iosta casă a părintelui său Legă deci corabia cu ancore, tăcu un pod de la ţărm la ea şi-i primi cu multă curtoazie Pe când era cheful în toi şi curgeau glumele piperate pe socoteala lui şi a Cleopatrei, Menas se apropie de Pompei şi-i şopti la ureche: „Vrei să tai ancorele corăbiei şi să te fac stăpân nu numai pe Sicilia şi Sardinia, ci pe întregul Imperiu Roman?” Pompei se gândi puţin şi zise: „Trebuia să faci asta, Menas, înainte de a-mi spune. Acum, să ne mulţumim cu ce este Nu-mi place să-mi calc jurământul” A fost apoi ospătat şi el de dânşii amândoi şi s-a întors în Sicilia

33 După împăcăciune, trimise pe Ven-tidius în Asia să oprească înaintarea părţilor Dânsul, de dragul lui Octavian, primi să ţie preotul lui Caesar în toate treburile politice, chiar cele mai mari, se înţelegeau ei cu prietenie şi dragoste îl mâhnea însă pe că era bătut de Octavian la toate jocurile şi rămăşagurile Avea cu sine un vraci din Egipt, unul care citea viitorul după zodia naşterii Vrăjitorul acela, ori ca să facă un bine Cleopatrei. Ori că aşa citea el în stele, cuteză odată şi-i spuse că norocul lui toarte strălucit şi mare este

întunecat de norocul lui Octavian „Demonul tău, u' zicea el, se teme de demonul acestuia: mândru şi luminos când e singur, se pleacă şi se umileşte când se apropie acela” Faptele păreau a-i da dreptate egipteanului De câte ori trăgeau la sorti pentru vreun lucru sau aruncau zarurile, totdeauna era înfrânt; uneori puneau cocoşi – ori prepeliţe – să se bată şi totdeauna biruiau ai lui Octavian. Îşi ascundea el, supărarea, dar pleca tot mai mult urechea la vorbele egipteanului în tine, plecă din Italia şi lasă grija casei pe seama lui Octavian. O luă cu sine până în Grecia pe Octavia, care-i născuse o fetiţă.

Petrecea iarna la Atena, când îi veni ştirea primelor succese ale iui Vcntidius Părţii erau bătuţi, iar Labi-enus şi Farnapate, cel mai isteţ general al regelui Irod, luseseră ucişi în bătălie De bucuria vestei acesteia, dădu grecilor un ospăţ, prezida Ia Atena jocurile mimice; lăsându-şi acasă insignele de general, veni cu fascele de gimnaziarh, cu încălţăminte albă în picioare, cuprinse pe după gât tinerii ce trebuia să ţie despărţiţi

34 Când fu să plece la război, îşi lăcu o coroană din măslinul sfânt şi, după statul unui oracol, umplu un ulcioras cu apă din fântâna Clepsidrei, luându-1 cu sine. În vremea asta Pacon, feciorul regelui part. Năvălise cu oaste multă în Siria; Ventidius îi ieşi înainte şi la Gyrestica. Îl înfrânse şi-i ucise oameni mulţi. Biruinţa aceasta o socotesc romanii ca pe una din cele mai vestite, căci ea a răzbunat moartea lui Crassus Părţii, bătuţi în trei lupte una după alta, se traseră îndărăt spre Media şi Mesopotamia Ventidius îi goni până la hotare şi se opri de teama geloziei lui. Merse însă de-i supuse pe răzvrătiţi şi- i împresură pe Antioh din Comagcne în cetatea Samosate Când nu mai avu încotro, Antioh îi făgădui o mie de talanţi jurând că va face tot ce-i va porunci. I-a răspuns Ventidius să-i trimită soli lui, ce era acum aproape şi nu-i îngăduia să facă dânsul pacea cu Antioh; dorea ca cel puţin fapta asta să fie săvârşită de el, să nu fie numele lui Ventidius pretutindeni Dar asediul se lungea peste măsură, fiindcă cei împresuraţi, pierzând crednita iertării, îşi puseră nădejdea toată în tăria braţului Astlel că nu izbândi nimic; cuprins de ruşine şi de părere de rău se mulţumi cu trei sute de talanii şi-1 lăsă pe Antioh în pace Tocmi unele treburi mai mici ale Siriei şi se întoarse la Atena. Aici îi dădu lui Ven- tidius onorurile ce i se cuveneau şi-1 trimise la Roma să-şi sărbătorească triumful.

Până în ziua de azi, aceasta-i singurul bărbat care a triumiat asupra părţilor Era om de rând, dar prietenia cu Anloniu i-a dat prilej de lucruri mari, pe care, cu cinste isprăvindu-le, a întărit cuvântul ce se spusese despre Octavian şi Anloniu: că sunt mai norocoşi în războaiele purtate prin alţi generali decât în cele comandate de ci Astfel Sosius. Locotenentul lui în Siria, multe izbânzi a avut; Canidius, alt căpitan al acestuia în Armenia, i-a bătut pe armeni, pe iberi şi pe albani şi a pătruns până în Caucaz Generali ca aceştia au răspândit printre barbari numele şi faima puterii lui.

35 Iarăşi se iscară intrigi şi vorbe rele, mânios pe Octavian, porni cu trei sute de corăbii spre Italia Dar Brundissium nu vru să-1 primească şi s-a dus la Tarent Octavia, ce venise împreună cu el din Grecia şi era acum însărcinată, după ce-i născuse o a doua fetiţă, îl rugă să o trimită pe dânsa la tratele său îi făcu voia şi dânsa plecă Pe drum îşi întâlni fratele, îi lua deoparte pe Agripa şi

Mecena, prietenii lui, şi cu lacrimi în ochi îi rugă să nu se îndure a l ace din ea cea mai nenorocită i emeie: „Ochii tuturor privesc la mine acum, sora şi soţia celor doi stăpâni ai lumii De vor birui gândurile rele. – spunea dânsa. – şi de va fi război, pentru voi destinul păstrează în cutele sale taina nepătruusă a victoriei sau a înfrângerii; pentru mine însă. Tot rău va li” Octavian, înduioşat de lacrimile ei, ajunse la Tarent cu gânduri de pace Cine a fost atunci acolo, a putut vedea o frumoasa privelişte: oaste multă odihnindu-sc pe ţărm, pe mare legănându-se liniştite aproape de coastă corăbii fără număr, pe când stăpânii lumii se întâlneau şi se salutau prieteneşte în cinstea surorii sale, Octavian a primit ca să dea primul un banchet S-au învoât apoi ca Octavian să-i dea lui două legiuni pentru războiul pârtie, iar acela să-i dea în schimb o sută de corăbii eu totul de aramă Afară de aceasta, Octavia a pretins şi a obţinut ca bărbatul ei să-i dea fratelui său douăzeci de corăbii uşoare, iar fratele ei să-i dea soţului său o mie de legionari. Dacă s-au împăcat, au pornit la drum: Octavian să înceapă războiul cu Pompei, căci voia numaidecât să aibă Sicilia, iar îi lăsă în grija lui Octavian pe Octavia cu cei doi copii ai săi şi pe copiii Fulviei şi porni spre Asia

36 Ajunsese aproape de Siria când izbucni şi începu să-1 ardă iarăşi fatalul foc al dragostei de Cleopatra Păruse că se potolise şi adormise, în tine învins de raţiune: dar inima lui era „ca un armăsar nedomolit ce nu vrea să ştie de frâu”, cum zice Platou El dădu cu piciorul în toate siaturile bune şi sănătoase şi-1 trimise pe Frontius Capito să i-o aducă pe egipteancă în Siria. Dacă a venit, nu ştia ce să-i mai facă de bucurie Ce nu i-a dat'7 Fenicia. Siria Cerească, Ciprul, mare parte din Cilicia. Partea ludeei balsamifere ' şi Arabia Nabatea ce vine spre Marea Mediterană; toate acestea se alipiră de regatul ei Deşi aceste daruri îi supărară mult pe romani, asta nu-1 opri pe să împartă unor simpli particulari provincii şi regate locuite de neamuri numeroase şi să-i despoaie de ţările lor pe o mulţime de regi, ca de pildă, pe Antioh, regele iudeilor, pe care-1

Lângă lacul Genesareî.

De-a lungul Măiii Roşu până la Oceanul Indian descăpăţână în faţa lumii, lucru nemaivăzut până atunci.

Grea ruşine însă erau onorurile date Cleopatrei; a mărit ocara numindu-i pe cei doi copii gemeni ai săi născuţi de ea, pe Alexandru şi pe Cleopatra, Soarele şi Luna Dar, meşter Ia cuvânt, el se tudulea cu faptele sale ruşinoase şi zicea: „Puterea romană se arată mare prin ce dăruieşte, nu prin ce primeşte; prin moşteniri şi naşteri de regi mulţi creste numărul familiilor nobile” Sau: „Aşa a născut Her-cule pe strămoşul său; nu punându-şi toată nădejdea de urmaşi în pântecele unei singure temei, nici păzind legea şi socotelile lui Solon asupra sarcinei, ci lăsând naturii grija să pună începuturile multor familii”

37 Când Phraates 1-a ucis pe tatăl său, Irod, şi i-a luat tronul, a fugit o mulţime de părţi Printre dânşii era Moneses, om de seamă şi cu trecere, care rugi la Ca unui alt Temistocle, îi dărui trei oraşe: Larissa, Aretusa şi Hieropolis. Numită odinioară Bambyce Dar regele part se împăca cu Moneses şi îl lăsă bucuros sa plece; ceru numai steagurile legiunilor lui Crassus şi prinşii ce vor mai ti fost din întâmplare în viaţă îşi închipuia că-1 înşeală pe Phraates şi-1 va

face să tragă nădejde de pace.

O trimise pe Cleopatra în Egipt şi luă drumul prin Arabia şi Armenia. Acolo se adunaseră ostile sale şi ale crailor aliaţi: le trecu în revistă Aliatul cel mai puternic era armeanul Arlavaste cu şase mit de călăreţi şi şapte mii de pedestraşi avea şaizeci de mii de legionari romani, iar călărime, cu spaniolii şi galii la un loc, zece mii; celelalte neamuri treizeci de mii, înarmaţi uşor şi călări Dar toată puterea şi pregătirea aceasta, care i-a înspăimântat până şi pe indienii de dincolo de Basra, şi a cutremurat Asia s-a prăpădit tara folos ciiii pricina Cleopatrei A vrut numaidecât să petreacă iarna lângă dânsa; de aceea a zorit războiul şi-a vălmăşit toate cele tară socoteală Nu mai era om cu mintea întreagă îi dăduse ceva de dragoste ori îl fermecase, că era cu gândul numai la ea Făcea planuri nu cum să doboare vrăjmaşul, ci cum să se vadă mai iute lângă dânsa.

Astfel, bine era să ierneze în Armenia, să dea odihnă oastei obosite de cele opt mii de stadii ' străbătute şi să ocupe Media la începutul primăverii, înainte ca părţii să plece din taberele de iarnă. Dai n-a pierdut vremea, ci. Lăsând la stânga Armenia, a năvălit repede în Atropatena şi a pustiit-o Se grăbi apoi să atace Phraata, cetate mare, unde erau femeile şi copiii regelui part. Fiindcă-1 zăboveau cele trei sute de care, ce transportau maşinile de asediu, printre care era şi un berbece lung de optzeci de picioare, le lăsă în urmă sub paza lui Staţian Mare ncchibzuinţă! Că de se pierdeau maşinile, cum era să facă altele, când prin meleagurile acelea nu erau lemne lungi şi tari?

De altfel, a simţit lipsa lor de cum a ajuns în iată cetăţii: cu multă zăbavă şi trudă a putut i ace un val împotriva cetăţii In vremea asta Phraatcs se pogora la vale cu oaste multă Auzind că sunt în urmă carele cu maşini, trimise călărime multă şi-1 învălui pe Staţian, ce căzu mort împreună cu zece mii de ostaşi.

Barbarii luară maşinile şi Ic făcură bucăţi Au făcut şi mulţi prinşi, între care şi regele Polemon.

Paguba asta neaşteptată, chiar la începutul războiului, i-a întristat pe şi ai săi Armeanul

1) Aproape l 600 de kilometri

Artavaste socoti că de acum s-a mântuit cu romanii, îşi luă oastea şi plecă, deşi el stăruise mai ales pentru război. Au sosit apoi părţii voioşi şi mândri în ţaţa asediatorilor şi au început a~i ocări şi a-i înfricoşa. Ca nu prindă şi să crească în sufletul oastei spaima şi deznădejdea, n-a lăsat-o să stea liniştită: a luat zece legiuni, trei cohorte pretoriene greu înarmate, toată călărimea şi a plecat după grâu. Trăgea nădejde că va fi nevoit duşmanul sa dea bătălie în regulă A mers cale de o zi. Când a văzut că părţii stau roată împrejurul lui şi a înţeles că vor să-1 atace în momentul plecării, a dat semnalul de luptă în mij-locul taberei şi a stricat corturile spre a-i face să creadă că n-are gând de luptă, ci vrea să plece. A început scurgerea coloanelor prin faţa liniei de bătaie vrăjmaşe, aşezate în formă de semilună; a dat ordin cavaleriei să se întoarcă şi să dea năvală spre duşman când va observa că infanteria romană are putinţa să înceapă lupta cu batalioanele părţilor din

frunte. Părţii, desfăşuraţi în linie de bătaie, se minunau de ordinea romană: priveau cum merg soldaţii la distanţe egale, liniştiţi şi mişcându-şi în tăcere suliţele Dar, deodată, în oastea romană se dădu semnalul de luptă: călărimea îşi răsuci caii şi-n strigăte de ura! porni la atac. Pârlii statură locului, deşi săgeţile plouau peste ei: dar când purcese şi inlanteria la atac cu strigăte şi zgomot îngrozitor de arme, atunci li s-au speriat caii şi au luat-o la fuga fără să dea nici măcar o lovitură de sabie. Grabnic se aruncă pe urma lor: avea mare nădejde să isprăvească în lupta aceea, dacă nu cu totul, măcar greul