69. Ajuns în Libia, o trimise pe Cleopatra înainte, de la Paretonium în Egipt, iar el cu sete se bucura de multă pustietate şi umbla amărât şi rătăcind
cu doi prieteni; unul era Aristoi, retorul grec, şi celălalt Lucilius, un roman. Despre acesta am povestit noi aiurea, cum la Filippi, ca să-i dea lui Brulus răgaz de fugă, s-a dat drept el în mâna urmăritorilor, cum a fost iertat de şi i-a rămas de aceea credincios acestuia până la moarte. Când 1-a părăsit şi căpitanul pus de el în fruntea oastei din Libia, a vrut să-şi facă seama; dar 1-au oprit prietenii şi 1-au dus în Alexandria. Acolo a găsit-o pe Cleopatra ce se apucase de un lucru greu şi de mirare: umpluse corăbiile cu fel de fel de averi şi de oaste şi voia să le târâie peste istmul ce desparte Marea Roşie de Marea Egiptului şi Asia de Africa, prin locul pe unde istmul e mai îngust şi mai gâtuit de cele două mări. Fiind lat numai de trei sute de stadii; voia să se ducă să se aşeze aiurea, să scape de robie şi război. Dar. Din pricină că arabii din Arabia pietroasă i-au ars corăbiile, duse mai de mult, şi din pricină că credea că tot mai arc armata de uscat de la Actium, se opri şi se apucă să închidă intrările Egiptului.
Părăsi oraşul şi petrecerile cu prietenii: turnă pământ în marc lângă Far şi-şi făcu pe el o casă în mijlocul apei. Stătea acolo, ferit de oameni: zicea că i-e dragă şi-i place viaţa asta a lui Timon. Căci semănau vieţile lor: ca şi pe acela, prietenii îl părăsiseră şi îi plătiseră binele cu rău; de aceea, nu mai avea încredere în nimeni şi ura pe toată lumea.
70. Timon acesta trăise în Atena pe vremea războiului peloponeziac, cum se citeşte şi în comediile Iui Aristof'an şi în scrierile lui Platou. Acesta ni-1 înfăţişează în teatru ca pe tipul omului ursuz şi mizantrop, ce fugea de oameni. Nu-i plăcea să stea de vorbă cu nimeni, numai pe Alcibiade, tânăr pe atunci şi cutezător, nu-] întâlnea o dată fără să nu-1 strângă la piept şi să nu-1 sărute cu drag. Se minuna Apemantos şi 1-a întrebat o dată de ce face asta? „Tare mi- e drag; căci odată şi odată copilandrul acesta, ştiu eu bine, multe lacrimi îi va face pe atenieni să plângă.” Apemantos se potrivea la lire şi la gusturi cu dânsul şi de aceea se întâlneau uneori. O dată, la sărbătoarea morţilor, benchetuiau amândoi ei în de ei şi Apemantos, încântat, exclamă: „Ce plăcut e, Timon. Banchetul nostru!” şi Timon: „Da, de n-ai fi şi tu!”. Altă dată erau strânşi atenienii la adunare. Timon veni şi se sui la tribună; se potoli îndată orice vorbă, toţi se uitară cu mirare şi aşteptară s-audă ce avea să spună. El zise: „Atenieni, am un locşor în oraş: acolo a crescut un smochin unde s-a spânzurat până azi o mulţime de cetăţeni. Mi-am pus în gând să fac pe el o casă şi am socotit să dau de ştire la toţi; că de este vreunul dintre voi ce vrea să se spânzure, să se grăbească până nu tai smochinul”.
După moarte, 1-au îngropat Ia Halis, drept lângă mare. A ros apa malul şi a alunecat colţul acela de pământ cu mormânt cu tot în valuri; a înconjurat astfel marea locu-i de odihnă şi nimeni nu se mai putea apropia de mormântul omului acesta. Pe piatra lui erau săpate slovele:
Ferit de jalea şi amarul tristei vieţi, aici Eu dorm în pacea morţii.
Nu mâ-nârebaţi de nume, nemernici ce sunteţi, Pieirii ruşinoase duceţi- vă cm toţii!
Oamenii spun ca el încă din viaţă a scris versurile acestea. Se citează şi următorul epitaf al lui Calimah:
Eu, Timon cel ursuz, aici dorm în pace.
Tu, ce mergi în drumul tău, mă hlcsteamă de îi place.
71. Am spus aceste câteva din multele anecdote despre Timon. În vremea asta veni Canidius singur la şi-i aduse vestea că legiunile de la Actium sunt pierdute. Curând veni apoi ştkca despre Irod, iudeul, că a trecut la Octavian cu legiunile şi cohortele sale şi mai auzi că şi ceilalţi regi 1-au părăsit şi că nu-i mai rămăsese nimic dincolo de hotarele Egiptului. Dar nu-1 mai tulburau asemenea veşti, ci vesel părăsi orice nădejde şi îi păru bine că nu mai are nici-o grijă. Se lăsă de traiul acela timonian în mijlocul apei şi veni la curţile domneşti ale Clcopatrei; aici se puse pe banchete şi beţii, împărţind daruri în dreapta şi- n stânga, îl înscrise printre efebi pe feciorul Clcopatrei şi a lui Caesar şi-1 îmbrăcă pe iiul său şi al Fulviei cu toga virilă, fără purpură. Tot prilejuri de banchete, de chefuri şi sărbătoriri ce ţinură săptămâni de-a rândul. Au desfiinţat apoi societatea Inimitabililor şi au făcut alta, care-o întrecea prin senzualitatea rafinată a plăcerii, luxul fastuos şi cheltuielile nebuneşti; au nu- mit-o Cei ce vor muri împreună, în ea se înscriau prietenii ce doreau să moară împreună cu dânşii, iar până atunci se ameţeau în petreceri, când la unul când la altul.
Cleopatra studia puterea de ucidere a fel de fel de otrăvuri şi încerca pe cei osândiţi la moarte de sunt dureroase ori ba. Văzu că otrăvurile care ucid iute sunt prea dureroase şi cele ce dau o moarte dulce sunt prea încete. Atunci experimentă cu şerpii şi lua singură seama la fiecare probă. Făcea asta în fiecare zi. Găsi din toate că numai muşcătura viperei produce o amorţeală şi un leşin greu. Tară spasme şi fără gemete, doar cu o dulce asudare pe obraji; simţurile cad iute în toropeală şi cei muşcaţi seamănă cu oamenii cuprinşi de un somn din care greu îi poţi trezi şi scula.
În aceeaşi vreme îi trimiteau şi lui Octavian soli în Asia. Cleopatra cerca pentru copiii săi domnia Egiptului, iar îi cerea să-i îngăduie a trăi ca un cetăţean paşnic la Atena, de nu în Egipt, îl trimise pe Eufroniu, profesorul copiilor săi; căci se topiseră prietenii cei mulţi din jurul său, iar cei rămaşi fugeau de cum găseau un prilej. Aşa fugise Alexa laodicianuî, pe care i-1 prezentase la Roma, lui, Timagenc şi care căpătase mai multă trecere la dânsuJ decât toţi grecii; el fusese mâna dreaptă a Cleopatrei şi prin el biruise dânsa gândul bun al generalului de a se întoarce la Octavian. Când I-a trimis la regele Irod, spre a-1 ţine statornic în credinţă, el îşi vându stăpânul şi rămase acolo; ba, cuteză chiar, statuii de Irod, să se arate în ochii lui Octavian. Dar nu 1-a putut scăpa Irod, că degrabă a tost băgat la închisoare, dus ferecat în ţara lui şi ucis acolo din porunca lui Octavian. Aşa a plătit Alexa cu capul său necredinţa către, acesta fiind încă în viaţă.
N-a vrut să asculte Octavian ruga lui, iar Cleopatrei mult bine i-a juruit de-I va ucide ori de-1 va izgoni pe. Trimise împreună cu răspunsul şi pe un libert al sau, Tyrsus. Om deştept şi iscusit să poarte vorbe de la un general tânăr la o femeie trufaşă şi mândra peste ţâre de frumuseţea ei.
Cum sosi, Cleopatra prinse a sta ceasuri întregi de vorbă cu el şi a-i arăta o deosebită cinste. Bănuieli grele se adunară în inima lui, care puse mâna pe Tyrsus. Îl biciui straşnic şi-1 trimise la Octavian. Scriindu-i că 1-au înfuriat
trufia şi dispreţul libertului şi că, de altfel, necazurile 1-au făcut mai
supărăcios acum. „Dacă-ţi pare rău de ce i-am făcut, îl ai la tine pe libertul meu, Hiparos; leaga-1 şi biciuieşte-1 ca să te răzbuni.”
De atunci, Cleopatra se feri a-i mai da pricină de bănuieli şi cu multă dragoste îl privea. Astfel, ziua ei de naştere trecea aproape nebăgată în seamă, ca nişte vremuri ca acelea, pline de durere şi jale. Dar la ziua lui, ce serbări, ce cheltuieli, ce mese! Câţi musafiri veneau la masă săraci şi plecau bogaţi! în vremea asta. Agripa îi trimitea scrisori după scrisori lui Octavian şi-1 chema la Roma, căci se încurcau treburile acolo şi era nevoie de dânsul.
74. De aceea, războiul a fost amânat atunci, în primăvară au pornit, Octavian prin Siria, generalii săi prin Libia, asupra Egiptului. Când a căzut Pelusium, spuneau oamenii că Seleuke 1-a cedat cu ştirea Cleo-patrei. Ea însă i-a dat pe mâna lui, spre a-i ucide, pe femeia şi pe copiii lui Seleuke.
Zidise Cleopatra lângă templul zeiţei Isis un mormânt şi camere mortuare înalte şi frumoase; adună în ele toate odoarele mai scumpe din haznaua domnească, aurării, argintării, smaralde, abanosuri, perle, fildeşuri, cinamon, şi grămădi peste ele câlţi şi făclii de răşină. Se temu Octavian pentru averile acelea, să nu le pună foc şi să prăpădească atâtea comori femeia aceea, de va pierde orice nădejde. De aceea îi trimitea necontenit Cleopatrei de veste îndemnând-o să aibă bună nădejde şi să nu-i fie frică; dar zorea şi el cu oastea spre Alexandria.
Aşezase tabăra lângă hipodrom; a ieşit cu oastea din cetate, a dat bătălia şi a gonit călărimea Ini Octavian până în tabără. Mândru de biruinţă, veni la palat, o sărută, aşa înarmat cum era, pe Cleopatra şi-i prezentă soldatul ce fusese cel mai vitea7 în luptă Regina-i dărui o platoşă şi un coif de aur; omul luă coiful şi platoşa, dar peste noapte fugi la Octavian.
15. Anloniu trimise şi-1 provocă din nou pe Ocla-vian să lupte ei doi; acesta-i răspunse: „N-are decât să-şi aleagă felul morţii, căci toate-i sunt la îndemână”. Socoti a nu fi pentru el moarte mai frumoasă ca moartea de ostaş; hotărî, deci, să dea bătălia pe apă şi pe uscat deodată.
La masă, porunci, se spune, robilor să toarne mai mult vin şi să fie mai veseli, căci eine ştie de vor mai face asta şi mâine şi de nu vor sluji altor stăpâni! Cine ştie de nu vor fi lut fără viaţă, lucru de nimic. Se uită la prieteni şi le văzu ochii înrouraţi de lacrimi; îi mângâie şi le zise că nu-i va lua cu sine în lupta aceasta, unde el caută o moarte cinstită mai mult decât biruinţa şi mântuirea.
În seara aceea, se zice, aproape de miezul nopţii, în tăcerea adâncă a oraşului, ce cu îngrijorare şi spaimă aştepta ziua, au răsunat deodată cântece din fel de fel de instrumente şi glasuri şi strigăte de oameni veselind şi chiuind, de parcă ar fi fost o procesiune bahică; a mers zgomotul mulţimii acesteia prin mijlocul oraşului până la poarta ce dădea spre duşmani şi acolo a răsunat o data tare şi apoi s-a potolit. Spuneau oamenii că semnul acesta înseamnă că 1- a părăsit pe zeul pe care 1-a iubit mai mult şi căruia voia să-i semene
76. În revărsatul zorilor tocmise el singur pedes-trimea pe culmile din faţa oraşului şi sta de privea la corăbiile sale ce, cu velele întinse, pluteau să- ntâmpine vrăjmaşul; se uita liniştit şi aştepta cu nădejde că poate vor tace vreo
ispravă Privea şi iată că văzu cum flota se apropie de duşman, ridică vâslele şi o salută, cum duşmanul răspunse, cum întoarseră corăbiile ai săi, se alăturară vrăjmaşului, se uneiră şi porniră împreună asupra oraşului. Privea la
întâmplarea asta şi iată că fu părăsit şi de călărime Curând, pedestrimea îi fu risipită şi el se retrase în oraş strigând că a fost vândut de Cleopatra acelora cu care el se tăcuse duşman de hatârul ei. Speriată de furia şi deznădejdea lui, ea se ascunse în mormânt şi trase obloanele întărite cu zăvoare şi chingi: lui îi trimise ştire că a murit.
Acela o crezu şi-şi zise în sine: „Ce mai aştepţi, ? Soarta ţi-a luat singura şi cea de pe urmă pricină a dragostei tale de viaţă.” Intră în casă, îşi descheie şi-şi desfăcu platoşa: „O, Cleopatra, nu mă doare lipsa ta. Fiindcă acum voi li lângă tine, dar mi-e ruşine că un general ca mine a fost biruit de curajul tău”. Avea un rob credincios, pe nume Bros Demult, îl silise să-i promită că, de va fi nevoie, îl va ucide; îi ceru atunci să-şi ţină cuvântul Eros ridică sabia ca şi cum avea să-1 lovească, dar întoarse capul, îniipsc sabia în sine şi se rostogoli la picioarele lui. „îţi mulţumesc, Eros, că neputând-o face Iu, mă-nveţi pe mine ce trebuie să fac,” zise el şi-şi înlipse cuţitul în pântece. Se lăsă binişor pe pal. Lovitura însă nu-l ucise pe loc; cum se întinse pe pat, sângele i se opri. El îşi veni în simţiri şi-i rugă pe cei de ţaţă să-1 omoare. Dar fugiră toţi din casă şi-1 lăsară strigând şi zbătându-se până ce veni de la Cleopatra grămăticul Diomede, cu porunca să-1 ia şi să-1 aducă la dânsa, în mormânt.
77. Daca înţelese că este vie Cleopatra, cu dragă inima îngădui slugilor să-1 ridice. Fu dus pe braţe la uşa mormântului. Ea nu deschise uşa, ci se arată la o fereastră pe unde coborî o plasa şi o frânghie. L-au legat slugile, iar dânsa, împreună cu două femei, singurele pe care le primise lângă sine, îl traseră în sus. N-a lost, spune cuie a fost acolo de faţă atunci, privelişte mai de jale ca aceea: plin de sânge, trăgând să moară, era purtat în sus; Icgănându-se în aer, îşi întindea mâinile spre dânsa, încercând să se apuce de ceva, să o ajute. Căci nu era lucru uşor pentru o femeie, ci mult se nevoia Cleopatra, îşi încorda braţele şi vedeai pe faţa ei chinul silinţei din răsputeri. Izbuti să-1 ridice şi să-1 tragă la sine, pe când cei de jos o ajutau cu îndemnuri şi împărtăşeau în sufletul lor neliniştea şi chinurile ei.
După ce 1-a adus lângă sine asttcl, îl culcă binişor şi începu să plângă. Ce jalnic era s-o vezi pe Cleopatra cum îşi rupea hainele, cum se lovea cu pumnii în piept, cum se zgârâia cu mâinile ei, cum îi săruta sângele de pe rană şi-1 numea domnul ei. Bărbatul ei, generalul ei. De jalea lui, îşi uitase durerile sale. Dacă s-a mai ostoit cu plânsul, ceru vin să bea, ori că-i era sete ori că spera să moară aşa mai iute. Bău şi începu s-o mângâie şi s-o sfătuiască: de nu-i vor cere lucruri de ruşine să-şi pună nădejdea mântuirii, dintre toţi prietenii lui Octavian, mai cu deosebire în Proculeius; pe dânsul, să nu-1 plângă pentru nenorocirea asta din urmă, ci să-1 fericească penţiu tot binele de care s-a bucurat. Că a fost cel mai de seamă om, că multă vreme a avut toată puterea, că nu-i e ruşine acum, de a fost biruit el, un roman, de către un alt roman.
78. Abia-şi dete sufletul, când veni Proculeius, trimis de Octavian. Căci,
după ce s-a rănit şi a fost dus la Cleopatra, Derketaios, unul din garda lui, a luat pumnalul, 1-a pus suh haină, s-a strecurat binişor aiară şi îulr-o fugă s-a dus la Octa vian, de i-a vestit cel dintâi sfârşitul lui şi i-a arătat cuţitul stropit de sânge Octavian ascultă; se trase apoi mai în fundul cortului unde îl plânse pe omul ce-i fusese rudă, coleg de domnie, tovarăş în atâtea lupte şi
întreprinderi.
A luat apoi scrisorile, şi-a chemat prietenii şi le-a citit, ca să vadă şi ei cum la propunerile drepte şi cuminţi ce-i făcea el, îi răspundea totdeauna cu o trufie tăioasă. După aceea, 1-a trimis pe Pro-culeius poruncindu-i să pună mâna, de se poate, pe Cleopatra vie; că se îngrijea de comorile ei, dar şi multă slavă aştepta, de-ar fi putut-o duce Ia triumful său. Cleopatra însă nu voi să se dea în mâinile lui Proculeius. Acesta nu putu decât să se apropie de uşile ferecate cu lanţuri şi să vorbească cu dânsa prin uşa închisă. Ea cerea domnia pentru copiii săi, el o încuraja şi o îndemna să aibă toată încrederea în Octavian.
79. Proculeius. După ce observă aşezarea locului, merse de îi spuse lui Octavian, Fu trimis Galus să se întâlnească cu ea. Acesta veni la uşă şi lungi dinadins vorba. In vremea asta, Proculeius sprijini o scară de zid şi intră pe fereastra pe unde îl vârâseră iemeile pe. Coborâse grabnic, cu doi oameni, chiar la uşa unde stătea Cleopatra şi asculta poveştile lui Galus. Una dintre cele două femei închise cu ca îl observă şi strigă: „Sărmană Cleopatra, eşti prinsă de vie!” Ea se întoarse iute şi văzându-1, ridică mâna să se înjunghie, căci avea din întâmplare la brâu un pumnal hoţesc. Proculeius se repezi şi-i prinse amândouă mâinile. „Nu eşti dreaptă, Cleopatra. – zise acesta. – nici cu tine nici cu Octavian, căci îl lipseşti de prilejul să-şi arate multa lui bunătate şi-1 ponegreşti socotindu-1 pe el, fire aşa de blândă, ca pe un om prefăcut şi neîndurător.” Totodată, îi luă cuţitul şi-i căută hainele, să n-aibă ascunsă vreo otravă. Oclavian îl trimise pe Epafrodites, un libert al său. Cu poruncă straşnică să o păzească să nu se omoare, dar să nu-i lipsească nimic din traiul ei plăcut şi uşor
80. Octavian intră în oraş discutând cu filosoful Areos şi ţinându-1 de mână; această deosebită cinste-i arăta el, spre a-1 face preţuit şi slăvit de concetăţenii săi. Merse în gimnaziu, se sui pe o estradă dinadins făcută şi privi la mulţimea ce, înlemnită de spaimă, sta cu faţa la pământ. Le porunci să se scoale şi zise că iartă poporului toate vinile, întâi pentru Alexandru, ce a întemeiat oraşul, apoi pentru minunata frumuseţe a cetăţii, şi-n al treilea rând, de hatârul prietenului său, Areos. Octavian i-a făcut deci lui Arcos această cinste şi multe alte rugăminţi i-a împlinit. De pildă cu Filostrate, sofist dibaci ca nimeni altul să vorbească nepregătit, dar care pe nedrept pretindea a fi din Academie. Octavian nu putea suferi caracterul acestui om şi de aceea nu ascultă rugăciunea Iui Arcos. Atunci, Filostrate îşi lasă o barbă lungă, albă, se îmbrăcă cu o manta ponosită şi se ţinu de Areos, mormăind mereu versul:
Filosoful de-i cu minte, el ajută un filosof.
Auzi Octavian şi-1 iertă, mai mult ca să-I ferească pe Areos de invidie, decât să-1 mântuie pe acela de frică.
81. Feciorul lui, Antifus, cel născut din Fulvia, fu vândut de profesorul
său, Teodor, şi ucis.
