Si, deşi biruit chiar de la prima încercare, el nu-şi

1) Sub domnia lui Oalba, Mitndate al VTH-lea, voind a scăpa de jugul roman, se răscula, fu prins, adus la Roma şi ucis de împăratul de caie-şi băluse joc pierdu curajul, cum ar fi făcut vreun aât tânăr, ci, ca un căpitan albit în războaie şi trecui prin toate, strânse oaste nouă, o înarma, o deprinse cu trebile ostăşeşti şi ţinu în frâu cetăţile ce se clătinau în credinţa lor.

6. Antigon auzind de luptă zise: „Ptolcmeu a biruit nişte copii fără mustaţă; acum însă va trebui să lupte cu oameni în toată lirea”. Totuşi, ca să nu-şi piardă băiatul curajul, nu s-a împotrivit când i-a cerut voie să dea bătălia

a doua oară La putina vreme după aceea veni Kiles, un căpitan al lui Ptolemeu. Cu oaste multă, să-1 alunge cu totul din Siria pe Demetrios, de care nu mai avea nicio grijă după biruinţa aceea. Demetrios porni fără să-1 simtă

duşmanul, îl atacă pe neaşteptate, umplu de spaima tabăra şi o luă cu asalt. A prins şapte mii de soldaţi şi a luat o pradă nespus de bogată. Era încântat de victorie: nu atât prin cele ce avea să ia, ci prin cele ce putea da înapoi; nu-i părea bine atâta de averile şi slava biruinţei, cât îi plăcea că se va plăti şi binefacerea şi omenia ce-i arătase Ptoâemeu. Dar n-a făcut nimic până ce n-a scris şi n-a cerut îngăduinţă de la tatăl său, Dacă i-a dat voie să facă ce-a şti şi cum o vrea, i-a încărcat cu daruri pe Kiles şi pe prietenii Iui şi i~a trimis acasă. Biruinţa asta 1-a izgonit din Siria pe Ptoâemeu şi 1-a i acut pe Antigon să se pogoare de la Kelene dorind să se bucure de vic torie şi să-şi vadă feciorul.

7. Fu trimis apoi de părintele sau spre a-i supune pe arabii nabateeni; acolo, învăluit prin pustiuri fără apă, trecu prin grele primejdii. Dar, firea lui ce nu

1) Oraş în Frigia de sus.

Se tulbura şi nici iiu se speria de nimic i-a înspăimântat pe barbari şi s-a întors luându-lc pradă multă şi şapte sute de cămile.

În vremea asta Seleuke, ce dobândise şi stăpânea acum împărăţia Babiloimlui, de unde fusese gonit de Antigon, purcese cu oaste multă să puie sub jugul său neamurile vecine cu India şi ţările Caucazului. Demetrios, socotind că va găsi Mesopotamia tară apărare, trecu Eufratul şi merse iute asupra Babiloniei; cuprinse o cetate, că erau două, alunga soldaţii lui Seleuke şi puse în ea şapte mii de ostaşi de ai săi. Coborî apoi spre mare poruncind soldaţilor să ia din ţară tot ce pot şi tot ce vor; prin fapta asta a întărit domnia lui Seleuke: căci a pustii o ţară şi a o părăsi înseamnă că nu vrei s-o păstrezi. Fiindcă Ptolemeu asedia Halicarnasul, îi alergă iute în ajutor şi-1 despresura.

8. Bună şi frumoasă treabă a fost asta. S-a născut apoi în inima lor nobila pornire de a elibera întreaga Eiadă robita de Cassandru şi Ptolemeu. Niciun rege n-a purtat un război mai frumos şi mai drept decât acesta: că bogăţiile ce le-au adunat umilindu-i pe barbari, le-au cheltuit în Grecia pentru glorie şi cinste. Când au hotărât ci să plutească spre Atena, un prieten î-a zis lui Antigon: de or putea lua cetatea aceasta, bine ar face s-o ţie pentru ci, ca pe o scară pe care să se suie în Grecia. Dar Antigon nu 1-a ascultat, ci i-a răspuns: „scara frumoasă şi neclintită este bunăvoinţa; Atena însă, lumina de strajă a lumii, curând vesti-vă omenirii gloria faptelor noastre”.

Mergea spre Atena Demetrios cu cinci mii de talanţi de argint şi o fâotă de două sute cincizeci de corăbii. Demetrios din Falera guverna oraşul în numele lui Cassandru; în Munichia era o garnizoană.

Plutind cu noroc şi pază ajunse Demetrios în faţa Pireului la 26 ale lunii Targhelion fără ca nimeni să bage de seamă. Când s-au ivit în zare corăbiile, toţi credeau că sunt ale lui Ptolcmeu şi se pregăteau a le primi cu alai. Târziu, cunoscând greşeala, alergară generalii să se împotrivească. Se l acu

învălmăşeală, cum e firesc când o cetate e nevoită să lupte cu duşmani ce debarcă pe neaşteptale. Toate gurile portului erau slobode: Demetrios tfecu şi

intră în port; acum oricine îl putu vedea bine. EI făcu semn de pe corabie şi ceru tăcere şi linişte. Toţi tăcură; dânsul, prin crainicul ce sta alături, vesti că 1-a trimis părintele său să aibă norocul să-i dezrobească pe atenicni, să alunge garnizoana mace-doniană, să le dea înapoi legile şi constituţia strămoşească.

9. Auzind aceste cuvinte mulţi lăsară îndată scuturile la picioare şi aplaudară; cu chiote-1 poftiră să pogoare din corabie, îl numiră binefăcătorul şi mântuitorul lor. Oastea lui Demetrios falerianul nu stătu niciun minut pe gânduri de a-1 primi pe învingător, chiar de nu şi-ar fi ţinut niciuna din făgăduieli: trimise totuşi o solie ca să-1 roage. Demetrios îi vorbi prietenos soliei şi la întoarcere-i dădu să-1 însoţească pe Aristodem, un prieten al tatălui său. Schimbarea aceasta de lucruri îl făcu pe falerian să se teamă mai tare de concetăţenii săi decât de vrăjmaş. Demetrios se îngriji de toate, şi cu mult respect pentru gloria şi virtutea acestui bărbat, îl trimise cu pază bună la Teba, cum ceruse el. Cât despre sine, zise că, înainte de a elibera oraşul şi a goni garnizoana el nu va intra în

1) Targhelion corespundea perioadei 15 aprilie – 15 mai cetate, cu toată dorinţa ce o are. Încinse Munichia cu şanţ şi val şi-şi îndreptă liota spre Megara, apărată de oastea lui Cassandru.

Aici auzi ca ar dori să-1 vadă Cratesipolis, văduva lui Alexandru, ce fusese feciorul Polisperei, femeie foarte frumoasă ce locuia atunci la Patras. Lăsă deci oastea în faţa Megarei şi se duse însoţit de câţiva soldaţi mai sprinteni. Se despărţi apoi şi de ei şi-şi întinse cortul mai la o parte, ca să nu o vadă nimeni pe femeie când va veni la el. Prinseră de veste nişte duşmani şi-1 atacară când nici nu se aştepta. Bl, speriat, aruncă pe umeri o manta rufoasă şi o rupse la fugă, scăpând ca prin urechile acului să nu fie prins în chip ruşinos din pricina nestăpâniţii poftelor. Duşmanii i-au luat cortul, cu hanii ce erau înăuntru, şi s-au dus. După ce au luat Megara, se apucară soldaţii de prădat şi numai cu multe rugăminţi au putut atenienii să-i scape pe megarieni; Demelrios dădu afară garnizoana macedoniană şi eliheră cetatea, în vălmăşagul acestor treburi îşi aduse aminte de filosoful Stilpon, bărbat ce avea i'aima că vrea să trăiască până Ia sfârşit o viaţă fără zbucium. II chemă deci la sine şi-1 întrebă de nu i-au luat soldaţii săi ceva. „Nu, răspunse el în grai laconian, căci n-am văzut pe nimeni ducându-se cu ştiinţa mea.” Toţi robii, aproape, fuseseră furaţi, într-o zi. Îi vorbea De-metrios cu multă prietenie lui Stilpon şi Ia despărţire-i zise: „Vă las, Stilpon, oraşul liber”'. „Adevărat, răspunse el, căci nu ne-ai lăsat mei un rob.”

10. VSe întoarse apoi iarăşi la Munichia; o cuprinse, alungă oastea şi-i dărâmă întăriturile. Atunci atenicnii îl poftiră şi-1 primiră în oraş. El intră, adună poporul şi restabili vechea constituţie; făgădui c-are să vină din partea tatălui său o sută cincizeci de mii de medimne de grâu şi lemnul trebuitor construcţiei a o sulă de trireme. Astfel, Atena îşi primi din nou constituţia democratică după cincisprezece ani; în vremea scursă de la războiul lamiac până la bătălia de la Kranon, în aparentă fusese un regim oligarhic, de fapt însă, din pricina puterii lui Demetrios din Falera. O adevărată monarhie în ceea ce-1 priveşte pe Demetrios, aşa de mare şi strălucit prin facerile sale de bine, 1- au lăcut urâcios şi nesuferit atenieuii prin lipsa de măsură în onorurile ce i-au

votat. Căci întâi şi întâi ei au dat titlul de rege lui Demelrios şi Antigon, titlu de care se feriseră amândoi şi care până atunci fusese purtat numai de adevăraţii coborâtori din Filip şi Alexandru, neatins şi neluat de ceilalţi urmaşi. Singuri dânşii i-au pus în rândul zeilor mântuitori şi desfiinţând arhontele eponim, magistratură strămoşească, au ales în locu-i un preot al zeilor mântuitori, al cărui nume să fie pus în capul decretelor şi contractelor. Au votat să fie ţesut chipul lor, alături cu al zeilor, pe vălul Atenei. Locul unde s-a pogorât întâi din car, 1-au sfinţit şi au clădit pe el un altar, numit al lui Demelrios Pogorâtul. Pe lângă cele zece triburi au mai făcut două: demetriad şi antigoniad şi au urcat la sase sute numărul senatorilor, căci fiecare trib îşi alegea cincizeci de membri.

11. Dar urâtă din cale-afară a fost născocirea lui Stratocle, autorul, de altfel, al tuturor acestor subţiri şi înţelepte linguşiri: el a propus şi a făcut să se voteze ca deputaţii trimişi prin decretul poporului la Antigon să se numească teori, ca şi cei ce duc jertfele tradiţionale în numele cetăţilor, la Pythia şi Olimpia, în vremea serbărilor eline. De altminteri, Stratocle acesta era un om fără ruşine, un stricat; el credea că imită prin caraghioslâcurile şi prin neobrăzarea sa în faţa poporului libertatea în gesturi şi cuvinte a vechiului Cleon. Luase ţiitoare în casă pe-o femeie stricată, Filaria; odată-i cumpără aceasta clin piaţă, pentru masă, creier şi gât. „Doamne, zise ci, ai târguit mingii cu care ne jucăm noi, oamenii politici.” Când au fost bătuţi ateni-enii în lupta navală de la Amorgos ', dânsul se grăbi să ajungă înaintea curierilor, trecu încoronat prin Ceramic şi vesti poporului că au biruit, făcu să se decreteze apoi acordarea de jertfe de mulţumire zeilor şi să se împartă, fără plată, carne triburilor. Când au sosit pe urmă cei ce aduceau rămăşiţele flotei sfărâmate şi când poporul mânios îi ceru socoteală, el, fără să-i pese, înfruntă strigătele mulţimii înfuriate: „Ei! Aţi păţit ceva dacă aţi petrecut două zile?” Iacă, aşa era de neobrăzat Stratocie!

12. Dar au fost şi alte linguşiri ce „frigeau mai tare ca focul”, cum zice Aristofau '. Unul. Nu mai ştiu cine, întrecu în slugărnicie pe Stratocie: ci făcu o lege ca să fie primit Demctrios, de câte ori ar veni la Atena, cu jertfele şi darurile cuvenite lui Demeter şi lui Dionysos, iar atenianul ce-i va întrece pe ceilalţi prin luxul şi cheltuiala găzduirii, să capete din visteria statului o sumă de bani pentru ofrandă, în sfârşit, au schimbat numele lunii Munfchfon în Demetrioii, ultima zi a fiecărei luni au numit-o Demetrinde, iar sărbătorii Dionysiace i-au dat numele Demetrincc.

Zeii au arătat multe semne: a venit un vârtej şi-a rupt în două, pe când îl duceau prin Ceramic, vălul zeiţei pe care hotărâseră dânşii să se pună chipul lui

1) Una din insulele Sporade Amiralul Macedoniei, Cbtus, în numele lui Antipater, 1-a înfrânt pe Ection, comandantul flotei ateniene.

2) Aristofan, în comediile Aharmemi şi Cavalerii

Antigon şi Demetrios, alături cu al Atenei şi Zeus. În preajma altarelor acelora, pământul se acoperi de cucută, buruiană ce nu prea creşte altfel prin locurile acelea. In ziua când serbau dionysiile, a trebuit să se risipească alaiul din pricina frigului mare şi nepotrivit cu vremea; căci a căzut o brumă groasă,

care a stricat nu numai viile şi smochinii, dar şi grânele toate, fiind ' 'li aproape neînspicate. De aceea Philippide % duşmăniţidu-1 pe Stratoclc, a scris cu prilejul acesta, într-o comedie, următoarele versuri împotriva lui:

Acel, din a cărui pricina cade bruma pe vii, j Nelegiuitul, din a cărui vina pieptul se rupe în două, Cel ce a zeilor cinste la oameni o da Aceki nu comedia, ci poporul primejduieşte.

Philippides era prieten bun cu regele Lysimah: de hatârul lui, multe bunătăţi dăruise Craiul poporului atenian. Credea Lysimah că arc să-i meargă bine de-1 întâlnea pe Philippide când pornea la vreo treabă ori la război. Era şi o fire cinstită şi cuminte poetul aeesta şi nu-1 plictisea pe rege, nici nu se arăta linguşitor şi slugă plecată. Odată, Lysimah stătea ca el de vorbă prieteneşte şi-i zise: „Philippide, spune ce să-ţi dau din ce am eu? 1' „Ce vrei, răspunse acesta, numai tainele tale nu.” înadins i-am pus unul lângă altul pe Philippide şi pe Straloclc, pe omul ce vorbeşte de la tribună lângă cel ce vorbeşte de pe scenă.

13. Dar, din toate onorurile, iată unul ce trece orice margine şi nu se mai înţelege: Dromoclide din Sfeta

1) Poet dm Noua Comedie, a compus 54 de piese, din care s-au păstrat numai câteva fragmente propuse ca în ceea ce priveşte dedicarea scuturilor de la Delii sa se consulte oracolul lui Demetrios. Voi transcrie înseşi cuvintele decretului: „într-un ceas hun! A hotărât poporul să aleagă un atenian, care să meargă la Mântuitor şi, după rostirea rugăciunilor obişnuite, să-1 întrebe pe Demetrios Mântuitorul, cum va face în chip mai pios, mai bine şi mai grabnic consacrarea otran-delor; orice va hotărî el, poporul va face întocmai”. Astfel, bătându-şi joc, 1-au scos din minţi pe Demetrios, care nici altminterea nu era teafăr la cap.

14. Neavând nicio treabă atunci în Atena, se însura cu Euridice, o văduvă care se pogora din neamul vestitului Miltiade; ea fusese măritată cu Ofeltes, des-potuî Cirenei şi, după moartea soţului, venise înapoi la Atena. Atenienii socoteau că-i marc cinste şi un hatâr nuota aceea pentru oraş. La însurat însă era totdeauna gata Demetrios şi avea mai multe neveste deodată; dar mai cinstită şi ţinută în seamă era Fila, din pricina tatălui ţ ei, Antipater, şi a fostului ei bărbat, Crater, singurul [din toţi urmaşii lui Alexandru ce lăsase după sine mai^ multă părere de rău în inima maccdonienilor. Tatăl său l-a hotărât pe Demetrios, ce era tânăr de tot, să o ia de nevastă pe Fila, femeie trecută aproape. Lui nu-i prea era pe plac şi Antigon, se zice, i-a şoptit la ureche parodiind un vers al lui Euripide:

Un folos de urmăreşti, trebuie să te însori, potrivind la măsură în loc de „trebuie să fii rob” pe, „trebuie să te însori”. Dar, astfel o cinstea şi pe Fila; cât şi pe celelalte neveste, căci în faţa lumii trăia fără j ruşine cu toate hetairele, ba şi cu femei măritate. Pentru nestăpânirea asta n-a fost rege mai ocărât ca el pe vremea aceea.

15. Fiindcă I-a chemat tatăl său să facă război cu Ptolemcu pentru Cipru, n-avu îneotro şi trebui să as culte: nu-i părea însă bine că părăseşte războiul Gre ciei, mai frumos şi mai glorios. Trimise solie la Clcon, general al lui Ptolemeu, ce comanda ostile din Corint şi Skyon, şi-i dădu bani ca să lase

oraşele libere, dar aeela nu primi. Atunci se îmbarcă, luă oaste şi porni iute spre Cipru, unde-1 întâlni pe Menelaus, fratele lui Ptolemeu, dădu lupta şi-1 bătu. Veni apoi însuşi Ptole meu cu multă pedestrime şi multe corăbii, începură cu ameninţări şi schimburi de cuvinte fanfaroane.

Acela îi spunea lui Demetrios să plece înainte de a fi călcat în picioare de ostile sale. Demetrios tj răspun dea că-i îngăduie să plece de-şi retrage garnizoanele din Corint şi Skyon.

Dar nu numai dânşii, ci toţi craii aşteptau cu grijă slârşitul acelei bătălii; căci victoria avea să aducă biruitorului nu numai Ciprul şi Siria, dar şi puterea supremă şi Iară margini peste toţi şi peste toate.

16. Ptolemeu înainta cu o sută cincizeci de corăbii şi porunci lui Menelaus ca, atunci când lupta va fi în toi. Să iasă din Sal amina cu şaizeci de vase, să lovească în spate flota lui Demetrios şi s-o învălmăşească. Demetrios aşeză în faţa celor şaizeci de corăbii zece, destul spre a le împiedica să iasă, fiind îngustă gura portului; pe capurile ce înaintau în apă puse pcdestrimea, iar în largul mării desfăşură flota de o sulă optzeci de vase. Printr-un atac viguros şi năpraznic rupse frontul lui Ptolemeu: acesta, învins, abia putu fugi cu opt corăbii, singurele care au scăpat.

Celelalte au fost avariate în luptă, iar şaptezeci au fost prinse cu oameni cu toi. Din mulţimea de servi tori, prieteni, femei, arme şi maşini, găsită pe vasele de transport ce şedeau cu ancorele aruncate, nimic n-a scăpat: toi a luat Demetrios şi a dus în tabăra sa. Printre femei se afla şi vestita Lămia; la început, fusese preţuită pentru arta ei, ca una ce cânta minunat din fluier, iar mai pe urmă slăvită pentru încântatearea-i frumuseţe, în vremea aceea, frumuseţea i se cam trecuse iar Demetrios era mult mai tânăr decât ea; totuşi, prin graţia ci, aşa de bine îl prinse în mreje şi asa-1 stăpâni, încât Demetrios, îndrăgitul atâtor femei, numai pe dânsa o iubea. După lupta de pe mare, Menelaus nu mai avu chip de împotrivire, ci cată să-i dea lui Demetrios Salamina, cu flota şi oastea ce număra o mie două sute de călăreţi şi

douăsprezece mii de pedestraşi.

17. Acestei frumoase şi mare biruinţe, i-a adăugat Demetrios podoaba omeniei şi blândeţei sale: i-a îngropat cu pompă pe duşmanii morţi, a slobozit prinşii, a dăruit atenienilor din prada o mie două sute de armuri. Ca să ducă ştirea victoriei părintelui său. 1-a trimis pe Aristodem din Milet. Acesta era curteanul cel mai meşter în linguşiri; iar atunci, ea să dea mai multă strălucire faptului, a născocit una care le-a pus vârf la toate: cum veni de la Cipru, nu lăsa corabia să se apropie de ţărrn, ci o propti cu ancore în largul mării şi dădu aspre porunci să nu se urnească nimeni. Se coborî singur într-o luntre şi pleacă spre Antigon, care aştepta cu nerăbdare sfârşitul bătăliei, frământat de îndoială şi grijă, cum e firesc la un om ce-şi pusese în cumpăna norocului atât de mari interese. Ştirea că vine Aristodem mai tare 1-a tulburat încă, şi greu îl răbda inima să rămână acasă; îi trimitea unul după altul slujitori şi prieteni să- 1 ispitească să spună ce-a fost. Dar un cuvânt nu răspundea nimănui Aristodem. Ci, încet şi cu o faţă de pe care nu puteai ghici nimic, în tăcere adâncă mergea. Speriat cu totul şi nemaiţinându-se cu firea, Antigon îi ieşi înainte la uşă lui Aristodem, care tocmai intra în palat, urmat de multul norod

ce alerga înspre acolo Când fu lângă rege. Întinse dreapta şi zise cu iios: „Să trăieşti, rege Antigon! L-am biruit pe Ptolemeu în lupta navală, avem Ciprul şi şaisprezece mii opt sute prizonieri”. Iar Antigon: „Să trăieşti şi tu! Dar, pe Zeus, îţi vei primi pedeapsa că ne-ai chinuit aşa, căci îţi vei lua mai târziu răsplata bunei ştiri”

18. Imediat, norodul întreg cu urale şi chiote îi proclamă regi pe Antigon şi pe Demetrios; îndată prietenii i-au pus coroana pe frunte lui Antigon, iar lui Demetrios îi trimise părintele său diadema şi-i dădu într-o scrisoare titlul de rege. Cei din Egipt, când au auzit, 1-au proclamat şi dânşii rege pe Ptolemeu spre a nu părea abătuţi de înfrângere. Ceilalţi urmaşi se răbiră care mai de care să-şi ia titlul acesta. Lysimah începu să poarte coroană, iar Seleuke, ce până atunci, numai cu barbarii se purta ca un rege, începu şi cu elenii a se arăta la fel. Numai Cassandru, cu toate că şi în vorbă şi în scris toţi îl numeau rege, îşi iscălea scrisorile ca şi mai înainte.

Nu schimbaseră dânşii numai haina şi numele: altfel simţeau, altfel gândeau; erau mai fuduli cu oamenii, mai semeţi în vorbe; ca şi actorii tragici ce schimbă odată cu haina şi mersul şi chipul de a sta culcat şi tonul. Mai aspri erau acum în poruncile lor şi îcpădară masca familiarităţii ce făcea să apară mai blândă şi mai puţin supărăcioasă pentru supuşi puterea lor Iată ce urmări şi ce schimbări aduse pe tot întinsul pământului glasul unui singur linguşitor!

19. După victoria lui Demetrios la Cipru, cu trufaşe gânduri purcese curând Antigon asupra lui Ptolemeu, în fruntea a numeroase oşti, în vreme ce feciorul său se ţinea pe lângă ţărm cu multe corăbii, în ce fel avea să se termine acest război, i s-a arătat în vis lui Mediu, prietenul lui Antigon. Se făcea că Antigon, cu toate ostile sale, alerga într-o cursă dublă, repede şi cu vioiciune la început, apoi încet, tot mai încet; când trecu pe lângă semn se simţi aşa de slab şi gol de suflet, că abia se mai mişca.

El se lovi într-adevăr pe uscat de multe greutăţi, iar pe mare, Demetrios, bătut de straşnice furtuni, se văzu în primejdia de a fi aruncat pe ţărmuri stâncoase şi fără porturi; pierdu corăbii multe şi se întoarse fără ispravă. Era atunci Antigon aproape de optzeci de ani. Mergea anevoie la oaste, nu atâta din pricina bătrâneţii cât din pricina trupului său mătăhălos, greoi; de aceea îşi trimitea feciorul, care, norocos şi încercat în lupte, era acum în stare să biruie toate greutăţile şi se făcea a nu vedea desfrâul, luxul şi zaiafeturile lui. Căci, în vreme de pace, când treburile îi dădeau răgaz, Demetrios sor afunda cu nepăsare în plăceri până peste cap, dar la războaie era cumpătat ca un înţelept.

Se spune că, în vremea când o îndrăgise el tare pe Lămia, se întoarse de la un drum şi-1 sărută pe tată-său; acesta-i zise zâmbind: „Parcă ai săruta-o pe Lămia, copile”. O dată, iar, băuse câteva zile în şir şi-i spunea că n-a ieşit din casă, căci 1-a necăjit o curgere „Am auzit, răspunse Antigon, dar curgere din Tasos ori din Chios?” Alta dată i se spuse că-i bolnav şi se duse să-1 vadă; la uşă dădu peste un băiat frumos. Intră, se aşeză lângă el şi-i pipăi pulsul. Demetrios îi zise că tocmai acum 1-a lăsat fierbinţeala. „Tocmai, copile, am întâlnit-o şi eu la uşă când ieşea!” Trecea uşor peste asemenea lucruri de hatârul destoiniciei sale.

Sciţii, când beau şi se îmbată, zbârnâie coardele arcurilor spre a trezi curajul adormit de plăceri; De-metrios însă, ori se deda petrecerilor ori afacerilor serioase; nu le amesteca unele cu altele şi era neîntrecut la pregătirile războiului.

20. Părea totuşi un general mai priceput la pregătirea oştilor decât la întrebuinţarea lor. Voia sa aibă tot ce-i trebuie şi din belşug. De două lucruri nu se sătura niciodată: de a avea maşini şi corăbii uriaşe şi de plăcerea de a le privi. Minte născocitoare şi ochi ager, nu risipea în jucării de copil ori în inutile ocupaţiuni iubirea sa înnăscută pentru arte, ca alţi regi ce cântau din fluier, pictau ori sculptau. Astfel, ^Ero-pos din Macedonia, când n-avea treabă, îşi petrecea vremea lucrând măsuţe ori lămpiţe. Atalus Filometor cultiva ierburi otrăvitoare şi nu numai măselariţa ori ştirul, ci şi cucuta de apa, omeagul şi suliţica; le semăna şi le răsădea el singur în grădinile regale şi se străduia să cunoască proprietăţile sucurilor, ale seminţelor şi să le culeagă la vreme. Regii părţilor se mândreau că singuri îşi făureau şi-şi ascuţeau vârfurile de săgeţi. Ei bine, la Demetrios chiar lucrurile făcute de mână aveau ceva regesc şi meşteşugul său nu era lipsit de un fel de măreţie. Operele sale vădeau înălţimea şi cutezanţa gândului unite cu o mare risipă de artă: erau vrednice şi de mintea şi de averea şi de mâna unui rege. Mărimea lor îi umplea de uimire chiar şi pe prieteni, frumuseţea lor îi încânta parcă şi pe duşmani. Stăteau şi se minunau duşmanii privind corăbiile sale cu câte cincisprezece sau şaisprezece rânduri de lopeţi ce pluteau pe lângă ţărmul lor; iar la maşinile sale de asediu se uitau cei înconjuraţi ca la nişte comedii. Probă sunt faptele următoare: Lysimah, craiul ce-I ura cel mai tare pe Demetrios, venise cu oaste să

despresoare oraşul Sole ' din Cilicia, asediat de acela; trimise şi-1 rugă să-i arate maşinile şi corăbiile făcând manevre. Dacă le-a văzut, a plecat mirmnân- du-se, Rhodienii, împresuraţi multă vreme de el, după ce au făcut pace, au cerut vreo două hefepole2să aibă amintire şi de puterea lui şi de vitejia lor.

21, Se războia cu rhodienii. Fiindcă se aliaseră cu Ptolemeu. El apropiase de ziduri cea mai mare maşină de război: în formă de piramidă trunchiată, pătrată la bază, cu laturile de jos lungi de patruzeci şi opt de coţi, iar muchiile înalte de şaizeci şi şase de coţi ce mergeau îngustându-se la vârf. Înăuntru erau mai multe caturi, împărţite în odăi; partea ce venea spre duşman era deschisă şi la fiecare etaj avea portiţe mici prin care împroşcau vrăjmaşul cu fel de fel de săgeţi şi suliţi. Maşina era îmbâcsită cu ostaşi iscusiţi în tot felul de lupte. Fără să se clatine şi fără să se aplece încoace şi încolo, ea înainta fixă pe baza ei, ţeapănă şi cumpănită, cu-n zgomot asurzitor: umplea de spaimă sufletul şi desfăta totodată ochiul privitorilor.