52. Când Arminius a fost prins şi s-a vestit ca Caesar vine cu armată asupra cetăţii, atunci toţi se îndreptară spre Cato. Poporul, şi Pompei chiar, mărturisi că numai Cato a presimţit de Ia început şi cel dintâi a vestit public planurile lui Caesar. „De-ar ii crezut ce spuneam şi vă sfătuiam careva dintre voi, nu v-aţi teme de un om acum şi n-aţi avea nădejdea într-un singur om”. Pompei spuse că a văzut mai bine viitorul Cato şi că dânsul a lucrat mai mult ca prieten. Cato sfătui Senatul să-i încredinţeze lui Pompei conducerea afacerilor. Acei care fac relele mari găsesc şi lucrurile bune. Dar Pompei n-avea armată şi recrutările pe care le făcuse dovedeau slabul devotament pentru cauza sa; aşadar, părăsi Roma. Cato, hotărât să-1 însoţească în fuga lui, îl trimise în secret lui Munatius, în ţara bruţilor ', pe cel mai tânăr din cei doi fii ai săi şi-1 ţinu pe cel mare lângă el. Cum casa lui şi fetele cereau să aibă pe cineva care să aibă grijă de ele, o luă înapoi pe Marcia, care avea foarte marc avere, căci Hortensius, la moartea sa, o lăsase moştenitoare. Asta i-o impută iar Caesar lui Cato: că prefera bogăţia şi lăcomia, căci de avea nevoie de femeie, de ce s-o cedeze altuia şi de n-avea nevoie, de ce s-o ia înapoi? I-o dăduse lui Hortensius numai ca pe o momeală, împrumutându-i-o pentru a o lua înapoi bogată. Dar la aceste calomnii se poate răspunde cu versurile lui Euripide ':
Mai întâi sunt lucruri tainice, căci e nedemn, După mine, să te acuze că eşti las, Heracle.
Căci tot una-i să-1 insulţi gratuit pe Heracle şi să-i reproşezi că-i laş, ca şi a-i imputa lui Cato o lăcomie Brutina sau Calabria.
Din Heracle furios ruşinoasă. Se poate ca purtarea sa faţă de soţie nu fusese fără reproş; asta ar fi o chestiune de examinat. După ce a luat-o înapoi pe Marcia şi i-a dat grija casei sale, s-a dus după Pompei. Din ziua aceea se spune că nu şi-a mai tăiat părul şi barba; nu mai puse coroană pe cap şi persevera până Ia moarte în doliu. Atunci, obţinând prin sorţi Sicilia trecu la Siracuza; auzind că Asinius Folio a sosit de la inamici cu oastea la Mesena, trimise cuvânt, cerând trecerea. Polio, din partea sa, îi ceru lui Cato informaţii asupra schimbării ce se petrecuse în afaceri şi-1 înştiinţa că Pompei a părăsit cu totul Italia şi că are castrele la Dirachium. „Ce întunecate sunt drumurile providenţei!” exclamă Cato la această veste. Când Pompei nu punea în purtare nici dreptatea nici raţiunea a fost totdeauna de neînvins; acum, când vrea să salveze patria, când luptă pentru libertate, norocul 1-a părăsi7. „Am destule trupe pentru a-1 goni pe Asinius din Sicilia; dar el aşteaptă o armată mai mare decât cea pe care o are acum; nu vreau să pustiesc insula, atrăgând în ea
războiul.” Ii sfătui, deci, pe siracuzani să se alăture de partidul cel mai tare ca să se rereasca de pagube şi se îmbarcă.
Când sosi la Pompei, fu mereu de aceeaşi părere; să se prelungească războiul, în speranţa că se va ajunge la o împăcare; voia să prevină o luptă în care Roma, împărţită, va vedea fără voie partidul cel mai tare trecut prin ascuţişul săbiei, îl făcu pe Pompei şi pe cei care alcătuiau sfatul său, să ia câteva măsuri potrivite acestui plan. Fu oprit de a se prăda vreun oraş supus romanilor şi de a face să piară vreun roman aiurea decât pe câmpul de bătaie. Aceasta îi aduse gloria şi-i atrase pe mulţi de partea lui Pompei, încântaţi fiind de omenia şi blândeta sa.
54. Trimis în Asia, ca să fie de folos celor ce adunau acolo corăbii şi armată, o luă pe soră-sa, Servilia, şi pe copilul lui Luculus, născut din ea, căci Servilia, de când rămăsese văduvă, nu se mai despărţea de fratele său. Punându-se sub paza lui Cato, împărtăşind de bunăvoie călătoriile şi
frugalitatea sa, slăbise mult zvonurile care umblau despre purtarea lui. Totuşi, Caesar nu 1-a cruţat de calomnii pe Cato. Legaţii lui Pompei nu s-au folosit, se pare, de Cato, decât la Rhodos, pe ai cărei locuitori el îi atrase de partea sa. Le încredinţa pe Servilia şi pe copilul ei şi se întoarse la Pompei, care adunase acum o mare armată şi pe mare şi pe uscat. Mai ales acum Pompei îşi dădu pe faţă intenţiile secrete, întâi se gândise să-i dea lui Cato comanda flotei, compusă din cinci sute de corăbii, fără vasele uşoare şi de observaţii şi cele fără punte, care erau foarte multe; dar curând, se gândi, sau singur sau după sfatul unui prieten, 'că n-avusese alt scop Cato decât să redea libertatea patriei, şi că, în aceeaşi zi în care ar fi fost Caesar învins, Cato, cu forţele de care dispunea 1- ar fi obligat pe Pompei să depună armele şi să se supună respectului legii; deşi vorbise cu Cato de asta, îi dădu comanda flotei lui Bibulus.
Cato nu arătă, cu toate acestea, mai puţină tragere de inimă. Iată, se povesteşte că într-o luptă înainte de Dirachiurti, Pompei, ţinând un discurs de încurajare armatei şi fiecare din legaţii săi făcând la fel din ordinul său, soldaţii îl ascultau rece şi în tăcere. Cato veni după toţi ceilalţi şi le spuse, pe cât îi îngăduiau împrejurările, ce ne învaţă filosofia despre libertate, despre moarte şi glorie; vorbi cu aprindere şi-şi termină discursul printr-o invocaţie către zei, ca prezenţi la lupta ce avea să se dea şi ca martori ai curajului cu care fiecare va apăra patria. Un aşa de mare strigăt il cato cel tânăr s-a ridicat şi aşa de puternic a fost mişcată armata, încât toţi şefii, plini de nădejde, au pornit la primejdie. Puseră pe fugă pe duşmani şi-i bătură; dar norocul lui Caesar le răpi cinstea unei biruinţe complete, din pricina temerei excesive a lui Pompei, care nu s-a încrezut în norocul său. Dar asta s-a scris în Viaţa lui Pompei Toţi se bucurau şi se mândreau cu acest succes. Cato însă, deplângea patria şi blestemata sete de domnie; era trist văzând atât de mulţi şi de viteji cetăţeni căzuţi sub loviturile frăţeşti.
55. Când Pompei, urmărindu-1 pe Caesar, ajunse în Tesalia, după ce părăsise în Dirachium multe arme, averi, trupuri de-ale rudelor şi prietenilor, îl lăsă ca şef şi paznic al tuturor pe Cato, cu cincisprezece cohorte, şi din cauza încrederii în el, dar şi a temerii. Căci ştia că, de va fi învins, dânsul îi va fi cel
mai credincios, iar de va birui el, nu-i va permite, de va fi de faţă, să se folosească de situaţie cum îi va plăcea. Dar şi alţi mulţi bărbaţi de seamă au fost aruncaţi la Dirachium alături de Cato.
După înfrângerea de la Farsala, Cato hotărî că, de trăieşte Pompei, să-i păstreze neatinse legiunile; iar dacă a murit, să treacă armata în Italia şi dânsul să fugă, să trăiască cât mai departe de tiranie. Trecu deci la Corciră, unde era flota, îl găsi aici pe Cicero şi voi să-i cedeze comanda, Cicero fiind fost consul, pe când el nu fusese decât pretor; Cicero refuza şi plecă în Italia. Fiul lui Pompei, mândru şi arogant, voia să-i pedepsească pe cei ce părăseau armata şi se pregătea să pună mâna pe Cicero, cel dintâi. Cato îi înţelese gândul, îl dojeni deoparte şi-1 mai îmblânzi, încât fu clar că 1-a salvat pe Cicero de la moarte şi a redat celorlalţi imunitatea.
56. Bănuind că marele Pompei a trecut în Egipt sau în Libia şi, grăbit de a fi lângă el, se îmbarcă cu oastea ce o avea; dar înainte de a desfăşura pânzele, îngădui acelora dintre ei care simţeau puţină dragoste de a-î urma să aleagă şi le lăsă libertatea de a se duce ori de a rămâne.
Ajuns în Africa, pe drum se întâlni cu Sextus, Hui cel mai mic al lui Pompei, care-i vesti moartea, în Egipt, a tatălui său. Toţi suportară cu greu această pierdere, dar nimeni nu mai voia să asculte de vreun alt şef când Cato era de faţă. De aceea şi Cato se ruşina să lase atâţia viteji soldaţi, care dăduseră dovadă de credinţa lor, singuri şi fără sprijin în ţară străină; primi deci comanda şi debarcă la Ckene, Locuitorii îi îngăduiră să intre, deşi abia cu câteva zile înainte îi închiseseră porţile lui Labienus. In Circne află că vScipio, socrul lui Pompei, care fusese bine primit de regele lubă şi Atius Varus şi căruia Pompei îi dăduse guvernarea Africii, se afla acolo cu o armată: decise să se ducă şi el la dânsul. Fiindcă atunci era iarnă, luă calea pe uscat, după ce adună măgari mulţi ca să ducă apă, să tragă carele şi un bagaj enorm. Ducea şi nişte oameni, numiţi psili, care vindecau muşcăturile de şerpi, sugând cu gura veninul şi care potoleau şi înmuiau prin descântecele lor vrăjitoreşti furia acestor animale. Vreme de şapte zile cât ţinu drumul, fu în continuu în fruntea trupelor, fără a se urca vreodată pe cal ori pe vreun alt animal. De altfel, masa o lua stând jos, căci din ziua când aflase de înfrângerea de la Farsala, nu se mai culca decât pentru somn. După ce a petrecut iarna în Africa Cato se puse în marş cu armata, care număra vreo zece mii de oameni.
1) In 48 sau 47 îH
57. Lucrurile stăteau prost din pricina neînţelegerii şi agitaţiei dintre Scipio şi Varus, care erau obligaţi să-i facă curte lui lubă, insuportabil prin mândria şi îngâmfarea sa, din cauza puterii şi bogăţiei lui. Când s-a întâlnit prima dată cu Cato şi-a pus scaunul între Scipio şi Cato. Dar. Acesta îşi luă îndată scaunul şi-1 duse lângă Scipio, pe care-1 puse în mijloc, deşi-i fusese duşman şi publicase contra sa un pamflet plin de insulte. Cu toate acestea, nu i-au fost recunoscători pentru acest act de curaj; ba i se imputa chiar. - că plimbându-se în Sicilia cu Filostrate, îl pusese pe filosoful acesta la mijloc, în cinstea filosoliei. Oricum ar fi fost, Calo, în această ocazie, înfrânse obrăznicia lui lubă, care le dăduse lui Scipio şi Iui Varus rolul de satrapi ai săi; dânsul îi
împacă pe aceşti doi generali.
Amândoi erau de părere să ia Cato comanda armatei. Scipio şi Varus fură cei dintâi care-i cedară şi rămâneau primii săi legaţi. Dar Cato răspunse că nu va călca legile pentru apărarea cărora se făcea război celor ce le violase, că dânsul nu era decât propretor şi nu va comanda în faţa unui proconsul. Scipio, într-adcvăr, fusese numit proconsul. De altminteri, numele său inspira trupelor încredere; nimeni nu se îndoia de victorie când un Scipio comanda în Afriea. Scipio se puse deci în fruntea armatei: întâi, ca să-i faeă plăcere lui lubă, voi să-i ucidă, fără deosebire
11 de vârstă şi sex, pe toţi locuitorii Uticii ' şi să distrugă până la temelie oraşele, pentru că le bănuia a (i de partea lui Caesar.
1) Pe coasta Africii, lângă promontoriul Iui Apollo, care e în fata Siciliei î
58. Cato protestă cu indignare în sfat, invocându-i pe zei contra acestei cruzimi şi izbuti, cu mare greutate, să-i scape pe locuitorii Uticii. În fine, la rugăciunea acestora şi Ia stăruinţa lui, Scipio se însărcina cu paza oraşului, ca să n-ajungă Caesar stăpân, cu voie ori cu sila. Locul era de folos în toate pentru acei ce-1 ocupau. Avea de toate şi Cato îl aduse în stare şi mai bună încă. Într-adevăr, adună provizii imense de grâu, drese zidurile, făcu turnurile mai înalte şi înconjură tot locul cu un şanţ adânc, apărat de mai multe forturi. Puse tot tineretul din Utica sa locuiască în aceste forturi, după ce îl dezarma, şi ţinu restul locuitorilor în oraş; în fine, observă cu foarte mare grijă să nu fie nici prădaţi, nici maltrataţi de armata romană. Trimise, de asemenea, celor ce erau în castre, arme, bani şi grâu. Făcu din oraş, într-un cuvânt, arsenalul armatei.
Sfatul pe care i-1 dăduse lui Pompei, îl dădu şi lui Scipio: să nu dea lupta cu un duşman plin de vitejie şi experienţă, ci să lungească războiul şi să aştepte binefacerea timpului, care roade vigoarea tiraniei. Scipio, mândru din fire, dispreţul sfatul şi merse chiar până să-1 taxeze pe Cato de laş: îl întrebă, într-o scrisoare, dacă nu-i e de ajuns că stă într-o cetate bine întărită şi să nu caute să-i. împiedice pe ceilalţi de a executa curajos hotărârile lor. Cato răspunse acestei scrisori că este gata să ia soldaţii şi călăreţii pe care i-a adus în Libia şi să treacă în Italia, pentru a-1 scuti pe Caesar de a-1 atrage acolo. Scipio îşi bătu joc de oferta sa. Cato nu-şi ascunse părerea de rău că i-a cedat comanda armatei, căci Scipio conducea rău războiul şi chiar de ar ieşi victorios, cu toate că nu i se părea posibil, se va folosi de victorie faţă de concetăţenii săi fără măsură; că. Dacă va fi un noroc şi va fi Caesar învins, nu va rămâne în Roma, ci va fugi de asprimea şi cruzimea lui Scipio, care arătase atunci duşmănie chiar şi aruncase multe ameninţări în contra multor cetăţeni de seamă. S-a întâmplat mai iute decât s-a aşteptat, înserase bine şi veni din castre ştirea că la ceasul al treilea a fost o mare luptă la Tapsus, că situaţia e pierdută cu totul şi Caesar e stăpân pe tabere; Scipio şi lubă cu puţini oameni au fugit, iar cealaltă oaste s-a prăpădit.
59. Vestea acestei pierderi, adusă în oraş în timp de noapte şi de război, produse tulburare în spirite, cum se poate lesne închipui; locuitorii, speriaţi, putură cu greu fi ţinuţi în oraş. Dar Cato se duse la ei, îi aresta pe cei care alergau pe străzi strigând cu glas tare. Îi mângâie pe cât putu şi, de nu le-a
potolit frica, a făcut cel puţin să înceteze prea marea spaimă şi tulburare, arătându-le că înfrângerea nu poate fi aşa de mare cum se spune şi că aproape totdeauna se exagerează ştirile rele. Sfârşi prin a potoli tumultul. A doua zi, în zori, dădu veste să se adune în templul lui Jupiter Cei trei Sute, care formau sfatul său şi care erau romani aşezaţi în Africa pentru afaceri de comerţ şi bancă, cu toţi senatorii prezenţi în Utica şi cu copiii lor. Pe când se strângeau la adunare, se duse singur la locul arătat, fără a avea vreo nelinişte pe faţa şi cu o stăpânire de sine aşa de mare ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ţinea în mână o carte pe care o citea: erau conturile ce arătau mijloacele de război ce se aflau în oraş: maşini, arme, provizii de război, arcuri, soldaţi. Când se adunară toţi, Cato adresa cuvântul mai întâi Celor trei Sute şi le lăudă dragostea şi credinţa pe care o arătaseră ajutându-1 cu averile lor, cu trupurile şi sfaturile lor. Îi îndemna să nu-şi piardă cu totul nădejdea şi să nu se despartă şi să nu fugă care încotro. Căci, de vor rămâne într-un loc şi se vor lupta, Cacsar îi va dispreţul mai puţin când îl vor ruga să-i ierte. Le ceru să hotărască singuri pentru ei, fără să facă vreo imputare cuiva, si, de-şi vor schimba gândurile după soartă, va pune schimbarea pe seama necesităţii. Stând în faţa primejdiei şi înfruntând pericolul, el nu numai că îi va lăuda şi le va admira curajul, ci se oferea pe suie ca sel şi promitea că va lupta alături de ei până vor încerca ultima soartă a patriei, care nu-i Utica nici Adrumetum, ci Roma, care, adesea din mai grele căderi, prin mărimea ei, s-a ridicat deasupra Au la îndemână multe lucruri pentru siguranţă şi mântuire şi cel mai mare e că se luptă cu un om tras în multe părţi Spania, revoltată contra lui Caesar a îmbrăţişat partida tânărului Pompei Ba nici chiar Roma n-a primit complet un jug cu care nu-i deprinsă, ci s-a ridicat contra sclaviei, gata să se revolte la cea mai mică schimbare Să nu fngă de primejdie, să înveţe chiar drn exemplul inamicului, care, pentru a face cele mai mari nedreptăţi, nu-şi cruţă viaţa fără a avea, ca dânşii, un capăt al războiului nesigur sau o viaţă de fericire de sunt biruitori, sau moartea cea mai glorioasă, de nu reuşesc în încercare De altfel, trebuie să sfătuiască între ei, rugându-i pe zei ca, drept plată pentru virtutea şi zelul arătat până acum, să ducă la bun sfârşit hotărârile ce vor lua
60. Aşa vorbi Cato Erau şi unii care aveau nevoie de discursuri pentru a fi curajoşi; şi cei mai mulţi, în faţa acestei lipse de teamă, acestei mărinimii şi omenii, uitară primejdia situaţiei prezente; privindu-1 pe Cato ca pe singurul şef într-adevăr de neînvins şi care să poată birui toate capriciile soartei, îl rugară sa se folosească cum va socoti de dânşii, de averile şi de armele lor, convinşi că era mai bine să moară ascultând de Cato, decât să trădeze o aşa de perlecta virtute Unul din asistenţi propuse, şi aproape toată adunarea fu de aceeaşi părere, să se elibereze sclavii; dar Cato se opuse unei astfel de propuneri pe care n-o găsea nici dreaptă, nici legală. „Dacă stăpânii înşişi îi eliberează, îi voi primi pe cei tineri „ Mai mulţi făgăduiră să-i elibereze pe ai lor: Cato ordonă să li se înregistreze declaraţiile şi se retrase.
După puţin timp, veniră scrisori de la lubă şi Scipio. Lubă, ascuns în munţi cu puţini ostaşi, îl întreba pe Cato ce hotărâse să facă. „Că dacă trebuie să părăseşti Utica, îi spunea dânsul, te voi aştepta; dacă vrei să susţii un asediu, voi veni cu armata” Scipio, care era ancorat sub un promontoriu nu
departe de Utica, aştepta şi el să vadă la ce se va hotărî Cato Cato socoti că e bine să reţină curierii ce aduseseră scrisorile, până când Cei frei Sute vor fi luat o hotărâre Senatorii din Roma erau plini de un complet devotament; eliberaseră sclavii şi-i înrolaseră
61. Cât despre Cei trei Sute, oameni ce făceau negoţ pe mare şi camătă şi a căror principală bogăţie erau sclavii, nu-şi aduseră aminte multă vreme de cuvintele lui Cato, ci lăsară să Ii se şteargă din minte Sunt corpuri ce-şi pierd căldura tot aşa de repede cum o primesc şi care se răcesc îndată ce se depărtează de foc; astfel, aceşti oameni erau aprinşi de prezenţa lui Cato, dar lăsaţi în gândurile lor, teama de Caesar le gonea din inimă respectul ce-1 aveau pentru Cato şi pentru virtute. „Căci cine suntem noi? Nu-i Caesar cel în care se concentrează astăzi toată puterea romană? Nimeni din noi nu-i nici Scipio, nici Pompei, nici Cato; într-o vreme când toţi se umilesc mai mult decât trebuie, în timpul acesta, noi luptam pentru libertatea Romei şi pretindem să susţinem, în Utica, războiul contra aceluia dinaintea căruia şi Cato, şi marele Pompei au fugit părăsind toată Italia! Eliberăm robii noştri pentru a-i pune să servească contra lui Caesar şi nouă ne rămâne atâta libertate cata-i place lui Caesar să ne lase. Să ne întoarcem din rătăcirea noastră, sa ştim ce suntem şi, cât mai e încă vreme, să ne plecam la bunătatea învingătorului şi să trimitem solie să ne ierte.” Acestea erau vorbele celor mai moderaţi dintre Cei trei Sute; cât despre ceilalţi, aşteptau numai prilejul de a veni în contact cu Caesar şi credeau că vor şti dânşii să-i potolească mai uşor mânia.
62. Cato bănuia această schimbare, dar nu voi să adâncească bănuielile; le scrise lui Scipio şi lui lubă să stea departe de Utica, pentru că n-avea încredere în Cei trei Sute. Trimise curieri însărcinaţi cu scrisorile. Cavalerii care scăpaseră din luptă şi al căror număr era mare, trimiseră la Cato pe trei dintre ei. Dar nu era hotărârea tuturor aceea ce o aduceau aceşti soli. Căci unii voiau să se ducă la lubă, alţii vroiau a-1 servi pe Cato, şi alţii, în sfârşit, se temeau să intre în Utica. Cato, aflând de această variaţie de sentimente, îl însărcina pe Marcus Rubrius să-i supravegheze pe Cei trei Sute şi să primească declaraţiile de eliberare, dar să fie blând şi să nu silească pe nimeni. Cât despre sine, îi luă cu dânsul pe senatori, ieşi din Utica şi ţinu un sfat cu ofiţerii de cavalerie, îi rugă să nu părăsească atâţia senatori romani, de a nu-1 alege şef pe lubă în locul lui Cato, ci să vegheze în acelaşi timp şi la mântuirea lor şi la mântuirea tuturor, intrând într-un oraş ce nu era uşor de cucerit şi care avea muniţii şi provizii pentru mulţi ani. Senatorii le făcură aceeaşi rugăminte cu lacrimi în ochi; ofiţerii se duseră să vorbească trupei. Cato se aşeză cu senatorii pe o colină, ca să aştepte răspunsul.
63. În acel moment veni Rubrius, plângându-se că Cei trei Sute s-au revoltat, că provoacă tulburare şi dezordine în oraş şi ridică Ia îuptă locuitorii. Senatorii atunci, pierzându-şi orice speranţă, începură a plânge şi a suspina. Cato se sili să le insufle curaj şi trimise să spună Celor trei Sute să mai aştepte o vreme. In vremea asta, ofiţerii se întoarseră cu răspunsurile soldaţilor care erau grele: că n-au nevoie de lubă ca să le plătească solda şi că nu se tem, câtă vreme îl vor avea comandant pe Cato, „dar ni se pare primejdios să ne închidem la un loc cu uticienii, neam punic, uşor schimbător, fiindcă dacă stau acum
liniştiţi, când va veni Caesar îl vor ajuta să ne atace şi ne vor trăda. De doreşte Cato, atunci să ne încorporeze în trupele sale şi să facă războiul cu noi, să-i alunge ori să-i ucidă până la unul pe locuitorii din Utica şi să ne cheme într-un oraş fără duşmani şi barbari”. Cato găsi aceste propuneri cu torul sălbatice şi barbare; totuşi, le răspunse fără mânie că se va sfătui cu Cei trei Sute şi se întoarse în oraş. Dar când se adresă Celor trei Sute, aceştia, cu tot respectul ce-1 aveau pentru dânsul, nu mai căutară nici ocolişuri, nici pretexte; îi declarară net că nu vor tolera să fie siliţi a lupta contra lui Caesar; că nu puteau şi nici nu voiau. Unii chiar spuneau c-ar trebui opriţi senatorii în oraş până la sosirea lui Caesar. Dar Cato, ca şi cum n~ar fi auzit, nu ţinu socoteală, căci avea urechea cam tare.
Se apropie cineva şi-i anunţă că tocmai se retrăgea cavaleria. Cato, care se temea ca Cei trei Sute să nu încerce vreo violenţă asupra senatorilor, se ridică şi alergă cu prietenii săi să aducă înapoi călăreţii. Văzând că sunt departe, încalecă pe un cal şi se luă după ei. Călăreţii fură încântaţi să-1 vadă, îl primiră cu plăcere în mijlocul lor şi-1 îndemnară să se salveze împreună cu ei. Se spune că, având ochii în lacrimi, Cato îi ruga să ajute ţje senatori. Le întindea mâinile şi Ie apuca armele, întoarse caii câtorva şi le puse mâna pe arme. Obţinu de la ei să rămână în ziua aceea pentru a asigura retragerea senatorilor.
64. Când intră cu ei în oraş, îi puse pe unii la posturi şi încredinţa celorlalţi paza fortăreţei. Celor frei Sute le fu frica sa nu-i pedepsească pentru schimbarea lor, aşa că trimiseră solie să-1 roage pe Cato să vină numaidecât la dânşii; dar senatorii se strânseră în jurul său şi nu voiră să-1 lase să plece, spunând că nu-1 vor părăsi în mâna unor oameni fără credinţă şi trădători pe protectorul şi mântuitorul lor. În acest moment, într-adevăr, virtutea lui Cato era recunoscută de toţi. Toţi cei care se refiigiaseră în Utica aveau pentru el aceeaşi dragoste şi aceeaşi admiraţie, căci nu văzuseră niciodată în purtarea sa nici cea mai mică urmă de înşelătorie sau falsitate.
De mult hotărât să se sinucidă, Cato nu pregetă a munci fără sfârşit în interesul altora şi de a simţi pentru ei dureri mari: voia mai întâi să-i pună în siguranţă pe toţi câţi erau de faţă şi apoi să scape de viaţă; nu-şi putea ascunde nerăbdarea sa de a muri, deşi nu spunea nicio vorbă.
Luă, deci, în consideraţie dorinţa Celor trei Sute şi se duse singur Ia ei, după ce-i linişti pe senatori. Cei trei Sute îi mulţumiră şi-1 rugară să-i pună la treabă şi să nu se îndoiască de credinţa lor. Că nu sunt Catoni, spuneau dânşii, şi n-aveau curajul său. Să-i fie milă de slăbiciunea lor. Hotărâţi să trimită o solie la Caesar şi să-i ceară iertare, îi ziceau că el va fi primul pentru care o vor cere. Că de nu le ascultă rugăminţile, nu vor primi binefacerea pentru ei şi vor lupta, din dragoste pentru el, până la cea din urmă suflare. Cato îi lăudă pentru buna lor voinţă şi-i sfătui să trimită solia cât mai repede Ia Caesar, ca să le asigure viaţa. Dar sa nu ceară nimic pentru el. Cei învinşi trebuie să se roage. „Cât despre mine, nu numai că n-am fost înfrânt toată viaţa mea, dar sunt învingător în ce măsura vreau; am asupra lui Caesar întâietatea cinstei şi a dreptăţii. El este, în realitate, prizonier şi învins, căci planurile sale contra patriei, aceste planuri pe care le tăgăduia altădată, astăzi
sunt cunoscute de toţi.”
65. După ce a vorbit cu Cei trei Sute, s-a depărtat. Apoi, cum află că Caesar e pe drum cu toată armata, zise: „Spre ce fel de oameni vine!” şi, întorcându-se către senatori, îi sfătui să nu întârzie şi să-şi grăbească plecarea câtă vreme cavalerii mai sunt în cetate, închise toate porţile şi o lăsă deschisă pe cea dinspre port, împărţi corăbiile fiecăruia după cum se hotărâse, veghe ca totul să se petreacă în linişte, împiedică nedreptăţile, preveni confuzia şi tulburarea şi dădu celor săraci mâncare pentru drum.
În timpul acesta, Marcus Octavius, cu doua legiuni, puse 'castrele aproape de Utâca şi trimise să-1 roage pe Cato să hotărască modul cum vor împărţi între ei comanda. Cato nu-i dădu niciun răspuns, dar întorcându-se către prietenii săi zise: „Apoi, ne mai mirăm cum s-au pierdut lucrurile, când vedem ambiţia de a comanda supravieţuind chiar pierderii noastre?” In timpul ăsta i se aduce vestea că, plecând, călăreţii pradă averile locuitorilor din Utica şi le iau ca prăzi duşmane. Cato alerga îndată, îi ajunse pe cei dintâi şi le luă prada, într-o clipă, fiecare părăsi ce luase; toţi se retraseră plini de ruşine, tăcuţi şi cu ochii în jos. Cato îi adună pe uticieni în oraş şi-i ragă să nu-1 mânie pe Caesar contra Celor trei Sute, ci sa lucreze împreună cu ei pentru mântuirea tuturor. Apoi se.
întoarse în port, pentru a veghea îmbarcarea celor care plecau, îşi îmbrăţişa prietenii şi oaspeţii ce-i convinsese să fugă şi-i conduse la corăbii, în ceea ce-1 priveşte pe fiul său, nu-1 putu decide să se îmbarce; nu crezu, de altfel, că trebuie să-1 preseze de a se despărţi de tatăl său.
Era numai un tânăr, numit Statilius, care vroia să ţie tare de inimă şi să imite nepăsarea lui Cato. Cato îl sfătuia să plece, căci era cunoscut ca duşman al lui Caesar şi, cum acesta refuza, se întoarse către stoicul Apolonide şi către Demetrios, peripateticul: „E datoria voastră, zise, de a vindeca orgoliul acestui tânăr şi de a-l face să cunoască ce este folositor”. Totuşi, îl conduse pe fiecare la corabia sa, îi ascultă pe cei ce aveau a-i face vreo rugăminte şi-şi petrecu toată noaptea cu treaba asta şi mare parte din ziua a doua. Lucius Caesar, rudă cu învingătorul, fusese ales să meargă să intervină pentru Cei trei Sule.
