19. La Senat venea cel dintâi şi pleca ultimul. De multe ori; când ceilalţi veneau cu întârziere, el citea o carte, punând toga înainte. N-a călătorit niciodată când Senatul ţinea şedinţe. Când Pompei şi partizanii săi văzură că nu se lasă convins nici prin forţă să participe la nedreptele lor planuri, căutară să-1 îndepărteze din Senat, ocupându-1 cu apărarea prietenilor săi pe la tribunale, să tacă pe arbitrul, să termine alte afaceri importante. Dar Cato înţelese îndată planul lor şi renunţă la tot ce j se propunea, declarând că Senatul fiind în şedinţă, nu face nimic altceva, într-adevăr. Luând cariera politică nu pentru glorie, nici pentru ambiţie, nici la întâmplare sau la noroc, ca alţii, ci ca pe lucrul personal al unui om cinstit, se credea mai obligat să dea atenţie lucrurilor decât albina fagurelui de ceară; nu neglija să i se trimită de către prietenii şi oaspeţii pe care-i avea în toate părţile, toate actele provinciilor, decretele, hotărârile judecătoreşti.
Se opuse lui Claudiu, demagogul, o dată, când agita şi tulbura spiritele semănând începuturile unor mari revoluţii şi care-i calomnia înaintea poporului pe preoţi şi pe preoţesc – printre care a fost în primejdie şi Fabia, sora Terentiei, soţia lui Cicero. Cato 1-a acoperit pe Claudiu de ruşine şi 1-a silit să plece din oraş. Cicero i-a mulţumit. Dar el i-a răspuns să mulţumească republicii, pentru că din cauza ei face toate acestea. De atunci, a fost atât de mare gloria lui, încât un orator, într-un proces, aducându-se o singură mărturie, spuse judecătorilor că nu-i drept să se dea atenţie unui singur martor, chiar dacă acela ar fi Cato Trecuse drept un proverb, de a spune despre un lucru extraordinar şi de necrezut, că nu s-ar putea crede chiar de 1-ar afirma Cato. Când un desfrânat şi un risipitor ţinea în Senat un discurs pentru simplitate şi cumpătare, Amneus se ridică şi-i spuse: „Omule, cine te va asculta când benchetuieşti precum Crassus, ai un palat ca Luculus şi ne vorbeşti precum Cato'„. Şi pe ceilalţi vicioşi şi luxoşi îi porecleau, ironic, Cato.
20. Mulţi îi propuneau tribunalul poporului, dar el credea că nu i-a venit încă vremea pentru o magistratura şi o putere atât de mare, care ca despre o doctorie puternică zicea să nu i se risipească puterea în lucruri fără
importanţă. şi fiind liber de afacerile publice, luă cărţi şi filosofi şi se duse în Lucania unde avea o moşie, fiindcă voia să aibă ocupaţii de om liber. Apoi, pe drum se întâlni cu vite de povară, mobile şi însoţitori şi află că Nepos Metelus se duce la Roma pregătit pentru a candida la tribunal. Se opri în tăcere, şi trecând puţin timp, porunci scurt să întoarcă înapoi acasă. Prietenii lui se mirară: „Nu ştiţi că Metelus e de temut deja prin nebunia sa? Acum vine în Roma, chemat de Pompei, şi va cădea asupra guvernului ca fulgerul şi va aprinde tot în cale. Nu este vreme de vacanţă, nici de călătorie, ci trebuie să-1 stăpânim pe omul acesta sau să murim frumos, luptând pentru libertate!” Totuşi, după sfatul prietenilor, s-a dus întâi la moşia sa pentru câtva timp, apoi veni în cetate. De cu seară sosind, îndată coborî în For, candidând pentru tribunal contra lui Metelus. Magistratura asta are mai multă putere pentru a împiedica, decât pentru a lucra. Şi dacă toţi ceilaţi votează pentru unul, tăria este a celui care nu admite şi nu lasă nimic.
21. La început, Cato a fost susţinut de puţini prieteni. Dar când s-a ştiut motivul care-1 lăcea să lucreze, în scurtă vreme toţi oamenii de treabă şi
cunoscuţii alergau împreună cu el, îl îndemnau şi-i dădeau curaj, asigurându-1 că nu va primi nicio graţie; „patria, din contră, şi toţi cetăţenii cinstiţi îţi vor fi foarte îndatoraţi că, deşi ai fi putut adesea să ai această magistratură într-un timp când nu era greu, acum cobori să lupţi, nu fără primejdie pentru libertate şi republică”. Se zice că aşa de mulţi se împingeau cu grabă şi prietenie în jurul lui, încât a fost în primejdie şi abia-abia a ajuns prin mulţime în For. Fiind proclamat tribun, împreună cu alţii şi cu Metelus, văzu că alegerile de consuli sunt de vânzare şi dojeni poporul. Sfârşindu-şi discursul se jura că cine va da bani, oricine va fi acela, va fi dat în judecată. Excepta din urmăririle sale pe Sileuus pentru că-i era ruda, căci Silenus era bărbatul Serviliei, sora lui Cato. De aceea, pe acesta 1-a trecut cu vederea, dar I-a urmărit pe Lucius Murena că împrăştiase bani ca să fie ales consul. Legea dădea acuzatorului totdeauna un paznic, spre a nu~i scăpa ce probe aduna şi pregăteşte pentru acuzare. Cel dat lui Cato de Murena, însoţindu-1 şi urmărindu-1, cum îl văzu că nu face nimic cu viclenie, nici nedrept, ci cu nobleţe şi omenie mergea pe drumul drept al acuzării, atât admira mărinimia şi caracterul lui, încât venind în For şi umblând pe la uşi să se intormeze dacă în ziua aceea va lucra vreun act relativ la procedură, şi de-i răspundea Cato că nu, pleca, având încredere în vorba lui. Când s-a dezbătut procesul, Cicero, fiind consul atunci şi apărându-1 pe Murena, multe ironii a risipit contra lui Cato şi a filosofilor stoici şi de acele păreri numite paradoxuri; râzând şi bătându-şi joc provocă râsul şi între judecători. Se spune că surâzând Cato a zis: „Oameni buni, ce consul glumeţ avem!” Murena fu achitat, dar nu se purtă faţă de Cato ca un om răutăcios şi raţional; îi lua sfatul în afacerile cele mai importante şi n-a încetat cât a fost consul, să-1 cinstească şi să aibă toată încrederea în el.
Cauza era Cato însuşi, sever şi de temut la tribună şi în Senat pentru apărarea dreptăţii, altminteri purtân-du-se cu bunăvoinţă şi omenie cu toţi.
22. Înainte de a începe tribunalul, îl ajută pe consulul Cicero în multe împrejurări grele, dar mai ales în actele foarte frumoase şi mari, ca în afacerea Ca-tilina. Căci Catilina urzea schimbarea totală îu guvernământul republicii romane. Dovedit de Cicero că agită spiritele la revolte şi războaie, plecă din cetate. Lentulus Caâtegus şi mulţi alţii împreună cu el intraseră în conjuraţia lui Catilina, impunând laşitatea şi meschinăria în faţa îndrăznelii acestuia; dânşii gândeau să dărâme din temelii imperiul incendiindu-1 prin răscoalele şi războaiele alături de neamuri străine. Fiind cunoscută acţiunea lor, cum s-a scris în Viaţa lui
Cicero, când a fost să-şi dea votul în Senat, primul, Silenus, a fost de părere să fie osândiţi Ia moarte; ceilalţi îl urmară, până Ia Caesar. Caesar se sculă şi, ca unul ce era un abil orator şi care privea ţoale schimbările şi toate agitaţiile cărora va fi Roma pradă, ca pe o hrană pentru planurile ce le concepuse, el însuşi căuta să mărească focul, nu să-1 stingă. Se ridică şi ţinu un discurs plin de omenie şi dibăcie; spunea că ar fi injust să moară acuzaţii fără să fie judecaţi şi conchidea ca ei să fie ţinuţi închişi până la judecarea procesului, încât şi Silenus zise că e suficient a spune că nici dânsul nu s-a pronunţat pentru moarte, ci pentru închisoare, căci asta-i ultima pedeapsă
pentru un roman.
23. Această cuvântare schimbă atât de mult dispoziţia Senatului care se temea de mânia poporului, încât Cato se ridică împotriva părerii generale în discursul sau şi cu mânie şi pasiune îl dojeni pe Silenus pentru schimbare; îl acuză pe Caesar că, sub un pretext popular şi un cuvânt de omenie, dărâmă republica şi înspăimântă Senatul pentru lucruri pentru care numai el singur ar fi trebuit să se teamă. Spuse ca Caesar probabil credea că lucra foarte abil dacă din aceste evenimente dânsul iese apărat de bănuială şi-i smulge din primejdie pe duşmanii obştii; conveni astfel că nu i-e milă de o astfel şi atât de mare patrie care a fost cât pe ce să piară, dacă plânge şi se vaită pentru nişte oameni ce n-ar fi trebuit să se nască şi care. Murind, vor scăpa cetatea de multe alte omoruri şi primejdii. Se spune că numai acest discurs a Iui Cato se păstrează. Consulul Cicero luase copiştii cei mai abili şi mai repezi, pe care-i învăţase a se servi de semne ce în caractere mici cuprindeau valoarea mai multor litere şi îi aşezase în deosebite părţi în sala Senatului.
Nu se mai slujise încă nimeni de aceşti scriitori cu semne; atunci s-a făcut prima încercare de scriere prescurtată, învinse deci Cato şi schimbă părerile, aşa că oamenii fură condamnaţi la moarte.
Dar noi, care facem portretul sufletesc a lui Cato, nu trebuie să lăsam deoparte trăsăturile mici. Se spune că atunci a fost mare ceartă şi luptă între Cato şi Caesar şi ochii senatorilor erau fixaţi spre ei. I se aduse de afară lui Caesar un bileî. Cato bănui conţinu tul acestui mesaj şi se grăbi să-1 acuze; câţiva senatori, care-i împărtăşeau bănuiala, cerură să fie citit cu glas tare biletul. Caesar i-1 dădu lui Cato, ce era alături.
Cato citi o scrisoare de dragoste, pe care Servilia, sora sa, i-o scrisese lui Caesar, pe care-1 iubea fiind sedusă de acesta. I-o aruncă lui Caesar şi-i zise: „Ţine-o, beţivule!” şi-şi reluă discursul. Se pare că n-a fost prea fericit Cato în ceea ce priveşte femeile.
Servilia fu dojenită pentru Caesar. Cealaltă soră, care se numea tot Servilia, fu şi ea ponegrită. Căci, mări tată cu Luculus, bărbat de frunte în Roma prin slavă, i-a născut un copil şi a fost alungată din casă pentru desfrânare. Dar ce-i mai ruşinos, nici soţia lui, Atilia, n-a fost curată de asemenea greşeli şi, deşi a avut de la ea doi copii, a fost silit s-o alunge pentru necinste.
Se căsători apoi cu Marcia, fiica lui Filipus, ce părea o femeie distinsă şi despre care s-a vorbit foarte mult. Ca într-o tragedie a fost în viaţa asta ceva încurcat şi problematic. Iată ce povesteşte Thraseas, după vorba lui Munatius, prieten intim cu Cato şi care şi-a petrecut viaţa cu el. Intre mulţi admiratori l) Vestitul Thraseas, despre care vorbeşte Tacit elogios în Annales, cartea XVI. ai lui Cato, unii mai străluciţi şi mai cu vază decât alţii, se afla şi Quintus Hortensius, bărbat de un strălucit prestigiu şi un caracter distins. Dorind, aşadar, să nu fie numai prietenul şi tovarăşul zilnic al lui Cato, ci şi ruda sa, şi de a amesteca casa şi neamul, încercă să-1 înduplece să-i dea în căsătorie pe Porcia, măritată cu Bibulus, căruia-i născuse doi copii Hortensius o dorea ca pe o mănoasă moşie, ca sa aibă copii. „Propunerea mea poate, desigur, după părerea oamenilor, să fie extraordinară; dar de te uiţi la natură este pe cât de
cinstit, pe atât de util Statului, ca o femeie frumoasă şi în floarea vârstei, să nu rămână inutilă şi să lase să-i treacă vârsta când poate avea copii; nu trebuie să fie o povară pentru soţ, să-1 sărăcească dându-i mai mulţi copii decât vrea să aibă; dar, împărţindu-se femeile între cetăţenii cinstiţi, virtutea se înmulţeşte, se propaga în familie. Prin aceste căsătorii o cetate se topeşte, ca să zicem aşa, într-un singur trup. Dacă Bibulus vrea numaidecât, adăugă el, să-şi ţină femeia, i-o voi da; cum va fi fost mamă şi prin această comunitate de copii voi fi mai tare unit şi de Bibulus şi de Cato.” îi răspunse Cato că-1 iubeşte şi stimează pe Hortensius şi socoate că ţine un discurs absurd pentru o femeie dată deja altuia. Atunci Hortensius schimbă tactica şi nu şovăi să o ceară pe faţă pe soţia lui Cato, Marcia, care era tânără încă şi mai putea avea copii, spunând că are Cato destui copii Nu se poate zice că Hortensius a propus asta deoarece Cato nu-şi iubea soţia, căci se afirmă că atunci era însărcinată. Cato, văzând pasiunea lui Horteusius şi dorul mare de a o avea pe Marcia de soţie, nu refuză să i-o cedeze. Filipus, întâlnit mai apoi, află de cedare, dar nu-şi dădu consimţământul decât în faţa lui Cato. Acestea, deşi s-au întâmplat mai târziu, mi s-a părut că-i bine să le amintesc înainte, vorbind despre femei.
26. Lentulus şi complicii săi fiind ucişi, Caesar se refugie de la Senat în faţa poporului, ca să se apere de calomniile cu care fusese acoperit. Tulbură şi atrase spre sine multe părţi bolnave şi corupte ale Statului. Cato se temu şi convinse Senatul să atragă mulţimea săracă şi totdeauna gata de mişcări, printr-o distribuţie de grâu, fiind cheltuială de o mie două sute cincizeci de talanţi, dar se risipea prin această filantropie şi favoare norul ce-i ameninţa. De aici încolo, Metelus intrând în tribunal făcu adunări tumultoase şi propuse să fie rechemat imediat din Asia în Italia marele Pompei cu trupele sale, pentru a păzi şi proteja Roma de pericolele cu care o ameninţau comploturile lui Catilina. Era numai un motiv cuviincios: intenţia şi scopul legii era să fie pus Pompei în fruntea Statului şi să-i dea puteri dictatoriale. Senatul se adună; Cato nu-i făcu lui Metelus decât reproşuri blânde şi moderate, în loc de a-1 ataca cu violenţa sa obişnuită; la sfârşit se întoarse la rugăminţi, lăudă casa lui Metelus ca una care a fost totdeauna aristocratică. Mai mult se întărâtă Metelus şi, dispreţuindu-1 pe Cato ca pe un om care ceda de frică, îşi îngădui ameninţări obraznice, discursuri impertinente, şi zise că va face tot ce hotărâse, în ciuda Senatului. Atunci, Cato îşi schimbă atitudinea, tonul şi vorba: îi vorbi lui Metelus cu multă acreală şi-i spuse că nu va intra Pompei cu armele în Roma cât va trăi dânsul. Senatul se gândi că niciunul nu mai era stăpân pe sine şi pe raţiunea lui. Dar politica lui Metelus era o nebunie ce aducea o exagerare a răului, tinzând la încurcarea şi confuzia tuturor; pe când la Cato, era un entuziasm al virtuţii ce lupta pentru ce-i frumos şi drept.
27. Când poporul trebuia să-şi dea votul pentru lege, lângă Metelus stăteau rânduiţi mercenari înarmaţi, gladiatori şi servitori. Era şi o mare parte din popor care îl dorea pe Pompei în speranţa unei schimbări, dar era şi marea putere a lui Caesar, care atunci era pretor. Fruntaşii cetăţenilor împărtăşeau indignarea lui Cato; dar mai mult se expuneau primejdiei decât îl ajutau pe dânsul s-o înconjoare. Mare tristeţe şi spaimă era acasă la el, încât unii prieteni
au petrecut noaptea cu dânsul fără să fi cinat, toarte neliniştiţi pentru el, neştiind ce să-1 sfătuiască; soţia şi surorile sale plângeau şi jeleau. Cato, fără teamă şi plin de curaj, vorbea tuturor cu hotărâre şi-i mângâia. Veni la masa, ca de obicei, şi dormi adânc până dimineaţa. A fost trezit de un coleg, Municius Termus. Se duseră amândoi în For, cu foarte puţină lume; pe drum, mulţi le ieşeau înainte şi-i sfătuiau să se păzească.
Când se opri Cato, văzu templul Dioscurilor ocupat de oameni înarmaţi, treptele păzite de gladiatori şi sus, pe Metelus stând lângă Caesar. „O, omul îndrăzneţ şi laş, care a strâns atâta armată contra unui singur om fără arme!” şi îndată intră împreună cu Termus. Cei ce ocupau scările li se feriră din cale. Dar nu mai lăsară pe nimeni altul; cu greu 1-a tras de mână Cato pe Municius. Se vârî şi se duse de se aşeza între Metelus şi Caesar, ca să-i împiedice de a se înţelege între dânşii în şoapte. Aceştia erau încurcaţi, iar oamenii din partea lui Cato, veseli, privind şi admirându-i faţa, mintea şi curajul, veniră mai aproape şi-1 îndemnară cu strigăte pe Cato să aibă inimă; îşi spuneau unul altuia să stea pe loc, să se ţină bine şi să nu trădeze libertatea şi pe cel ce luptă pentru dânsa.
Atunci, grefierul luă în mână proiectul de lege, dar fu oprit de Cato. Metelus smulse hârtia şi începu s-o citească; Cato i-o luă din mână. Atunci Metelus, care ştia pe de rost textul legii, îl spuse. Termus îi puse mâna la gură şi-i astupă glasul. In fine. Metelus, văzându~i pe aceşti doi oameni hotărâţi la o luptă îndărătnică şi pe popor cedând interesului obştesc şi întors către ei, porunci soldaţilor din templu să alerge cu strigăte ca să-i înspăimânte. Se făcu asta şi poporul tot se risipi; rămase numai Cato, lovit de sus cu pietre şi lemne. Murena, pe care-1 acuzase cândva, nu-1 părăsi în această primejdie; stătu înaintea lui, acoperindu-1 cu toga şi strigând celor ce aruncau să se oprească; în fine, îl convinse pe Cato să plece şi-1 duse în templul Dioscurilor. Când Metelus văzu pustiu în jurul tribunei şi pe adversari fugind prin For. Fu încredinţat că va birui complet; porunci soldaţilor să se îndepărteze, înainta liniştit şi încercă să facă votarea legii. Adversarii degrabă îşi veniră în fire. Se întoarseră din fugă, veniră cu strigăte mari şi încura jatoare, încât Metelus se tulbură şi se temu şi el împreună cu partizanii lui; credeau că şi-au procurat de undeva arme şi vin asupra lor; nimeni n-a mai rămas pe loc, ci toţi au fugit de pe scenă. Aşa se împrăştiară aceştia. Iar Cato venind în faţa lor îi lăudă pe unii, încuraja poporul, iar mulţimea, împreună cu dânsul, hotărî mijloacele de a zdrobi puterea lui Me telus. Senatul se adună şi ordonă ca toţi să-1 ajute pe Cato şi să-1 combată pe Metelus, care aduce o lege ce provoacă în Roma revolta şi războiul civil.
Metelus era inflexibil şi plin de îndrăzneală încă.
Dar văzând pe cei din jurul iui speriaţi cu totul de Cato, pe care-1 socoteau invincibil, a sărit îndată în For şi adunând poporul a vorbit multe, ca să stârnească ura în contra lui Cato: îl ocăra şi striga că vrea să fugă de tirania lui Cato şi de conjuraţia împotriva lui Pompei, pentru care va regreta republica ca n-a dat cinstire unui bărbat aşa de mare. Plecă îndată în Asia ca să-1 acuze de acestea în faţa lui Pompei. A fost mare gloria lui Cato, care uşurase de o povară, nu mică, tribunatul şi dărâmase oarecum prin Metelus puterea lui
Pompei. Dar mai mult i-a crescut faima când n-a lăsat Senatul să voteze, pornit să-1 noteze cu infamia pe Metelus, ci s-a opus şi 1-a rugat chiar să n-o facă. Căci şi mulţimea socotea că este omenie şi moderaţie aceea de a nu insulta inamicul, nici a te sui în spatele duşmanului învins; cei cuminţi socoteau chiar folositor să nu-1 mânie pe Pompei.
În timpul acesta, s-a întors Luculus din acea expediţie, al cărei sfârşit şi glorie părea că i le-a răpit Pompei. Fu cât pe ce să nu obţină nici triumful, căci Caius Memmius agita poporul şi intenta procese, de hatârul lui Pompei mai mult, decât din ură personală. Cato însă, şi din cauza rudeniei cu Luculus care-o ţinea* pe Servilia, sora sa, şi fiindcă socotea aceea un lucru nedrept, i s- a opus lui Memmius şi a avut de răbdat multe calomnii şi acuzaţii, în fine, a părăsit magistratura ca pe o tiranie; aşa de mare putere avusese, încât 1-a silit pe Memmius să renunţe la procese şi să lase lupta. Luculus îşi serba triumful şi strânse mai tare prietenia cu Cato, având în el un sprijin puternic contra lui Pompei.
30. Marele Pompei întorcându-se din expediţie, convins prin strălucirea şi dragostea primirii că nu-i vor refuza cetăţenii nimic din ce va cere, trimise înainte solie şi ceru Senatului să amâne alegerile consulare, ca să poată sprijini prin prezenţa sa candidatura lui Piso. Cei mai mulţi erau de părere sa cedeze; dar Cato socotea că amânarea nu-i lucrul cel mai bun şi voind să sfărâme piatra de încercare şi speranţa lui Pompei, se opuse şi schimbă într-atât opinia Senatului, că acesta dădu un vot potrivnic. Asta nu 1-a tulburat puţin pe Pompei. Şi cum înţelegea bine că de nu îl va avea pe Cato prieten, planurile sale se sfărâmă ca de o stâncă, îl chemă la sine pe Munatius, bunul prieten al lui Cato. Îl ruga să-i ceară lui Cato în căsătorie pe cele două nepoate care erau de măritat: cea mai mare pentru sine, iar pe a doua pentru feciorul său. Alţii spun că nu pe nepoate, ci pe fetele sale le-a cerut Pompei. Munatius îşi îndeplini însărcinarea şi le spuse soţiei şi surorilor lui; acestea, uitându-se la mărimea personajului erau încântate de propunere; dar Cato, fără a sta un minut pe gânduri, ci lovit de motivele lui Pompei, zise: „Du-te, Munatius, du-te chiar acum să-1 găseşti pe Pompei şi spune-i că nu prin femei îl poate prinde pe Cato. Socotise de mare preţ prietenia sa şi câtă vreme nu va lucra decât drept, va găsi în mine o credinţă mai puternică decât orice rudenie. Dar nu-i voi da ostateci lui contra patriei”. Femeile se supărară de acest răspuns şi prietenii îi blamară răspunsul ca pe ceva ţărănesc şi prea mândru. Apoi, după câtva timp, Pompei umbla după consulat pentru un prieten al său şi făcu să se împartă bani între tribuni. Toată lumea a ştiut de aceasta corupţie, pentru că banii se numărau chiar în grădinile lui Pompei. „Hei, zise Cato soţiei şi surorilor sale, iată fapte a căror netrebnicie ar fi trebuit s-o împărtăşim, dacă ne-am fi înrudit cu Pompei!” Conveniră şi dânsele că mai bine a chibzuit dânsul respingând înrudirea. Dar, de trebuie sa judecăm după evenimente, Cato a făcut, se pare, o foarte mare greşeală respingând-o, căci îl silea pe Pompei să se întoarcă spre Caesar, care unin-du-şi puterea cu a lui, fu cât pe ce să dărâme Imperiul
Roman şi, cel puţin, pierdu republica. Poate această nenorocire nu s-ar fi întâmplat dacă, temându-se Cato de micile greşeli făcute de Pompei, nu 1-ar fi
lăsat să facă altele, mai mari, lăsând să crească puterea unuia. Dar asta avea să se întâmple multă vreme după aceea.
31. Se iscă o discuţie vie între Luculus şi Pompei cu privire la
orânduielile lor din Pontos; fiecare cerca să aibă putere cele hotărâte de el. Cato îi luă apărarea Iui Luculus căruia i se făcea o evidentă nedreptate. Pompei, înfrânt în Senat, făcu o probă de demagogie în popor şi propuse să se împartă pământuri soldaţilor săi. Cum şi aici se opuse Cato, făcu să cadă legea. Atunci Pompei îl îmbrăţişa pe Claudiu, cel mai îndrăzneţ dintre demagogii tuturor vremurilor. Caesar, care se întorcea din expediţiile din Spania, voia şi să candideze Ia consulat şi să ceară triumful. Dar. Fiindcă după lege candidaţii trebuia să fie prezenţi, iar cei ce aveau să triumfe urma să rămână în afară de ziduri, ceru Senatului să-i permită să candideze prin prieteni. Cu toate că mulţi voiau, Cato se opuse. Cum îi simţi favorabili lui Caesar, cheltui toată ziua vorbind şi aşa, împiedică hotărârea. Lăsând deoparte triumful, Caesar intră în Roma şi se ocupă de Pompei şi de consulat. Ales consul, i-o dădu pe lulia de nevastă lui Pompei. Se uniră contra republicii: unul aduse legi de împărţire de loturi celor săraci şi de împroprietărire, celălalt fu de faţă ca să le sprijine. Cicero şi Luculus se înţeleseră cu celălalt consul să împiedice promulgarea. Cato, mai ales. Se opuse cu disperare, căci unirea dintre Caesar şi Pompei îi dădea de bănuit că alianţa lor n-avea în vedere un motiv drept. „Nu mă tem de împărţirea pământurilor, zise el, ci de plata pe care vor cere-o cei care prin aceste dărnicii linguşesc şi atrag mulţimea.” Senatorii îi dădură dreptate.
32. Şi alţii, din afară de Senat, i se alăturară în mare număr, indignaţi de purtarea ciudată a lui Caesar. Într-adevăr, propunerile făcute de cei mai insolenţi şi revoluţionari tribun* Caesar le sprijinea cu autoritatea sa de consul, ca să placă mulţimii, strecurându-se astfel, în chip umilitor şi josnic, în sufletul poporului.
Temându-se de rezistenţă, Caesar şi Pompei recurseră la violenţă şi începură prin a-1 insulta pe Bibu-lus. Când acesta cobora în For, i se turnă în cap un paner cu murdării, apoi populaţia se aruncă asupra lictorilor şi le rupse fasciile; pe urmă veni o ploaie de pietre şi lemne; mulţi fură răniţi şi ceilalţi o luară la fugă. Cato se retrase cel din urmă, încet, blestemând asemenea cetăţeni.
Caesar şi Pompei nu făcură numai legea aceasta; decretară ca Senatul să o promulge şi să jure că arc s-o menţină şi s-o apere în caz de se va opune cineva. Pedepse aspre fura hotărâte pentru cei ce vor refuza jurământul. Jurară toţi, de nevoie, aducându-şi aminte de ce păţise bătrânul Metelus % care, nevrând să depună jurământul pentru o lege la fel, fusese exilat din Italia şi poporului nu-i pasase deloc. Femeia şi surorile lui Cato cu lacrimi în ochi îl rugau să cedeze, de asemenea şi prietenii şi tovarăşii lui. Dar cel ce-l convinse mai ales prin sfaturile sale, fu oratorul Cicero, îi zise că poate nici nu-i drept să creadă că un singur om trebuie să reziste celor hotărâte în comun de toţi; iar, în imposibilitate fiind de a schimba ceva din cele întâmplate, a nu se cruţa pe sine e nebunie şi prostie. „Ultima prostie ar fi să laşi la discreţia oamenilor răi un stat căruia i te-ai devotat toată viaţa şi să Iaşi să se creadă că nu te mai îngrijeşti de luptele de susţinere pentru el.”
1) Metelus Numidicus, exilat de partidul lui Marius
Dacă n-are Cato nevoie de Roma, Roma are nevoie de el. Toţi prietenii săi au nevoie de el, şi el, Cicero, cel dintâi, căci îl vede pe Claudiu, înarmat de tribunat, că se pregăteşte contra sa. Cato, înmuiat, se zice, de aceste discursuri şi de toate rugăminţile, ceda, cu greu, şi jura cel din urmă. – în afară de Favonius, un prieten al său.
33. Caesar, mândru de această victorie, aduse altă lege prin care se împărţea aproape toată Campania săracilor şi celor lipsiţi. Nu se opuse nimeni, în afară de Cato. Caesar îl târî de pe tribună la închisoare, fără să lase totuşi ceva din sinceritatea vorbei sale; ci, pe drum, vorbea despre lege şi-1 sfătuia să înceteze cu astfel de politica. Venea în urma lui Senatul, cu ruşinea pe faţă, şi ce era mai de treabă din popor, încât nu i-a scăpat lui Caesar că ei suportă greu faptul acela. Dar se îndărătnici şi aşteptă să-1 roage Cato.
Când fu clar că n-are să facă nimic, învins de ruşine şi de nedemnitatea faptei, trimise singur, în ascuns, un tribun să-1 scoată din mâinile lictorilor.
Totuşi, prin legile acelea şi prin dărnicie seduse poporul, încât îi vota provincia Iliriei şi Galiei întregi şi patru legiuni pe cinci ani. Cato le prezisese că-i aşază ei singuri cu voturile lor pe tiran în Capitoliu; în contra legii îl schimbară din rândurile patricienilor din popor pe Publius Claudiu şi-1 numiră tribun; plata lui era să-1 alunge pe Cicero; îi aleseră consuli pe Piso
Calpurnius, socrul lui Caesar, şi pe Gabinius Aulus, om obişnuit al casei lui Pompei, cum spun cei ce ştiu obiceiurile şi viaţa lui.
