Fusese prieten cu tatăl lui şi câteodată-1 chema la sine şi stătea cu el de vorbă, deşi acorda puţinora atare distincţie din cauza gravităţii şi mândriei sale, a magistraturii şi influenţei sale. Sarpedon, preţuind mult acest lucru pentru cinstea şi pentru siguranţa totodată a elevilor, se ducea întruna la casa lui Sylla ca să-1 salute. Această casă era o adevărată icoană a iadului, dat fiind marele număr de oameni ce erau aduşi şi n supuşi la chinuri. Cato avea atunci paisprezece ani '. Văzând capetele celor mai iluştri oameni duse pe ascuns şi pe cei de faţă plângând, îşi întrebă pedagogul de ce nu-1 ucide nimeni pe omul acesta. Acela îi răspunse: „E mai mare. Copile, teama decât ura!” „De ce nu mi- ai dat mie o sabie, ca să-1 ucid şi să scap patria de robie!”' Auzind vorba asta, Sarpedon, privind în acelaşi timp ochii şi faţa lui plină de mânie şi de curaj, se temu şi-1 păzi să nu cuteze a face ceva mai îndrăzneţ.
Era numai copilaş când a răspuns celor ce-1 întrebau pe cine iubeşte mai mult: „Pe fratele meu'„; pe cine al doilea: de asemenea „Pe fratele mau”; pe cine al treilea… până când se osteni cel ce întreba, înaintând în vârstă i se întări dragostea pentru tratele său Căci, până la douăzeci de ani n-a mâncat tară Cacpio. N-a călătorit, n-a mers în For. Dar când fratele său se parfuma, nu voia să-1 imite. şi în toate celelalte privinţe era aspru şi sever. Caepio, admirat pentru cuminţenia şi măsura sa, conveni că aşa este. Comparat cu ceilalţi. „Dar când compar viaţa mea cu a lui Cato, mi se pare că nu mă deosebesc deloc de Sippius”, a zis el nu-mindu-1 pe unul vestit pentru luxul şi trândăvia sa.
4. Cato, când deveni preot al lui Apolo, se mută şi-şi luă partea din averea părintească. – o sută douăzeci de talanţi; mai restrânse încă viaţa, se legă sufleteşte de Antipatcr din Tyr, filosoful stoic, şi se ocupă îndeosebi cu morala şi politica, îndrăgostit de toate virtuţile, ca şi cum ar fi fost condus de o inspiraţie divină, prefera tuluror dreptatea, dar o dreptate aspră, care nu
cunoştea nici graţie, nici favoare. Se exersa şi în elocvenţă, ca să poată, la nevoie, vorbi poporului adunat, convins că trebuie ca în filosofia politică, ca şi într-o mare cetate, să ai totdeauna puterile gata de luptă. N-a studiat totuşi cu alţii împreună şi nimeni nu 1-a auzit declamând. Unui tovarăş care-i spuse: „îţi dăunează, Cato, tăcerea!”, îi răspunse: „Numai să nu-mi găseşti defecte vieţii. Voi începe să vorbesc când voi spune lucruri ce nu merită a fi tăcute”.
Basilica Porcia era o dedicaţie a bătrânului Cato, de pe timpul când a fost ccnsor. Tribunii obişnuiau să lucreze acolo, dar exista o coloană ce părea a fi o piedică pentru scaunele lor; hotărâră să o scoată sau să o mute. Aceasta îl aduse întâi pe Cato în For. Căci s-a opus şi a dat probă de elocvenţă şi înţelepciune şi a fost admirat. Cuvântul său nu părea să fie al unui tânăr, n- avea nimic elegant, ci strâns, plin de înţeles şi de forţă. Totuşi, o graţie antrenantă pentru auditori se împletea cu gravitatea naturală a stilului şi-i dădea un amestec de dulceaţă şi agrement. Glasul puternic, ca să poată fi auzit de atâta popor, avea o tărie şi o forţă de neostenit, aşa că vorbea adesea o zi întreagă fără a se simţi obosii. Atunci, ieşind birui tor, reintră iarăşi în tăcerea şi ocupaţiile sale obişnuite, îşi exersa trupul printr-o gimnastică neobosită, obişnuindu-sc a suporta arşiţa soarelui şi zăpada cu capul gol, st mergea la drum pe orice vreme fără căruţă. Amicii care călătoreau cu dânsul erau călare şi, adesea, Cato se apropia când de unul când de altul ca să stea de vorbă, mergând pe jos, şi ei călări. Avea o stăpânire de sine şi o răbdare admirabilă la boli.
Când avea friguri, îşi petrecea ziua singur, fără a lăsa pe nimeni lângă sine până ce nu simţea o uşurare sigură şi o îndreptare a bolii.
La ospeţe se trăgea la sorţi cine să ia cea mai bună bucată şi dacă nu-i ieşea Iui sorţul, prietenii i-o ofereau; dar el o refuza, spunând că nu e frumos fără voia Venerei. Bea la început un pahar, după care se ridica, căci nu-i plăcea să stea mult timp la masă; dar, pe urmă, se îndulci la băutură, aşa că de multe ori petrecea cu vin până în ziuă. Pricina, spuneau prietenii, era politica sau afacerile publice, cu care fiind ocupat toată ziua şi depărtat de filosofic, îl făcea să stea noaptea de vorbă cu filosofii Ia un pahar. Un anumit Memmius spuse o dată că-n toate nopţile-i beat; dânsul răspunse: „Dar nu spui şi ca joc zaruri toată ziua?”
Obiceiurile, pe vremea aceea, erau foarte stricate şi aveau nevoie de mari schimbări. Cato crezu că trebuie să meargă pe un drum opus. Fiindcă vedea că purpura cea de un roşu violent era foarte iubită, el purta o togă neagră. Adesea, după prânz ieşea în public desculţ şi fără tunică, nu că umbla după gloria acestei noutăţi, dar voia să se deprindă a se ruşina numai de cele rele, iar pe cele ce nu-s decât păreri, să le dispreţuiască. Avu de la un văr al său o moştenire de o sută de talanţi; o prefăcu în bani şi dădea amicilor cât aveau nevoie, fără dobândă. Altora le dădea şi moşii şi sclavi ca să poată garanta împrumuturi la tezaurul public şi se punea şi el chezaş pentru obligaţiile lor.
7. Când socoti că i-a venit vremea de căsătorie, el, care până atunci nu cunoscuse nicio femeie, voia să o ia pe Lepida, logodită întâi cu Scipio Metelus; acesta însă se răzgândise şi stricase logodna, aşa că fata era liberă. Cu toate acestea, înainte de nunta lui Cato, Scipio se răzgândi iarăşi şi o luă el. Cato,
foarte supărat şi aprins, încercă să-1 dea în judecată, dar fu împiedicat de prieteni. Mânia şi tinereţea îl întoarseră spre iambi şi-şi vărsă asupra lui Scipio toată amărăciunea şi toată fierea lui Arhiloh, dar fără a-şi îngădui vreo obscenitate sau vreo copilărie. Se căsători cu Atilia, fiica lui Serenus. Aceasta fu prima lui soţie, dar nu singura, fiind mai puţin norocos decât Laetius, amicul lui Scipio; acesta, fericit în lunga viaţă pe care a trăit-o, a avut numai o nevastă, aceea cu care s-a însurat de la început.
8. Începându-se războiul cu sclavii, pe care-1 nu meau şi al Iui
Spartacus, Gellius fu însărcinat cu conducerea Iui. Cato participă ca voluntar Ia expediţie din pricina fratelui său. Căci Caepio era tribun al soldaţilor. Nu-i fu cu putinţă să dea măsura bunei sale votaţi şi a virtuţii sale, din cauză că războiul a fost prost condus. De altfel, era şi mare destrăbălarea şi luxul soldaţilor. Cato arătă în aşa fel iubirea sa de ordine, stăpânirea de sine şi curajul său unit în toate cu prudenţa, încât păru a nu-i fi inferior lui Cato cel Bătrân. Gellius îi dădu premii de vitejie şi onoruri distinse pe care Cato nu le primi, ci le refuză spunând că n-a făcut nimic demn de onoruri. Pentru asta a părut tuturor absurd. Se propuse o lege prin care se opreau candidaţii de a avea pe lângă ei nominatori.
Candidând la tribunal, numai el s-a supus legii; reuşi, printr-o sforţare de memorie să-i salute pe toţi cetăţenii, numindu-1 pe fiecare pe numele său.
Displăcu prin asta concetăţenilor săi, chiar şi celor care-1 admirau mai mult; cu cât erau mai siliţi să recunoască meritul purtării sale, cu atât erau mai supăraţi că nu-1 pot imita.
9. Fiind ales tribun al soldaţilor, fu trimis în Mace donia, la pretorul Rubrius. Atunci, se spune că soţia sa fiind supărată şi plângând, Munatius, un prieten al său, a zis: „Atilia, eu ţi-1 voi păzi, ai curaj!”- „Foarte bine!”, răspunse Cato şi, după o zi de drum, îndată a spus după masă: „Munatius, ea să îndeplineşti promisiunea făcută Atiliei. Să nu te desparţi de mine nici ziua, nici noaptea!” şi apoi porunci să se pună două paturi în aceeaşi odaie, aşa că Munatius era cel păzit, în glumă, de Cato. Îl urmau cincisprezece sclavi, doi liberţi şi patru prieteni. Aceştia mergeau călări, el singur umbla pe jos şi vorbea cu fiecare. Când au ajuns în castre, fiind mai multe legiuni, fu numit de pretor comandantul uneia din ele, pentru virtutea sa, care era unică. A da dovadă de bărbăţie, era grija îui cea mai mică; nu vedea în asta nimic regesc; avea ambiţia să-i facă pe soldaţi să-i semene Fără a le lua teama ce le-o inspira autoritatea sa. Adăugase puterea raţiunii; de raţiune se servi şi convinse şi învăţă pe fiecare, de câte ori era nevoie, dar nu neglija nici recompensele. Purtarea asta avu un astfel de succes, încât e greu de spus dacă i-a făcut mai prieteni ai păcii decât ai războiului şi mai viteji decât drepţi. Aşa se arătau de temuţi fată de duşmani, de blânzi tată de aliaţi şi de lipsiţi de îndrăzneală la rău şi iubitori de laude!
Astfel, Calo obţinu ceea ce urmărea cel mai puţin: gloria, influenţa, iubirea soldaţilor săi.' Ce poruncea altora, o făcea el întâi; în chipul de a se îmbrăca, a mânca şi a călători semăna mai mult cu soldaţii decât cu ofiţerii. Simplitatea elocvenţei îl punea deasupra tuturor comandanţilor şi generalilor. Câştigă prin aceasta, pe nesimţite, bunăvoinţa oamenilor Căci, adevărata
dragoste de virtute nu este în suflete decât rodul iubirii şi al respectului pe care-1 porţi acelor ce-ţi dau exemplu. A lauda pe cei virtuoşi, fără a-i iubi, este a preţui gloria, dar au a admira, nici a aprecia virtutea lor.
10. Auzind că Atenodor, supranumit Cordilio, foarte învăţat în filosof ia stoică şi acum bătrân, trăia retras în Pergamus, după ce a respins cele mai insistente oferte de prietenie şi tovărăşie făcute de regi şi comandanţi, Cato a crezut că nu trebuie să-i trimită mesaje şi să-i scrie numai; ci, având după lege putinţa de a călători, naviga spre Asia. Convins că prin virtuţile sale va nimeri vânatul. Întâlnindu-se cu ci, se luptă şi-1 schimbă din obişnuinţele lui şi veni aducându-I îţi castre, foarte vesel şi mândru, ca şi cum ar fi luat ceva mai frumos şi mai strălucit decât ce luaseră Pompei şi Luculus atunci când, mergând, au cucerit popoare şi regi
11. Era el încă în armată fratele său, ducându-se în Asia, se îmbolnăvi la Ainos. Sosiră îndată scrisori la Cato. Era furtuna violentă pe mare şi nu era nicio corabie destul de mare; luă una mică de transport şi însoţit numai de doi prieteni şi trei servitori plecă din Tesalonik Fu cât pe ce să se înece şi n-a scăpat decât printr-un noroc neaşteptat Ajunse tocmai când fratele său, Cxpio, murea Nu suportă pierderea cu tăria unui filosof. Gemu şi plânse, se aruncă pe trupul fratelui său, îl strânse în braţe arătând o mare durere; dar nu tu totul: făcu pentru funeraliile lui cheltuieli extraordinare, împrăştie parfumuri, arse pe rug stole preţioase şi ridică în piaţa din Ainos un mormânt de marmură de Thassos, care a costat opt sule de talanţi. Unii dezaprobau această risipă, comparată cu moderaţia ce-o păstra Cato în toate actele; dar nu vedeau ce blândeţe, ce simţire unea Cato cu o tărie pe care n-o zguduiau nici voluptatea, nici frica, nici cererile fără de ruşine.
La aceste funeralii, oraşele şi principii trimiseră multe în cinstea mortului, din care bani nu primi nimic, ci luă numai parfumurile şi podoabele şi dădu cinstire celor care i le Irimiteau. Moslenirea îi reveni lui şi unei feliţe a lui Caepio; la împărţire nu ceru nimic din ce cheltuise cu înmormântarea. Deşi a făcut acestea, s-a găsit unul ' care sa scrie, că a cernut
1) Taesar, în Antî-Cato cenuşa fratelui său, căutând aurul. Atât de mult îşi credea permis acela de a face orice nu numai cu sabia, dar şi cu vorba, fără a da socoteală şi fără a se teme de cenzură.
Când se sfârşi cu armata lui Cato, se retrase însoţit nu de urări, ceea ce-i comun, nici de lauri, dar cu lacrimi şi îmbrăţişări sincere, îi aşterneau sub pi cioare, pe drum, hainele lor, îi sărutau mâinile, lucru ce-1 făceau atunci romanii cu greu şi numai câtorva generali. Voia însă, înainte de a se întoarce Ia politică, să se plimbe prin Asia şi să-i cerceteze istoria, ca să cunoască obiceiurile, viaţa şi purtarea fiecărei provincii, totodată şi pentru prietenia galului Dejotarus, prieten părintesc, care-1 rugase să vină la el şi nu voia să-i fie neplăcut. Făcea în chipul acesta călătoria. Trimitea înainte pe brutar şi pe bucătar acolo unde trebuia să rămână peste noapte. Aceştia, în ordine şi iii linişte intrau în cetăţi şi, dacă nu era acolo vreun prieten, ori vreun oaspe sau cunoscut, pregăteau primirea lui Ia han, fără să sufere prezenţa nimănui. Dacă nu era han, se adresau magistraţilor, mulţumindu-se cu casa dată de aceştia. De multe ori nu erau crezuţi şi erau dispreţuiţi, fiindcă nu se adresau
magistraţilor cu strigăte şi ameninţări: atunci erau găsiţi de Cato în stradă, fără să fi tăcut nimic. El singur părea de neluat în seamă şi, stând tăcut pe bagaje, se arăta un om de jos şi fricos. Atunci, îi chema pe magistraţi şi le spunea: „Răilor, schimbaţi-vă acest chip de a primi străinii; nu toţi care vor veni vor fi Cato.
Înmuiaţi-le prin amabilitate puterea celor ce au nevoie doar de un pretext ca să ia cu sila, fiindcă n-au găsit de bunăvoie”.
În Siria, se spune că i s-a întâmplat şi ceva ridicol. Mergând spre Antiohia, văzu o mulţime de oameni aşezată dinaintea porţilor, de o parte şi de alta a drumului; erau tineri cu hlamide şi copii frumos împodobiţi; alţii, stăteau îmbrăcaţi cu haine curate şi coroane, fiind preoţi ai zeilor sau magistraţi. Socotind Cato ca i se face o primire mare de către cetate, se supără pe cei trimişi înainte dintre particulari, că nu i-a oprit. Spuse prietenilor să descalece şi merse pe jos cu ei. Când fură aproape, cel care aşeza toate celea şi punea în regulă mulţimea, un bătrân cu un baston în mână şi o coroană, veni înaintea lui Cato şi-1 întrebă fără să salute, unde 1-a lăsat pe Demetrios şi când va sosi. Era un sclav cunoscut de-al lui Pompei. Atunci, ca să spunem aşa, toţi oamenii se uitau la Pompei, şi-i făceau curte lui Demetrios, care avea mare trecere pe lângă el. Aşa râs s-a stârnit între prietenii lui Cato, încât nu s-au putut stăpâni hohotind şi mergând prin mulţime, iar Cato atunci, foarte tulburat, zise: „Ticăloasă cetate!” şi altceva nimic; mai târziu, râdea şi el de asta, când povestea şi-şi amintea.
14. Dar Pompei însuşi îi corectă pe cei ce făceau din neştiinţă astfel de greşeli cu Cato. Într-adevăr, când a venit la Efes, s-a dus la el să-1 salute ca pe un om mai în vârstă şi care atunci comanda cele mai mari armate. Văzându-1, Pompei nu rabdă, nici nu-I lăsă să se apropie de el şezând, ci se ridică ca-n faţa unuia din cei mai de seamă fruntaşi, îi ieşi înainte şi-i dădu mâna. Îi lăudă virtutea în prezenţa lui, şi-1 lăudă şi mai mult, după ce acesta se retrase. Din clipa asta, toţi se întoarseră spre Cato; şi, întorşi acum toţi către dânsul, ajunseră să admire lucrurile ce dis-preţuisera înainte: blândeţea şi mărimea lui de suflet. Căci nu scăpă nimănui zorul lui Pompei în jurul lui, ca al unuia care- i făcea curte mai degrabă decât îl ospăta, şi văzură că-1 admiră cât fu de faţă, dar că s-a bucurat când a plecat. Pe ceilalţi tineri care veneau la dânsul era încântat să-i facă să rămână lângă sine, dar nu şi-a dat nici-o silinţă să-1 reţină pe Cato; şi, ca şi cum prezenţa lui ar fi fost o dojana a chipului cum îşi exercita autoritatea, privi cu bucurie plecarea sa Totuşi, Pompei îi dădu în grijă să-i salute pe soţia şi copiii săi, lucru ce nu făcuse cu nimeni din cei ce se întorceau la Roma; e adevărat că între femeia şi copiii săi şi Cato existau legături de rudenie. După asta, oraşele se grăbiră pe întrecute să dea în onoarea lui Cato banchete şi serbări; dar Cato îşi rugă prietenii să-1
supravegheze, ca să nu se adeverească, tară a se gândi, vorba lui Curion. Supărat de austeritatea Iui Cato. Cu-rion, amicul său de casa, îl întrebase într- o zi, dacă n-ar merge bucuros în Asia. „Desigur”, zise Cato. „Ei, cu atât mai bine, căci te vei întoarce mai blând şi mai plăcut.” Acesta-i înţelesul cuvântului de care se servea.
15. Galul Dejotarus îl chemase pe Cato, căci era acum bătrân şi voia să-i
încredinţeze copiii şi casa sa. Când a sosit, i-a pus tot felul de daruri în lată şi l-a rugat cu insistenţă, în toate chipurile să le accepte. Aşa l-a supărat încât, fiindcă venise seara, petrecu noaptea la ci dar a doua zi, pe la al treilea ceas, a plecat. Mergând înainte, la Pesinus, găsi încă şi mai multe daruri care-1 aşteptau şi scrisori de la gal, care-1 ruga să le primească. De nu va voi, să-i lase pe prieteni, foarte demni a primi un bine de la sine, neputând dintru ale sale să-i îmbogăţească numai cu atâta. Nici acestora nu le-a dat Cato nimic, deşi-i vedea pe unii prieteni înmuiaţi şi murmurând. „Dacă te laşi o dată prins, găseşti totdeauna pretext să fi corupt. Voi împărţi cu prietenii, de altfel, ce voi ti câştigat cu dreptate.” îi trimise lui Dejotarus înapoi toate darurile.
Trebuind să plece la Brundissium, prietenii îl sfătuiau să pună pe altă corabie rămăşiţele fratelui său, Csepio. „M-aş despărţi mai iute de sufletul meu, decât de această cenuşă.” întâmplarea făcu, se spune, ca tocmai corabia aceea să treacă printr-o mare primejdie, în timp ce traversa, pe când ceilalţi au mers bine.
16. Întors la Roma, îşi petrecea timpul cu Atenodor sau în For ca să-şi apere prietenii. Venindu-i vremea să candideze la chestură, nu o făcu înainte să fi citit legile privitoare la chestură şi de a se fi informat de la cei cu experienţă, în ce chip ar putea cunoaşte acea funcţie. De aceea, cum a intrat în
magistratură, făcu o mare schimbare în privinţa agenţilor şi secretarilor chesturii, care, având în mână scrierile şi legile publice, apoi primind nişte magistraţi tineri, ce din pricina neexperienţei şi neştiinţei aveau nevoie pur şi simplu de alţi dascăli şi pedagogi, nu cedau puterii acelora, ci erau ei stăpâni; până când Cato, stând în fruntea treburilor, îşi luă funcţia pe mână cu inimă: nu-i erau de ajuns titlul şi onorurile chesturii, voia să aibă spiritul, curajul şi tonul. Reduse pe secretari să fie ceea ce erau: funcţionari inferiori Dojenea orice lipsă de la datorie şi îndrepta greşelile făcute din ignoranţă. Cum erau îndrăzneţi ce-i linguşeau pe ceilalţi chestori pentru a duce mai uşor războiul cu Cato, îl goni din chestură pe şeful ei, dovedit vinovat de fraudă la împărţirea unei moşteniri. Pe al doilea îl dădu în judecată pentru substituire de testament.
Cenzorul Lutatius Catulus veni să-1 apere. Catulus avea o mare consideraţie din cauza funcţiei sale' şi una şi marc încă din pricina virtuţii sale, căci avea faima de romanul cel mai drept şi mai înţelept. Catulus, de altfel, îl lăuda pe Cato, şi, plin de stimă pentru obiceiurile sale, trăia în prietenie cu el. Obligat să cedeze în faţa probelor, ceru să se ierte vinovatul din consideraţie pentru sine. Cato nu-1 lăsă să facă asta. Cum insista, zise: „E ruşinos, Catulus, ca tu, cenzor, care trebuie să cercetezi viaţa noastră, să te expui să fii gonit de aici de lictorii noştri”. Spunând Cato vorba asta, Catulus îl privi drept în faţă ca să-i răspundă. Dar nu zise nimic, ci, fie supărare fie de ruşine, plecă tăcut şi încurcat. Totuşi, vinovatul nu hi condamnat; era un vot mai mult contra acuzatului, dar Catulus trimise să-1 caute pe Marcus Lollius, colegul lui Cato, care nu putuse fi de faţă la judecată. Lollius, la rugămintea Ini Catulus, veni în ajutor acuzatului. Se duse în lectică şi-şi dădu părerea după toţi ceilalţi judecători. Votul său făcu să fie achitat împricinatul; dar Cato nu s-a mai servit de omul acesta ca secretar, nu i-a plătit leafa şi n-a ţinut seama de votul lui.
17. Aşa umili secretarii şi-i puse la treabă cum voia dânsul; folosindu-se
puţin timp, făcu chestura mai respectabilă decât Senatul, încât toţi spuneau şi gândeau că a dat Cato chesturii demnitatea consulatului. Mai întâi găsi pe mulţi datorând sume vechi tezaurului şi multora le datora tezaurul. Se grăbi să facă să se termine această dublă nedreptate; urmări cu maximă asprime tot ce se datora fiscului şi în acelaşi timp plăti fără zăbavă şi fără târguiala ce li se datora oamenilor. Poporul fu cuprins pentru Cato de un adânc respect, când îi văzu pe cei ce-şi făcuseră socoteala să înşele tezaurul siliţi să-şi plătească datoriile şi pe cei care-şi socoteau creanţele pierdute, plătite cu exactitate. Mulţi veneau la casierie cu scrisori în neregulă şi cu ordonanţe false; chestorii, înaintea lui, cedând rugăminţilor celor interesaţi, primeau drept bune hârtiile lor. Cato n-avu pentru nimeni asemenea complezenţă. Din contra, în privinţa asta, era aşa de atent, că îndoindu-se de validitatea unei ordonanţe, deşi certificată de mai mulţi martori, nu cedă asigurărilor şi nu o plăti, până ce consulii nu veniră şi nu afirmară sub jurământ autenticitatea.
Erau mulţi cei de care se servise Sylla în a doua prescripţie, ca să-şi ucidă victimele şi care primiseră, de cap. Până la douăsprezece mii de drahme. Toată lumea-i ura ca pe nişte nelegiuiţi şi criminali, dar nimeni nu îndrăznea să-i tragă la răspundere. Cato singur îi chemă unul câte unul în faţa
tribunalelor, ca deţinători ai banului public; îi făcu să plătească cu vârf şi îndesat şi-i ocărî eu dreptate şi indignare pentru grozăviile de care se făcuseră vinovaţi. Acu/aţi apoi de omucidere şi cum erau dinainte dovediţi de prima judecată, îi trimitea înaintea tribunalelor care-i osândeau, spre mulţumirea tuturor cetăţenilor, care vedeau că se şterg urmele tiraniei grozave din acea vreme şi pe Sylla însuşi pedepsit pentru crimele lui.
18. Încânta mulţimea şi hărnicia neobosită a lui Cato în funcţia sa. Căci nu se ducea mai înainte vreunul dintre colegii lui la chestură, nici n-a plecat altul mai târziu. N-a pierdut nicio şedinţă a Senatului sau a adunării. Se temea şi se păzea totdeauna de cei care erau gata să dea ordonanţe cutărui ori cutărai om, scutiri de dări şi datorii sau gratificaţii, prevenea cu grijă orice risipă. Arăta chestura inabordabilă şi limpezită de sicofanţi şi probă cetăţii că se poate îmbogăţi tezaurul fără a se comite injustiţii. La început păru unor colegi urâcios şi insuportabil, dar mai pe urmă fu iubit, pentru că nu dădea din banii publici nimănui şi nu făcea nicio favoare; se expunea singur la ura tuturor
nemulţumiţilor şi dădea colegilor rugaţi şi presaţi o scuză, aceea că era imposibil fără voia lui Cato.
îu ultima zi, când aproape loţi cetăţenii îl duceau în procesiune acasă, auzi că mulţi tovarăşi şi oameni influenţi căzuseră pe capul lui Marcelus şi-1 sileau să le plătească datorii fictive. Marcelus era prieten din copilărie cu Cato şi, ca şi el, foarte bun magistrat, dar din fire era influenţabil şi timid în faţa solicitatorilor, plecat la orice favoare, îndată deci se întoarse şi-1 găsi pe Marcelus silit să scrie o gratificaţie: ceru tabletele şi le rupse stând în tăcere lângă Marcelus. După ce a făcut asta, I-a dus de la chestură acasă şi nu i-a imputat Marcelus nici atunci, nici mai târziu nimic, ci i-a păstrat prietenie toată vremea. Nici după ce a ieşit din chestură, n-a lăsat-o iară pază, căci scJavii lui erau de faţă, scriind ce se lucra. El însuşi, cumpărând de cinci talanţi condici conţinând conturi de pe vremea lui Sylla până Ia el, le avea totdeauna în mână.
