1) Taesar, în Antî-Cato cenuşa fratelui său, căutând aurul. Atât de mult îşi credea permis acela de a face orice nu numai cu sabia, dar şi cu vorba, fără a da socoteală şi fără a se teme de cenzură.
Când se sfârşi cu armata lui Cato, se retrase însoţit nu de urări, ceea ce-i comun, nici de lauri, dar cu lacrimi şi îmbrăţişări sincere, îi aşterneau sub pi cioare, pe drum, hainele lor, îi sărutau mâinile, lucru ce-1 făceau atunci romanii cu greu şi numai câtorva generali. Voia însă, înainte de a se întoarce Ia politică, să se plimbe prin Asia şi să-i cerceteze istoria, ca să cunoască obiceiurile, viaţa şi purtarea fiecărei provincii, totodată şi pentru prietenia galului Dejotarus, prieten părintesc, care-1 rugase să vină la el şi nu voia să-i fie neplăcut. Făcea în chipul acesta călătoria. Trimitea înainte pe brutar şi pe bucătar acolo unde trebuia să rămână peste noapte. Aceştia, în ordine şi iii linişte intrau în cetăţi şi, dacă nu era acolo vreun prieten, ori vreun oaspe sau cunoscut, pregăteau primirea lui Ia han, fără să sufere prezenţa nimănui. Dacă nu era han, se adresau magistraţilor, mulţumindu-se cu casa dată de aceştia. De multe ori nu erau crezuţi şi erau dispreţuiţi, fiindcă nu se adresau
magistraţilor cu strigăte şi ameninţări: atunci erau găsiţi de Cato în stradă, fără să fi tăcut nimic. El singur părea de neluat în seamă şi, stând tăcut pe bagaje, se arăta un om de jos şi fricos. Atunci, îi chema pe magistraţi şi le spunea: „Răilor, schimbaţi-vă acest chip de a primi străinii; nu toţi care vor veni vor fi Cato.
Înmuiaţi-le prin amabilitate puterea celor ce au nevoie doar de un pretext ca să ia cu sila, fiindcă n-au găsit de bunăvoie”.
În Siria, se spune că i s-a întâmplat şi ceva ridicol. Mergând spre Antiohia, văzu o mulţime de oameni aşezată dinaintea porţilor, de o parte şi de alta a drumului; erau tineri cu hlamide şi copii frumos împodobiţi; alţii, stăteau îmbrăcaţi cu haine curate şi coroane, fiind preoţi ai zeilor sau magistraţi. Socotind Cato ca i se face o primire mare de către cetate, se supără pe cei trimişi înainte dintre particulari, că nu i-a oprit. Spuse prietenilor să descalece şi merse pe jos cu ei. Când fură aproape, cel care aşeza toate celea şi punea în regulă mulţimea, un bătrân cu un baston în mână şi o coroană, veni înaintea lui Cato şi-1 întrebă fără să salute, unde 1-a lăsat pe Demetrios şi când va sosi. Era un sclav cunoscut de-al lui Pompei. Atunci, ca să spunem aşa, toţi oamenii se uitau la Pompei, şi-i făceau curte lui Demetrios, care avea mare trecere pe lângă el. Aşa râs s-a stârnit între prietenii lui Cato, încât nu s-au putut stăpâni hohotind şi mergând prin mulţime, iar Cato atunci, foarte tulburat, zise: „Ticăloasă cetate!” şi altceva nimic; mai târziu, râdea şi el de asta, când povestea şi-şi amintea.
14. Dar Pompei însuşi îi corectă pe cei ce făceau din neştiinţă astfel de greşeli cu Cato. Într-adevăr, când a venit la Efes, s-a dus la el să-1 salute ca pe un om mai în vârstă şi care atunci comanda cele mai mari armate. Văzându-1, Pompei nu rabdă, nici nu-I lăsă să se apropie de el şezând, ci se ridică ca-n faţa unuia din cei mai de seamă fruntaşi, îi ieşi înainte şi-i dădu mâna. Îi lăudă virtutea în prezenţa lui, şi-1 lăudă şi mai mult, după ce acesta se retrase. Din clipa asta, toţi se întoarseră spre Cato; şi, întorşi acum toţi către dânsul, ajunseră să admire lucrurile ce dis-preţuisera înainte: blândeţea şi mărimea lui de suflet. Căci nu scăpă nimănui zorul lui Pompei în jurul lui, ca al unuia care- i făcea curte mai degrabă decât îl ospăta, şi văzură că-1 admiră cât fu de faţă, dar că s-a bucurat când a plecat. Pe ceilalţi tineri care veneau la dânsul era încântat să-i facă să rămână lângă sine, dar nu şi-a dat nici-o silinţă să-1 reţină pe Cato; şi, ca şi cum prezenţa lui ar fi fost o dojana a chipului cum îşi exercita autoritatea, privi cu bucurie plecarea sa Totuşi, Pompei îi dădu în grijă să-i salute pe soţia şi copiii săi, lucru ce nu făcuse cu nimeni din cei ce se întorceau la Roma; e adevărat că între femeia şi copiii săi şi Cato existau legături de rudenie. După asta, oraşele se grăbiră pe întrecute să dea în onoarea lui Cato banchete şi serbări; dar Cato îşi rugă prietenii să-1
supravegheze, ca să nu se adeverească, tară a se gândi, vorba lui Curion. Supărat de austeritatea Iui Cato. Cu-rion, amicul său de casa, îl întrebase într- o zi, dacă n-ar merge bucuros în Asia. „Desigur”, zise Cato. „Ei, cu atât mai bine, căci te vei întoarce mai blând şi mai plăcut.” Acesta-i înţelesul cuvântului de care se servea.
15. Galul Dejotarus îl chemase pe Cato, căci era acum bătrân şi voia să-i
încredinţeze copiii şi casa sa. Când a sosit, i-a pus tot felul de daruri în lată şi l-a rugat cu insistenţă, în toate chipurile să le accepte. Aşa l-a supărat încât, fiindcă venise seara, petrecu noaptea la ci dar a doua zi, pe la al treilea ceas, a plecat. Mergând înainte, la Pesinus, găsi încă şi mai multe daruri care-1 aşteptau şi scrisori de la gal, care-1 ruga să le primească. De nu va voi, să-i lase pe prieteni, foarte demni a primi un bine de la sine, neputând dintru ale sale să-i îmbogăţească numai cu atâta. Nici acestora nu le-a dat Cato nimic, deşi-i vedea pe unii prieteni înmuiaţi şi murmurând. „Dacă te laşi o dată prins, găseşti totdeauna pretext să fi corupt. Voi împărţi cu prietenii, de altfel, ce voi ti câştigat cu dreptate.” îi trimise lui Dejotarus înapoi toate darurile.
Trebuind să plece la Brundissium, prietenii îl sfătuiau să pună pe altă corabie rămăşiţele fratelui său, Csepio. „M-aş despărţi mai iute de sufletul meu, decât de această cenuşă.” întâmplarea făcu, se spune, ca tocmai corabia aceea să treacă printr-o mare primejdie, în timp ce traversa, pe când ceilalţi au mers bine.
16. Întors la Roma, îşi petrecea timpul cu Atenodor sau în For ca să-şi apere prietenii. Venindu-i vremea să candideze la chestură, nu o făcu înainte să fi citit legile privitoare la chestură şi de a se fi informat de la cei cu experienţă, în ce chip ar putea cunoaşte acea funcţie. De aceea, cum a intrat în
magistratură, făcu o mare schimbare în privinţa agenţilor şi secretarilor chesturii, care, având în mână scrierile şi legile publice, apoi primind nişte magistraţi tineri, ce din pricina neexperienţei şi neştiinţei aveau nevoie pur şi simplu de alţi dascăli şi pedagogi, nu cedau puterii acelora, ci erau ei stăpâni; până când Cato, stând în fruntea treburilor, îşi luă funcţia pe mână cu inimă: nu-i erau de ajuns titlul şi onorurile chesturii, voia să aibă spiritul, curajul şi tonul. Reduse pe secretari să fie ceea ce erau: funcţionari inferiori Dojenea orice lipsă de la datorie şi îndrepta greşelile făcute din ignoranţă. Cum erau îndrăzneţi ce-i linguşeau pe ceilalţi chestori pentru a duce mai uşor războiul cu Cato, îl goni din chestură pe şeful ei, dovedit vinovat de fraudă la împărţirea unei moşteniri. Pe al doilea îl dădu în judecată pentru substituire de testament.
Cenzorul Lutatius Catulus veni să-1 apere. Catulus avea o mare consideraţie din cauza funcţiei sale' şi una şi marc încă din pricina virtuţii sale, căci avea faima de romanul cel mai drept şi mai înţelept. Catulus, de altfel, îl lăuda pe Cato, şi, plin de stimă pentru obiceiurile sale, trăia în prietenie cu el. Obligat să cedeze în faţa probelor, ceru să se ierte vinovatul din consideraţie pentru sine. Cato nu-1 lăsă să facă asta. Cum insista, zise: „E ruşinos, Catulus, ca tu, cenzor, care trebuie să cercetezi viaţa noastră, să te expui să fii gonit de aici de lictorii noştri”. Spunând Cato vorba asta, Catulus îl privi drept în faţă ca să-i răspundă. Dar nu zise nimic, ci, fie supărare fie de ruşine, plecă tăcut şi încurcat. Totuşi, vinovatul nu hi condamnat; era un vot mai mult contra acuzatului, dar Catulus trimise să-1 caute pe Marcus Lollius, colegul lui Cato, care nu putuse fi de faţă la judecată. Lollius, la rugămintea Ini Catulus, veni în ajutor acuzatului. Se duse în lectică şi-şi dădu părerea după toţi ceilalţi judecători. Votul său făcu să fie achitat împricinatul; dar Cato nu s-a mai servit de omul acesta ca secretar, nu i-a plătit leafa şi n-a ţinut seama de votul lui.
17. Aşa umili secretarii şi-i puse la treabă cum voia dânsul; folosindu-se
puţin timp, făcu chestura mai respectabilă decât Senatul, încât toţi spuneau şi gândeau că a dat Cato chesturii demnitatea consulatului. Mai întâi găsi pe mulţi datorând sume vechi tezaurului şi multora le datora tezaurul. Se grăbi să facă să se termine această dublă nedreptate; urmări cu maximă asprime tot ce se datora fiscului şi în acelaşi timp plăti fără zăbavă şi fără târguiala ce li se datora oamenilor. Poporul fu cuprins pentru Cato de un adânc respect, când îi văzu pe cei ce-şi făcuseră socoteala să înşele tezaurul siliţi să-şi plătească datoriile şi pe cei care-şi socoteau creanţele pierdute, plătite cu exactitate. Mulţi veneau la casierie cu scrisori în neregulă şi cu ordonanţe false; chestorii, înaintea lui, cedând rugăminţilor celor interesaţi, primeau drept bune hârtiile lor. Cato n-avu pentru nimeni asemenea complezenţă. Din contra, în privinţa asta, era aşa de atent, că îndoindu-se de validitatea unei ordonanţe, deşi certificată de mai mulţi martori, nu cedă asigurărilor şi nu o plăti, până ce consulii nu veniră şi nu afirmară sub jurământ autenticitatea.
Erau mulţi cei de care se servise Sylla în a doua prescripţie, ca să-şi ucidă victimele şi care primiseră, de cap. Până la douăsprezece mii de drahme. Toată lumea-i ura ca pe nişte nelegiuiţi şi criminali, dar nimeni nu îndrăznea să-i tragă la răspundere. Cato singur îi chemă unul câte unul în faţa
tribunalelor, ca deţinători ai banului public; îi făcu să plătească cu vârf şi îndesat şi-i ocărî eu dreptate şi indignare pentru grozăviile de care se făcuseră vinovaţi. Acu/aţi apoi de omucidere şi cum erau dinainte dovediţi de prima judecată, îi trimitea înaintea tribunalelor care-i osândeau, spre mulţumirea tuturor cetăţenilor, care vedeau că se şterg urmele tiraniei grozave din acea vreme şi pe Sylla însuşi pedepsit pentru crimele lui.
18. Încânta mulţimea şi hărnicia neobosită a lui Cato în funcţia sa. Căci nu se ducea mai înainte vreunul dintre colegii lui la chestură, nici n-a plecat altul mai târziu. N-a pierdut nicio şedinţă a Senatului sau a adunării. Se temea şi se păzea totdeauna de cei care erau gata să dea ordonanţe cutărui ori cutărai om, scutiri de dări şi datorii sau gratificaţii, prevenea cu grijă orice risipă. Arăta chestura inabordabilă şi limpezită de sicofanţi şi probă cetăţii că se poate îmbogăţi tezaurul fără a se comite injustiţii. La început păru unor colegi urâcios şi insuportabil, dar mai pe urmă fu iubit, pentru că nu dădea din banii publici nimănui şi nu făcea nicio favoare; se expunea singur la ura tuturor
nemulţumiţilor şi dădea colegilor rugaţi şi presaţi o scuză, aceea că era imposibil fără voia lui Cato.
îu ultima zi, când aproape loţi cetăţenii îl duceau în procesiune acasă, auzi că mulţi tovarăşi şi oameni influenţi căzuseră pe capul lui Marcelus şi-1 sileau să le plătească datorii fictive. Marcelus era prieten din copilărie cu Cato şi, ca şi el, foarte bun magistrat, dar din fire era influenţabil şi timid în faţa solicitatorilor, plecat la orice favoare, îndată deci se întoarse şi-1 găsi pe Marcelus silit să scrie o gratificaţie: ceru tabletele şi le rupse stând în tăcere lângă Marcelus. După ce a făcut asta, I-a dus de la chestură acasă şi nu i-a imputat Marcelus nici atunci, nici mai târziu nimic, ci i-a păstrat prietenie toată vremea. Nici după ce a ieşit din chestură, n-a lăsat-o iară pază, căci scJavii lui erau de faţă, scriind ce se lucra. El însuşi, cumpărând de cinci talanţi condici conţinând conturi de pe vremea lui Sylla până Ia el, le avea totdeauna în mână.
19. La Senat venea cel dintâi şi pleca ultimul. De multe ori; când ceilalţi veneau cu întârziere, el citea o carte, punând toga înainte. N-a călătorit niciodată când Senatul ţinea şedinţe. Când Pompei şi partizanii săi văzură că nu se lasă convins nici prin forţă să participe la nedreptele lor planuri, căutară să-1 îndepărteze din Senat, ocupându-1 cu apărarea prietenilor săi pe la tribunale, să tacă pe arbitrul, să termine alte afaceri importante. Dar Cato înţelese îndată planul lor şi renunţă la tot ce j se propunea, declarând că Senatul fiind în şedinţă, nu face nimic altceva, într-adevăr. Luând cariera politică nu pentru glorie, nici pentru ambiţie, nici la întâmplare sau la noroc, ca alţii, ci ca pe lucrul personal al unui om cinstit, se credea mai obligat să dea atenţie lucrurilor decât albina fagurelui de ceară; nu neglija să i se trimită de către prietenii şi oaspeţii pe care-i avea în toate părţile, toate actele provinciilor, decretele, hotărârile judecătoreşti.
Se opuse lui Claudiu, demagogul, o dată, când agita şi tulbura spiritele semănând începuturile unor mari revoluţii şi care-i calomnia înaintea poporului pe preoţi şi pe preoţesc – printre care a fost în primejdie şi Fabia, sora Terentiei, soţia lui Cicero. Cato 1-a acoperit pe Claudiu de ruşine şi 1-a silit să plece din oraş. Cicero i-a mulţumit. Dar el i-a răspuns să mulţumească republicii, pentru că din cauza ei face toate acestea. De atunci, a fost atât de mare gloria lui, încât un orator, într-un proces, aducându-se o singură mărturie, spuse judecătorilor că nu-i drept să se dea atenţie unui singur martor, chiar dacă acela ar fi Cato Trecuse drept un proverb, de a spune despre un lucru extraordinar şi de necrezut, că nu s-ar putea crede chiar de 1-ar afirma Cato. Când un desfrânat şi un risipitor ţinea în Senat un discurs pentru simplitate şi cumpătare, Amneus se ridică şi-i spuse: „Omule, cine te va asculta când benchetuieşti precum Crassus, ai un palat ca Luculus şi ne vorbeşti precum Cato'„. Şi pe ceilalţi vicioşi şi luxoşi îi porecleau, ironic, Cato.
20. Mulţi îi propuneau tribunalul poporului, dar el credea că nu i-a venit încă vremea pentru o magistratura şi o putere atât de mare, care ca despre o doctorie puternică zicea să nu i se risipească puterea în lucruri fără
importanţă. şi fiind liber de afacerile publice, luă cărţi şi filosofi şi se duse în Lucania unde avea o moşie, fiindcă voia să aibă ocupaţii de om liber. Apoi, pe drum se întâlni cu vite de povară, mobile şi însoţitori şi află că Nepos Metelus se duce la Roma pregătit pentru a candida la tribunal. Se opri în tăcere, şi trecând puţin timp, porunci scurt să întoarcă înapoi acasă. Prietenii lui se mirară: „Nu ştiţi că Metelus e de temut deja prin nebunia sa? Acum vine în Roma, chemat de Pompei, şi va cădea asupra guvernului ca fulgerul şi va aprinde tot în cale. Nu este vreme de vacanţă, nici de călătorie, ci trebuie să-1 stăpânim pe omul acesta sau să murim frumos, luptând pentru libertate!” Totuşi, după sfatul prietenilor, s-a dus întâi la moşia sa pentru câtva timp, apoi veni în cetate. De cu seară sosind, îndată coborî în For, candidând pentru tribunal contra lui Metelus. Magistratura asta are mai multă putere pentru a împiedica, decât pentru a lucra. Şi dacă toţi ceilaţi votează pentru unul, tăria este a celui care nu admite şi nu lasă nimic.
21. La început, Cato a fost susţinut de puţini prieteni. Dar când s-a ştiut motivul care-1 lăcea să lucreze, în scurtă vreme toţi oamenii de treabă şi
cunoscuţii alergau împreună cu el, îl îndemnau şi-i dădeau curaj, asigurându-1 că nu va primi nicio graţie; „patria, din contră, şi toţi cetăţenii cinstiţi îţi vor fi foarte îndatoraţi că, deşi ai fi putut adesea să ai această magistratură într-un timp când nu era greu, acum cobori să lupţi, nu fără primejdie pentru libertate şi republică”. Se zice că aşa de mulţi se împingeau cu grabă şi prietenie în jurul lui, încât a fost în primejdie şi abia-abia a ajuns prin mulţime în For. Fiind proclamat tribun, împreună cu alţii şi cu Metelus, văzu că alegerile de consuli sunt de vânzare şi dojeni poporul. Sfârşindu-şi discursul se jura că cine va da bani, oricine va fi acela, va fi dat în judecată. Excepta din urmăririle sale pe Sileuus pentru că-i era ruda, căci Silenus era bărbatul Serviliei, sora lui Cato. De aceea, pe acesta 1-a trecut cu vederea, dar I-a urmărit pe Lucius Murena că împrăştiase bani ca să fie ales consul. Legea dădea acuzatorului totdeauna un paznic, spre a nu~i scăpa ce probe aduna şi pregăteşte pentru acuzare. Cel dat lui Cato de Murena, însoţindu-1 şi urmărindu-1, cum îl văzu că nu face nimic cu viclenie, nici nedrept, ci cu nobleţe şi omenie mergea pe drumul drept al acuzării, atât admira mărinimia şi caracterul lui, încât venind în For şi umblând pe la uşi să se intormeze dacă în ziua aceea va lucra vreun act relativ la procedură, şi de-i răspundea Cato că nu, pleca, având încredere în vorba lui. Când s-a dezbătut procesul, Cicero, fiind consul atunci şi apărându-1 pe Murena, multe ironii a risipit contra lui Cato şi a filosofilor stoici şi de acele păreri numite paradoxuri; râzând şi bătându-şi joc provocă râsul şi între judecători. Se spune că surâzând Cato a zis: „Oameni buni, ce consul glumeţ avem!” Murena fu achitat, dar nu se purtă faţă de Cato ca un om răutăcios şi raţional; îi lua sfatul în afacerile cele mai importante şi n-a încetat cât a fost consul, să-1 cinstească şi să aibă toată încrederea în el.
Cauza era Cato însuşi, sever şi de temut la tribună şi în Senat pentru apărarea dreptăţii, altminteri purtân-du-se cu bunăvoinţă şi omenie cu toţi.
22. Înainte de a începe tribunalul, îl ajută pe consulul Cicero în multe împrejurări grele, dar mai ales în actele foarte frumoase şi mari, ca în afacerea Ca-tilina. Căci Catilina urzea schimbarea totală îu guvernământul republicii romane. Dovedit de Cicero că agită spiritele la revolte şi războaie, plecă din cetate. Lentulus Caâtegus şi mulţi alţii împreună cu el intraseră în conjuraţia lui Catilina, impunând laşitatea şi meschinăria în faţa îndrăznelii acestuia; dânşii gândeau să dărâme din temelii imperiul incendiindu-1 prin răscoalele şi războaiele alături de neamuri străine. Fiind cunoscută acţiunea lor, cum s-a scris în Viaţa lui
Cicero, când a fost să-şi dea votul în Senat, primul, Silenus, a fost de părere să fie osândiţi Ia moarte; ceilalţi îl urmară, până Ia Caesar. Caesar se sculă şi, ca unul ce era un abil orator şi care privea ţoale schimbările şi toate agitaţiile cărora va fi Roma pradă, ca pe o hrană pentru planurile ce le concepuse, el însuşi căuta să mărească focul, nu să-1 stingă. Se ridică şi ţinu un discurs plin de omenie şi dibăcie; spunea că ar fi injust să moară acuzaţii fără să fie judecaţi şi conchidea ca ei să fie ţinuţi închişi până la judecarea procesului, încât şi Silenus zise că e suficient a spune că nici dânsul nu s-a pronunţat pentru moarte, ci pentru închisoare, căci asta-i ultima pedeapsă
pentru un roman.
23. Această cuvântare schimbă atât de mult dispoziţia Senatului care se temea de mânia poporului, încât Cato se ridică împotriva părerii generale în discursul sau şi cu mânie şi pasiune îl dojeni pe Silenus pentru schimbare; îl acuză pe Caesar că, sub un pretext popular şi un cuvânt de omenie, dărâmă republica şi înspăimântă Senatul pentru lucruri pentru care numai el singur ar fi trebuit să se teamă. Spuse ca Caesar probabil credea că lucra foarte abil dacă din aceste evenimente dânsul iese apărat de bănuială şi-i smulge din primejdie pe duşmanii obştii; conveni astfel că nu i-e milă de o astfel şi atât de mare patrie care a fost cât pe ce să piară, dacă plânge şi se vaită pentru nişte oameni ce n-ar fi trebuit să se nască şi care. Murind, vor scăpa cetatea de multe alte omoruri şi primejdii. Se spune că numai acest discurs a Iui Cato se păstrează. Consulul Cicero luase copiştii cei mai abili şi mai repezi, pe care-i învăţase a se servi de semne ce în caractere mici cuprindeau valoarea mai multor litere şi îi aşezase în deosebite părţi în sala Senatului.
Nu se mai slujise încă nimeni de aceşti scriitori cu semne; atunci s-a făcut prima încercare de scriere prescurtată, învinse deci Cato şi schimbă părerile, aşa că oamenii fură condamnaţi la moarte.
Dar noi, care facem portretul sufletesc a lui Cato, nu trebuie să lăsam deoparte trăsăturile mici. Se spune că atunci a fost mare ceartă şi luptă între Cato şi Caesar şi ochii senatorilor erau fixaţi spre ei. I se aduse de afară lui Caesar un bileî. Cato bănui conţinu tul acestui mesaj şi se grăbi să-1 acuze; câţiva senatori, care-i împărtăşeau bănuiala, cerură să fie citit cu glas tare biletul. Caesar i-1 dădu lui Cato, ce era alături.
Cato citi o scrisoare de dragoste, pe care Servilia, sora sa, i-o scrisese lui Caesar, pe care-1 iubea fiind sedusă de acesta. I-o aruncă lui Caesar şi-i zise: „Ţine-o, beţivule!” şi-şi reluă discursul. Se pare că n-a fost prea fericit Cato în ceea ce priveşte femeile.
Servilia fu dojenită pentru Caesar. Cealaltă soră, care se numea tot Servilia, fu şi ea ponegrită. Căci, mări tată cu Luculus, bărbat de frunte în Roma prin slavă, i-a născut un copil şi a fost alungată din casă pentru desfrânare. Dar ce-i mai ruşinos, nici soţia lui, Atilia, n-a fost curată de asemenea greşeli şi, deşi a avut de la ea doi copii, a fost silit s-o alunge pentru necinste.
Se căsători apoi cu Marcia, fiica lui Filipus, ce părea o femeie distinsă şi despre care s-a vorbit foarte mult. Ca într-o tragedie a fost în viaţa asta ceva încurcat şi problematic. Iată ce povesteşte Thraseas, după vorba lui Munatius, prieten intim cu Cato şi care şi-a petrecut viaţa cu el. Intre mulţi admiratori l) Vestitul Thraseas, despre care vorbeşte Tacit elogios în Annales, cartea XVI. ai lui Cato, unii mai străluciţi şi mai cu vază decât alţii, se afla şi Quintus Hortensius, bărbat de un strălucit prestigiu şi un caracter distins. Dorind, aşadar, să nu fie numai prietenul şi tovarăşul zilnic al lui Cato, ci şi ruda sa, şi de a amesteca casa şi neamul, încercă să-1 înduplece să-i dea în căsătorie pe Porcia, măritată cu Bibulus, căruia-i născuse doi copii Hortensius o dorea ca pe o mănoasă moşie, ca sa aibă copii. „Propunerea mea poate, desigur, după părerea oamenilor, să fie extraordinară; dar de te uiţi la natură este pe cât de
cinstit, pe atât de util Statului, ca o femeie frumoasă şi în floarea vârstei, să nu rămână inutilă şi să lase să-i treacă vârsta când poate avea copii; nu trebuie să fie o povară pentru soţ, să-1 sărăcească dându-i mai mulţi copii decât vrea să aibă; dar, împărţindu-se femeile între cetăţenii cinstiţi, virtutea se înmulţeşte, se propaga în familie. Prin aceste căsătorii o cetate se topeşte, ca să zicem aşa, într-un singur trup. Dacă Bibulus vrea numaidecât, adăugă el, să-şi ţină femeia, i-o voi da; cum va fi fost mamă şi prin această comunitate de copii voi fi mai tare unit şi de Bibulus şi de Cato.” îi răspunse Cato că-1 iubeşte şi stimează pe Hortensius şi socoate că ţine un discurs absurd pentru o femeie dată deja altuia. Atunci Hortensius schimbă tactica şi nu şovăi să o ceară pe faţă pe soţia lui Cato, Marcia, care era tânără încă şi mai putea avea copii, spunând că are Cato destui copii Nu se poate zice că Hortensius a propus asta deoarece Cato nu-şi iubea soţia, căci se afirmă că atunci era însărcinată. Cato, văzând pasiunea lui Horteusius şi dorul mare de a o avea pe Marcia de soţie, nu refuză să i-o cedeze. Filipus, întâlnit mai apoi, află de cedare, dar nu-şi dădu consimţământul decât în faţa lui Cato. Acestea, deşi s-au întâmplat mai târziu, mi s-a părut că-i bine să le amintesc înainte, vorbind despre femei.
26. Lentulus şi complicii săi fiind ucişi, Caesar se refugie de la Senat în faţa poporului, ca să se apere de calomniile cu care fusese acoperit. Tulbură şi atrase spre sine multe părţi bolnave şi corupte ale Statului. Cato se temu şi convinse Senatul să atragă mulţimea săracă şi totdeauna gata de mişcări, printr-o distribuţie de grâu, fiind cheltuială de o mie două sute cincizeci de talanţi, dar se risipea prin această filantropie şi favoare norul ce-i ameninţa. De aici încolo, Metelus intrând în tribunal făcu adunări tumultoase şi propuse să fie rechemat imediat din Asia în Italia marele Pompei cu trupele sale, pentru a păzi şi proteja Roma de pericolele cu care o ameninţau comploturile lui Catilina. Era numai un motiv cuviincios: intenţia şi scopul legii era să fie pus Pompei în fruntea Statului şi să-i dea puteri dictatoriale. Senatul se adună; Cato nu-i făcu lui Metelus decât reproşuri blânde şi moderate, în loc de a-1 ataca cu violenţa sa obişnuită; la sfârşit se întoarse la rugăminţi, lăudă casa lui Metelus ca una care a fost totdeauna aristocratică. Mai mult se întărâtă Metelus şi, dispreţuindu-1 pe Cato ca pe un om care ceda de frică, îşi îngădui ameninţări obraznice, discursuri impertinente, şi zise că va face tot ce hotărâse, în ciuda Senatului. Atunci, Cato îşi schimbă atitudinea, tonul şi vorba: îi vorbi lui Metelus cu multă acreală şi-i spuse că nu va intra Pompei cu armele în Roma cât va trăi dânsul. Senatul se gândi că niciunul nu mai era stăpân pe sine şi pe raţiunea lui. Dar politica lui Metelus era o nebunie ce aducea o exagerare a răului, tinzând la încurcarea şi confuzia tuturor; pe când la Cato, era un entuziasm al virtuţii ce lupta pentru ce-i frumos şi drept.
27. Când poporul trebuia să-şi dea votul pentru lege, lângă Metelus stăteau rânduiţi mercenari înarmaţi, gladiatori şi servitori. Era şi o mare parte din popor care îl dorea pe Pompei în speranţa unei schimbări, dar era şi marea putere a lui Caesar, care atunci era pretor. Fruntaşii cetăţenilor împărtăşeau indignarea lui Cato; dar mai mult se expuneau primejdiei decât îl ajutau pe dânsul s-o înconjoare. Mare tristeţe şi spaimă era acasă la el, încât unii prieteni
au petrecut noaptea cu dânsul fără să fi cinat, toarte neliniştiţi pentru el, neştiind ce să-1 sfătuiască; soţia şi surorile sale plângeau şi jeleau. Cato, fără teamă şi plin de curaj, vorbea tuturor cu hotărâre şi-i mângâia. Veni la masa, ca de obicei, şi dormi adânc până dimineaţa. A fost trezit de un coleg, Municius Termus. Se duseră amândoi în For, cu foarte puţină lume; pe drum, mulţi le ieşeau înainte şi-i sfătuiau să se păzească.
Când se opri Cato, văzu templul Dioscurilor ocupat de oameni înarmaţi, treptele păzite de gladiatori şi sus, pe Metelus stând lângă Caesar. „O, omul îndrăzneţ şi laş, care a strâns atâta armată contra unui singur om fără arme!” şi îndată intră împreună cu Termus. Cei ce ocupau scările li se feriră din cale. Dar nu mai lăsară pe nimeni altul; cu greu 1-a tras de mână Cato pe Municius. Se vârî şi se duse de se aşeza între Metelus şi Caesar, ca să-i împiedice de a se înţelege între dânşii în şoapte. Aceştia erau încurcaţi, iar oamenii din partea lui Cato, veseli, privind şi admirându-i faţa, mintea şi curajul, veniră mai aproape şi-1 îndemnară cu strigăte pe Cato să aibă inimă; îşi spuneau unul altuia să stea pe loc, să se ţină bine şi să nu trădeze libertatea şi pe cel ce luptă pentru dânsa.
Atunci, grefierul luă în mână proiectul de lege, dar fu oprit de Cato. Metelus smulse hârtia şi începu s-o citească; Cato i-o luă din mână. Atunci Metelus, care ştia pe de rost textul legii, îl spuse. Termus îi puse mâna la gură şi-i astupă glasul. In fine. Metelus, văzându~i pe aceşti doi oameni hotărâţi la o luptă îndărătnică şi pe popor cedând interesului obştesc şi întors către ei, porunci soldaţilor din templu să alerge cu strigăte ca să-i înspăimânte. Se făcu asta şi poporul tot se risipi; rămase numai Cato, lovit de sus cu pietre şi lemne. Murena, pe care-1 acuzase cândva, nu-1 părăsi în această primejdie; stătu înaintea lui, acoperindu-1 cu toga şi strigând celor ce aruncau să se oprească; în fine, îl convinse pe Cato să plece şi-1 duse în templul Dioscurilor. Când Metelus văzu pustiu în jurul tribunei şi pe adversari fugind prin For. Fu încredinţat că va birui complet; porunci soldaţilor să se îndepărteze, înainta liniştit şi încercă să facă votarea legii. Adversarii degrabă îşi veniră în fire. Se întoarseră din fugă, veniră cu strigăte mari şi încura jatoare, încât Metelus se tulbură şi se temu şi el împreună cu partizanii lui; credeau că şi-au procurat de undeva arme şi vin asupra lor; nimeni n-a mai rămas pe loc, ci toţi au fugit de pe scenă. Aşa se împrăştiară aceştia. Iar Cato venind în faţa lor îi lăudă pe unii, încuraja poporul, iar mulţimea, împreună cu dânsul, hotărî mijloacele de a zdrobi puterea lui Me telus. Senatul se adună şi ordonă ca toţi să-1 ajute pe Cato şi să-1 combată pe Metelus, care aduce o lege ce provoacă în Roma revolta şi războiul civil.
Metelus era inflexibil şi plin de îndrăzneală încă.
Dar văzând pe cei din jurul iui speriaţi cu totul de Cato, pe care-1 socoteau invincibil, a sărit îndată în For şi adunând poporul a vorbit multe, ca să stârnească ura în contra lui Cato: îl ocăra şi striga că vrea să fugă de tirania lui Cato şi de conjuraţia împotriva lui Pompei, pentru care va regreta republica ca n-a dat cinstire unui bărbat aşa de mare. Plecă îndată în Asia ca să-1 acuze de acestea în faţa lui Pompei. A fost mare gloria lui Cato, care uşurase de o povară, nu mică, tribunatul şi dărâmase oarecum prin Metelus puterea lui
Pompei. Dar mai mult i-a crescut faima când n-a lăsat Senatul să voteze, pornit să-1 noteze cu infamia pe Metelus, ci s-a opus şi 1-a rugat chiar să n-o facă. Căci şi mulţimea socotea că este omenie şi moderaţie aceea de a nu insulta inamicul, nici a te sui în spatele duşmanului învins; cei cuminţi socoteau chiar folositor să nu-1 mânie pe Pompei.
În timpul acesta, s-a întors Luculus din acea expediţie, al cărei sfârşit şi glorie părea că i le-a răpit Pompei. Fu cât pe ce să nu obţină nici triumful, căci Caius Memmius agita poporul şi intenta procese, de hatârul lui Pompei mai mult, decât din ură personală. Cato însă, şi din cauza rudeniei cu Luculus care-o ţinea* pe Servilia, sora sa, şi fiindcă socotea aceea un lucru nedrept, i s- a opus lui Memmius şi a avut de răbdat multe calomnii şi acuzaţii, în fine, a părăsit magistratura ca pe o tiranie; aşa de mare putere avusese, încât 1-a silit pe Memmius să renunţe la procese şi să lase lupta. Luculus îşi serba triumful şi strânse mai tare prietenia cu Cato, având în el un sprijin puternic contra lui Pompei.
30. Marele Pompei întorcându-se din expediţie, convins prin strălucirea şi dragostea primirii că nu-i vor refuza cetăţenii nimic din ce va cere, trimise înainte solie şi ceru Senatului să amâne alegerile consulare, ca să poată sprijini prin prezenţa sa candidatura lui Piso. Cei mai mulţi erau de părere sa cedeze; dar Cato socotea că amânarea nu-i lucrul cel mai bun şi voind să sfărâme piatra de încercare şi speranţa lui Pompei, se opuse şi schimbă într-atât opinia Senatului, că acesta dădu un vot potrivnic. Asta nu 1-a tulburat puţin pe Pompei. Şi cum înţelegea bine că de nu îl va avea pe Cato prieten, planurile sale se sfărâmă ca de o stâncă, îl chemă la sine pe Munatius, bunul prieten al lui Cato. Îl ruga să-i ceară lui Cato în căsătorie pe cele două nepoate care erau de măritat: cea mai mare pentru sine, iar pe a doua pentru feciorul său. Alţii spun că nu pe nepoate, ci pe fetele sale le-a cerut Pompei. Munatius îşi îndeplini însărcinarea şi le spuse soţiei şi surorilor lui; acestea, uitându-se la mărimea personajului erau încântate de propunere; dar Cato, fără a sta un minut pe gânduri, ci lovit de motivele lui Pompei, zise: „Du-te, Munatius, du-te chiar acum să-1 găseşti pe Pompei şi spune-i că nu prin femei îl poate prinde pe Cato. Socotise de mare preţ prietenia sa şi câtă vreme nu va lucra decât drept, va găsi în mine o credinţă mai puternică decât orice rudenie. Dar nu-i voi da ostateci lui contra patriei”. Femeile se supărară de acest răspuns şi prietenii îi blamară răspunsul ca pe ceva ţărănesc şi prea mândru. Apoi, după câtva timp, Pompei umbla după consulat pentru un prieten al său şi făcu să se împartă bani între tribuni. Toată lumea a ştiut de aceasta corupţie, pentru că banii se numărau chiar în grădinile lui Pompei. „Hei, zise Cato soţiei şi surorilor sale, iată fapte a căror netrebnicie ar fi trebuit s-o împărtăşim, dacă ne-am fi înrudit cu Pompei!” Conveniră şi dânsele că mai bine a chibzuit dânsul respingând înrudirea. Dar, de trebuie sa judecăm după evenimente, Cato a făcut, se pare, o foarte mare greşeală respingând-o, căci îl silea pe Pompei să se întoarcă spre Caesar, care unin-du-şi puterea cu a lui, fu cât pe ce să dărâme Imperiul
Roman şi, cel puţin, pierdu republica. Poate această nenorocire nu s-ar fi întâmplat dacă, temându-se Cato de micile greşeli făcute de Pompei, nu 1-ar fi
lăsat să facă altele, mai mari, lăsând să crească puterea unuia. Dar asta avea să se întâmple multă vreme după aceea.
31. Se iscă o discuţie vie între Luculus şi Pompei cu privire la
